ROMANIAN TIMES
Cultură
9
Politicienii, trecutul şi limba română
deAndrei PLEȘU
Despre patriotism s-au scris şi se pot scrie
încă multe pagini. Sensul cuvîntului pare
să fie, pentru tot omul, mai mult sau mai
puţin subînţeles: iubire de ţară, ataşament
pentru trecutul ei, pentru cultura ei, pentru
suveranitatea ei. Cine ar îndrăzni să
proclame, sus şi tare, că nu e patriot?
Nici chiar bombănitorii – de la cetăţeanul
de rînd, care oftează, din cînd în cînd, „ca
la noi la nimenea“, pînă la Cioran – nu sînt
încadrabili la „nepatrioţi“ sau, Doamne
fereşte, la „antiromâni“. De regulă, sînt doar
exponenţii unui patriotism amărît, conştient
de nevredniciile ţării şi nerăbdător să le vadă
corectate.
Nu vreau să fac, acum, teorie. Constat însă
cămulţi dintre politicienii noştri – adesea cei
mai vizibili dintreei –sînt cu totul descoperiţi
cînd e vorba de două componente esenţiale
ale ataşamentului faţă de patrie: trecutul în
genere şi limba naţională.
Politicianul autohton are, în multe privinţe,
o situare deficitară în raport cu timpul. Stă
prost şi cu trecutul, şi cu viitorul, înşurubat
cum este în urgenţele clipei şi în bunăstarea
publică şi privată pe care i-o poate oferi
cotidianul imediat. Politicianul nostru e
un funcţionar al lui „acum“. Acumulează,
consumă, „trăieşte“ momentul. „Trecutul“
e perceput fie ca un episod al biografiei
proprii (care, la o adică, trebuie mai degrabă
ascuns sau falsificat), fie ca armament de
campanie, asezonat cu epitete cîştigătoare:
strămoşesc, glorios, eroic, bogat în jertfe şi
cam ghinionist. Dincolo de aceste utilizări
„strategice“, trecutul ţării nu face parte din
cultura curentă a aleşilor noştri. Nu ştiu decît
lozinci, vagi referinţe demanual, cîte un vers
vitejesc sau cîte un cîntecel „de suflet“. În
rest, vorbe goale şi piepturi umflate. Şubred
în raporturile sale cu tradiţia, omul politic al
zilelor noastre nu stă bine nici cu viitorul.
Dacă trecutul e o schemă inconsistentă
sau o fiţă retorică, viitorul e „neantul“ de
după… Avem de rezolvat rapid şi rentabil
problemele de azi. Nu pierdem vremea
cu reverii futuriste, cu proiecte pe termen
lung, cu efortul de a pregăti, grijuliu, viaţa
generaţiilor carevin înurmanoastră. E treaba
lor! De altfel, pe ăştiamai tineri nici nu-i prea
înţelegem! Iar dacă e să-i ajutăm, e mai la
îndemînă, mai cu seamă dacă ne sînt rude, să
le oferim, acum, o sinecură: pe la cabinetul
propriu, pe la vreo instituţie subordonată,
pe la întreprinderea vreunui amic. Atît!
N-o să asumăm noi problemele guvernelor
viitoare. Să se descurce! Noi avem doar
ţelul unei bune instalări în prezent (şi, even-
tual, flatarea şi manipularea alegătorilor în
vederea unei reînnoiri a mandatului căpătat
de la ei). Trebuie să trăim „ancoraţi“ în
realitate, adică în „meandrele“ concretului,
ale „actualităţii“ hoaţe, înţeleasă ca apogeu
(lucrativ) al carierei personale. Rezum:
politicianulcontemporanalpatrieinoastrenu
are intuiţia şi informaţia necesare cu privire
la trecut şi nici o preocupare autentică pentru
viitor. E confiscat de prezent. Iar prezentul,
fără retrospecţia corectă şi vie a trecutului
şi fără stimulentul fertil al viitorului, e o
simplă fantasmă, un „aranjament“ şmecher,
o tranzitorie fentă de ocazie…
Trec la folosirea „patriotică“ a limbii. Că
se vorbeşte prost, incorect, inexpresiv,
sărăcăcios limba naţională e evident. Că
a fi patriot nesocotind temelia lingvistică
a culturii naţionale e a fi un ipocrit cu
pretenţii este, iarăşi, evident. Dar, dincolo
de corectitudine, e nevoie şi de stil, adică,
la un prim nivel, de cuviinţa folosirii unui
instrument de comunicare generos şi nobil.
Or, mari vedete ale vieţii noastre publice,
nu numai politicieni, ci şi gazetari, din
păcate, vorbesc româneşte valorificînd strict
resursele de maidan ale idiomului naţional.
Se ceartă la televizor ca la uşa cortului (cînd
nu se iau pur şi simplu la bătaie), vorbesc
bolovănos, ca nişte tejghetari de mahala, se
dau în spectacol ca la bodegă, după cîteva
ţuici prost digerate. Nu mă sfiesc să dau,
cu titlu de ilustrare, cîteva nume, de altfel
celebre. O figură impozantă e dl Eugen
Nicolicea. „Faci foarte bine pe prostul!“
– spune dînsul unui interlocutor (tutuiala
e de rigoare…). „Cine se uită la hămăiala
ta?“ Studioul de televiziune devine rapid
cîrciumă. Greu de egalat e şi nervosul
Codrin Ştefănescu. Unui coleg de platou îi
atrage atenţia că vorbeşte „ca o rîşniţă“ şi
„e şi peltic“. Nici măcar energica doamnă
Grecu nu face faţă mitocăniei dezlănţuite,
încîntate de sine, a „bufonului“ Ştefănescu
(Ponta dixit). E şi normal: dl Ştefănescu
a avut un mare maestru (Vadim Tudor),
care îl portretiza pe proaspătul său adept
Codrin drept „microcefal“, „maimuţoi“,
„handicapat“.„Ieşiri“memorabile,înaceeaşi
cheie, găsim şi la senatorul Bacalbaşa şi la
multe alte vedete ale spaţiului nostru public,
care practică patriotismul ca batjocorire
a limbii române şi a unei minimale bune
cuviinţe. (Deunăzi, fostul şef al SPP-ului,
Dumitru Iliescu, găsea că e cazul să-l facă
„porc“ pe ambasadorul Statelor Unite.) Nici
printre „analişti“ nu lipsesc caftan¬giii. La
Antena 3, ca şi la B1 sau la România TV,
te trezeşti frecvent asaltat de bădărănie
crasă. De altfel, cei cu gură rea sînt invitaţi
des la dezbateri televizate, nu pentru
competenţa şi buna lor creştere, ci tocmai
pentru „haioasele“ lor năzbîtii lingvistice
şi comportamentale. Se gîndeşte cineva la
efectul pedagogic al acestor derapaje? Elevii
noştri vor înţelege că cine nu vorbeşte ca
prin Obor nu are calificarea necesară pentru
a ajunge „la vîrf“. Că succesul mediatic e
o chestie de volubilitate noroioasă, că a-ţi
iubi limba maternă e a o folosi ca pe o bîtă
noduroasă, tocmai bună pentru exterminarea
adversarilor. Totul pe fundalul înălţător
al unui patriotism de telenovelă: iubim
România, dar îi ignorăm trecutul, îi neglijăm
viitorul şi îi stricăm limba şi moravurile.
12.10.2017
/adevarul.roEnormele semnificaţii
ale referendumului pentru familie
Comunismul care ne-a fost impus de Uniunea Sovietică în 1946 şi care ne-a torturat şi
ne-a distrus, ca indivizi şi ca societate, până în 1989, a fost produsul gândirii unui evreu
german pe nume Karl Marx (1818-1883), şi al gândirii unui rus pe nume Vladimir Ilici
Lenin (1870-1921). Planul lor a fost să construiască o nouă societate bazată pe lupta de
clasă, de distrugerea clasei de mijloc (burghezia) şi pe formarea unui om nou, totalmente
supus partidului comunist şi totalmente ascultător de directivele acestuia. Ceea ce trebuia
distrus după preluarea puterii politice prin revoluţie, era gândirea şi moralitatea creştină,
care trebuiau înlocuite cu gândirea marxist-leninistă. Proiectul acesta a fost impus cu forţa
în Rusia, după biruinţa revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, iar la noi începând din
1946, după ce comunismul ne-a fost impus de armata sovietică. Promisiunea era că prin
comunism se va crea raiul pe pământ, dar foarte repede a apărut îndoctrinarea marxistă,
teroarea securităţii şi lagărele de concentrare. În locul raiului, am căpătat iadul pe pământ.
După încheierea primului război mondial (1914-1918), marxiştii se aşteptau ca revoluţii
bolşevice să se producă şi în ţările Europei de apus, dar aceasta nu s-a întâmplat. De ce
nu au avut loc revoluţii comuniste în aceste ţări ? Ce ar trebui făcut ca şi aici să biruie
comunismul?
Cel care a dat răspunsul la aceste întrebări a fost un italian pe numeAntonioGamsci (1891-
1937). În anul 1920, acesta a întemeiat partidul comunist italian. În anul 1922, el a călătorit
la Moscova şi a stat acolo până la sfârşitul anului 1923, când s-a întors în Italia, pregătit să
lupte în continuare, dar cu metode noi, pentru biruinţa comunismului.
Teoria marxistă, care l-a călăuzit pe Lenin în revoluţia bolşevică, a fost că întâi trebuie
preluată puterea politică prin forţă (prin revoluţie sângeroasă) şi abia apoi să se treacă
la schimbări pe plan ideologic şi cultural. Ceea ce a adus Gramsci nou a fost idea că în
Europa deApus trebuie acţionat invers: întâi trebuie schimbată gândirea societăţii şi numai
prin aceasta să se ajungă la preluarea puterii politice şi economice. Mai exact, în aceste
ţări, fie ele catolice sau reformate, religia creştină este forţa prin care clasele exploatatoare
şi mai ales burghezia, domină întreaga societate şi o ţin încătuşată şi supusă. Ceea ce
trebuie, spunea Gramsci, este un plan bine gândit şi meticulos dus la îndeplinire prin care
creştinismul să fie dizlocat şi înlocuit cu gândirea comunistă.
În noiembrie 1927, Gramsci a fost arestat de regimul lui Mussolini şi a fost condamnat la
20 de ani închisoare. Amurit după 11 ani de închisoare şi deci el nu a mai putut desfăşura
noul plan de acţiune. Ideile lui şi planul lui au fost preluate de şcoala de la Frankfurt,
un grup de profesori marxişti, care după 1933 s-au refugiat în America şi au activat la
Universitatea Columbia din New York, unde şi-au început acţiunea de implementare a
planului şi de unde s-au întors la Frankfurt în 1946. Ei au ajuns în poziţii de conducere în
Universitatea din Frankfurt şi de pe această platformă au pornit la schimbarea societăţii în
Germania.
Idea lor de bază a fost combinarea teoriei marxiste cu psihanaliza lui Freud cu scopul
de a transforma societatea în direcţia comunismului prin abolirea proprietăţii private,
prin distrugerea religiei creştine şi prin distrugerea familiei. Încă de pe vremea lui Marx
şi Engels, propaganda comunistă era prezentată ca ştiinţă, iluminare şi modernitate, iar
creştinismul era prezentat ca superstiţie, obscurantism şi înapoiere. Aceste metode de
propagandă au fost preluate şi intensificate de ateii comunişti de la Frankfurt.
Obiectivul distrugerii familiei a fost formulat şi descris mai întâi în cărţile lui Sigmund
Freud şi apoi în cartea lui HerbertMarcuse „Eros şi Civilizaţie”. Se propunea o sexualitate
eliberată, scăpată de căsătoria înrobitoare, iar copiii să fie educaţi în centre unde să fie
liberi să-şi exprime şi să-şi satisfacă toate pornirile şi dorinţele fără de nici un fel de
inhibiţii, ca astfel să se creeze „omul nou”.
Prin revolta tineretului, începută în 1960, prin care se chema la sex fără limite, fără
constrângerile „sclaviei morale” a creştinismului, s-a intensificat procesul de demolare a
temeliei iudeo-creştine a societăţii şi a civilizaţiei apusene.
În curând după acea dată, toate aceste scopuri satanice ale comunismului apusean au
fost puse şi în legi noi, care dau frâu liber, şi astăzi, pornografiei, pedofiliei, avortului,
homosexualităţii şi lesbianismului şi altor forme de distrugere a sistemului de valori care
produsese civilizaţia apuseană.
Trebuie precizat că în Franţa multe dintre acestea au fost implementate încă dinainte de
revoluţia franceză din 1789, prin mişcarea iluministă. Este necesar să spunem câteva
lucruri despre această mişcare. Lucrurile au pornit din Anglia, unde un grup de savanţi
creştini, au formulat elementele constitutive ale ştiinţei moderne. Printre aceştia trebuie să
numim pe Francis Bacon, John Locke şi Isaac Newton. Acesta din urmă a formulat legile
pe baza cărora funcţionează tot universul şi astfel a creat imaginea unui univers mecanic,
asemenea unui uriaş ceasornic.
Filosofii francezi Voltaire, Montesquieu şi Rousseau au fost în Anglia şi au adus aceste
idei şi în Franţa. Cel care le-a preluat cel mai puternic a fost Denis Diderot. Dar aici
s-a întâmplat un fenomen extrem de important, pe care trebuie neapărat să-l înţelegem.
Toţi oamenii de ştiinţă englezi, pe care i-am numit mai sus, erau creştini foarte devotaţi.
Toţi filosofii francezi, şi mai ales oamenii de ştiinţă francezi,
lucrând cu aceleași date
științifice
, erau atei, sau cel puţin anti clericali, anti-biserică.
Cumseexplicăacest lucru? ÎnFranţa, existaupevremeaaceea trei „stări”, sauclase sociale:
Clerul catolic, nobilimea şi „starea a treia”, care erau tot restul populaţiei. Pentru a aduce
o schimbare, filosofii şi oamenii de ştiinţă au căpătat convingerea că pentru eliberarea
maselor trebuia înlăturat clerul catolic. De aceea, mişcarea lor a căpătat coloratura aceasta
anti-creştină. Promotorii ei au numit-o „iluminism”, pentru a sugera ideea că ştiinţa a
dovedit că Dumnezeu nu mai este necesar pentru înţelegerea lumii. Ei s-au mai numit şi
„modernişti”, iar pe tot clerul şi pe toţi creştinii i-au numit „înapoiaţi”, „obscurantişti”, ne-
ştiinţifici, etc.. Să reţinem că atunci s-a acreditat idea că ştiinţa este anti-religie şi că între
ştiinţă şi religie este un război pe viaţă şi pe moarte.
Trebuie să subliniem foarte răspicat că teoria aceasta n-are bază în realitate. Aşa cum
am arătat, englezii care au formulat tezele ştiinţei moderne au fost creştini devotaţi şi de
atunci până astăzi există savanţi de cel mai înalt nivel care nu văd nici o contradicţie între
(continuare in pagina 11)
de Iosif Țon