Background Image
Previous Page  9 / 24 Next Page
Information
Show Menu
Previous Page 9 / 24 Next Page
Page Background

ROMANIAN TIMES

Cultură

9

Politicienii, trecutul şi limba română

deAndrei PLEȘU

Despre patriotism s-au scris şi se pot scrie

încă multe pagini. Sensul cuvîntului pare

să fie, pentru tot omul, mai mult sau mai

puţin subînţeles: iubire de ţară, ataşament

pentru trecutul ei, pentru cultura ei, pentru

suveranitatea ei. Cine ar îndrăzni să

proclame, sus şi tare, că nu e patriot?

Nici chiar bombănitorii – de la cetăţeanul

de rînd, care oftează, din cînd în cînd, „ca

la noi la nimenea“, pînă la Cioran – nu sînt

încadrabili la „nepatrioţi“ sau, Doamne

fereşte, la „antiromâni“. De regulă, sînt doar

exponenţii unui patriotism amărît, conştient

de nevredniciile ţării şi nerăbdător să le vadă

corectate.

Nu vreau să fac, acum, teorie. Constat însă

cămulţi dintre politicienii noştri – adesea cei

mai vizibili dintreei –sînt cu totul descoperiţi

cînd e vorba de două componente esenţiale

ale ataşamentului faţă de patrie: trecutul în

genere şi limba naţională.

Politicianul autohton are, în multe privinţe,

o situare deficitară în raport cu timpul. Stă

prost şi cu trecutul, şi cu viitorul, înşurubat

cum este în urgenţele clipei şi în bunăstarea

publică şi privată pe care i-o poate oferi

cotidianul imediat. Politicianul nostru e

un funcţionar al lui „acum“. Acumulează,

consumă, „trăieşte“ momentul. „Trecutul“

e perceput fie ca un episod al biografiei

proprii (care, la o adică, trebuie mai degrabă

ascuns sau falsificat), fie ca armament de

campanie, asezonat cu epitete cîştigătoare:

strămoşesc, glorios, eroic, bogat în jertfe şi

cam ghinionist. Dincolo de aceste utilizări

„strategice“, trecutul ţării nu face parte din

cultura curentă a aleşilor noştri. Nu ştiu decît

lozinci, vagi referinţe demanual, cîte un vers

vitejesc sau cîte un cîntecel „de suflet“. În

rest, vorbe goale şi piepturi umflate. Şubred

în raporturile sale cu tradiţia, omul politic al

zilelor noastre nu stă bine nici cu viitorul.

Dacă trecutul e o schemă inconsistentă

sau o fiţă retorică, viitorul e „neantul“ de

după… Avem de rezolvat rapid şi rentabil

problemele de azi. Nu pierdem vremea

cu reverii futuriste, cu proiecte pe termen

lung, cu efortul de a pregăti, grijuliu, viaţa

generaţiilor carevin înurmanoastră. E treaba

lor! De altfel, pe ăştiamai tineri nici nu-i prea

înţelegem! Iar dacă e să-i ajutăm, e mai la

îndemînă, mai cu seamă dacă ne sînt rude, să

le oferim, acum, o sinecură: pe la cabinetul

propriu, pe la vreo instituţie subordonată,

pe la întreprinderea vreunui amic. Atît!

N-o să asumăm noi problemele guvernelor

viitoare. Să se descurce! Noi avem doar

ţelul unei bune instalări în prezent (şi, even-

tual, flatarea şi manipularea alegătorilor în

vederea unei reînnoiri a mandatului căpătat

de la ei). Trebuie să trăim „ancoraţi“ în

realitate, adică în „meandrele“ concretului,

ale „actualităţii“ hoaţe, înţeleasă ca apogeu

(lucrativ) al carierei personale. Rezum:

politicianulcontemporanalpatrieinoastrenu

are intuiţia şi informaţia necesare cu privire

la trecut şi nici o preocupare autentică pentru

viitor. E confiscat de prezent. Iar prezentul,

fără retrospecţia corectă şi vie a trecutului

şi fără stimulentul fertil al viitorului, e o

simplă fantasmă, un „aranjament“ şmecher,

o tranzitorie fentă de ocazie…

Trec la folosirea „patriotică“ a limbii. Că

se vorbeşte prost, incorect, inexpresiv,

sărăcăcios limba naţională e evident. Că

a fi patriot nesocotind temelia lingvistică

a culturii naţionale e a fi un ipocrit cu

pretenţii este, iarăşi, evident. Dar, dincolo

de corectitudine, e nevoie şi de stil, adică,

la un prim nivel, de cuviinţa folosirii unui

instrument de comunicare generos şi nobil.

Or, mari vedete ale vieţii noastre publice,

nu numai politicieni, ci şi gazetari, din

păcate, vorbesc româneşte valorificînd strict

resursele de maidan ale idiomului naţional.

Se ceartă la televizor ca la uşa cortului (cînd

nu se iau pur şi simplu la bătaie), vorbesc

bolovănos, ca nişte tejghetari de mahala, se

dau în spectacol ca la bodegă, după cîteva

ţuici prost digerate. Nu mă sfiesc să dau,

cu titlu de ilustrare, cîteva nume, de altfel

celebre. O figură impozantă e dl Eugen

Nicolicea. „Faci foarte bine pe prostul!“

– spune dînsul unui interlocutor (tutuiala

e de rigoare…). „Cine se uită la hămăiala

ta?“ Studioul de televiziune devine rapid

cîrciumă. Greu de egalat e şi nervosul

Codrin Ştefănescu. Unui coleg de platou îi

atrage atenţia că vorbeşte „ca o rîşniţă“ şi

„e şi peltic“. Nici măcar energica doamnă

Grecu nu face faţă mitocăniei dezlănţuite,

încîntate de sine, a „bufonului“ Ştefănescu

(Ponta dixit). E şi normal: dl Ştefănescu

a avut un mare maestru (Vadim Tudor),

care îl portretiza pe proaspătul său adept

Codrin drept „microcefal“, „maimuţoi“,

„handicapat“.„Ieşiri“memorabile,înaceeaşi

cheie, găsim şi la senatorul Bacalbaşa şi la

multe alte vedete ale spaţiului nostru public,

care practică patriotismul ca batjocorire

a limbii române şi a unei minimale bune

cuviinţe. (Deunăzi, fostul şef al SPP-ului,

Dumitru Iliescu, găsea că e cazul să-l facă

„porc“ pe ambasadorul Statelor Unite.) Nici

printre „analişti“ nu lipsesc caftan¬giii. La

Antena 3, ca şi la B1 sau la România TV,

te trezeşti frecvent asaltat de bădărănie

crasă. De altfel, cei cu gură rea sînt invitaţi

des la dezbateri televizate, nu pentru

competenţa şi buna lor creştere, ci tocmai

pentru „haioasele“ lor năzbîtii lingvistice

şi comportamentale. Se gîndeşte cineva la

efectul pedagogic al acestor derapaje? Elevii

noştri vor înţelege că cine nu vorbeşte ca

prin Obor nu are calificarea necesară pentru

a ajunge „la vîrf“. Că succesul mediatic e

o chestie de volubilitate noroioasă, că a-ţi

iubi limba maternă e a o folosi ca pe o bîtă

noduroasă, tocmai bună pentru exterminarea

adversarilor. Totul pe fundalul înălţător

al unui patriotism de telenovelă: iubim

România, dar îi ignorăm trecutul, îi neglijăm

viitorul şi îi stricăm limba şi moravurile.

12.10.2017

/adevarul.ro

Enormele semnificaţii

ale referendumului pentru familie

Comunismul care ne-a fost impus de Uniunea Sovietică în 1946 şi care ne-a torturat şi

ne-a distrus, ca indivizi şi ca societate, până în 1989, a fost produsul gândirii unui evreu

german pe nume Karl Marx (1818-1883), şi al gândirii unui rus pe nume Vladimir Ilici

Lenin (1870-1921). Planul lor a fost să construiască o nouă societate bazată pe lupta de

clasă, de distrugerea clasei de mijloc (burghezia) şi pe formarea unui om nou, totalmente

supus partidului comunist şi totalmente ascultător de directivele acestuia. Ceea ce trebuia

distrus după preluarea puterii politice prin revoluţie, era gândirea şi moralitatea creştină,

care trebuiau înlocuite cu gândirea marxist-leninistă. Proiectul acesta a fost impus cu forţa

în Rusia, după biruinţa revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, iar la noi începând din

1946, după ce comunismul ne-a fost impus de armata sovietică. Promisiunea era că prin

comunism se va crea raiul pe pământ, dar foarte repede a apărut îndoctrinarea marxistă,

teroarea securităţii şi lagărele de concentrare. În locul raiului, am căpătat iadul pe pământ.

După încheierea primului război mondial (1914-1918), marxiştii se aşteptau ca revoluţii

bolşevice să se producă şi în ţările Europei de apus, dar aceasta nu s-a întâmplat. De ce

nu au avut loc revoluţii comuniste în aceste ţări ? Ce ar trebui făcut ca şi aici să biruie

comunismul?

Cel care a dat răspunsul la aceste întrebări a fost un italian pe numeAntonioGamsci (1891-

1937). În anul 1920, acesta a întemeiat partidul comunist italian. În anul 1922, el a călătorit

la Moscova şi a stat acolo până la sfârşitul anului 1923, când s-a întors în Italia, pregătit să

lupte în continuare, dar cu metode noi, pentru biruinţa comunismului.

Teoria marxistă, care l-a călăuzit pe Lenin în revoluţia bolşevică, a fost că întâi trebuie

preluată puterea politică prin forţă (prin revoluţie sângeroasă) şi abia apoi să se treacă

la schimbări pe plan ideologic şi cultural. Ceea ce a adus Gramsci nou a fost idea că în

Europa deApus trebuie acţionat invers: întâi trebuie schimbată gândirea societăţii şi numai

prin aceasta să se ajungă la preluarea puterii politice şi economice. Mai exact, în aceste

ţări, fie ele catolice sau reformate, religia creştină este forţa prin care clasele exploatatoare

şi mai ales burghezia, domină întreaga societate şi o ţin încătuşată şi supusă. Ceea ce

trebuie, spunea Gramsci, este un plan bine gândit şi meticulos dus la îndeplinire prin care

creştinismul să fie dizlocat şi înlocuit cu gândirea comunistă.

În noiembrie 1927, Gramsci a fost arestat de regimul lui Mussolini şi a fost condamnat la

20 de ani închisoare. Amurit după 11 ani de închisoare şi deci el nu a mai putut desfăşura

noul plan de acţiune. Ideile lui şi planul lui au fost preluate de şcoala de la Frankfurt,

un grup de profesori marxişti, care după 1933 s-au refugiat în America şi au activat la

Universitatea Columbia din New York, unde şi-au început acţiunea de implementare a

planului şi de unde s-au întors la Frankfurt în 1946. Ei au ajuns în poziţii de conducere în

Universitatea din Frankfurt şi de pe această platformă au pornit la schimbarea societăţii în

Germania.

Idea lor de bază a fost combinarea teoriei marxiste cu psihanaliza lui Freud cu scopul

de a transforma societatea în direcţia comunismului prin abolirea proprietăţii private,

prin distrugerea religiei creştine şi prin distrugerea familiei. Încă de pe vremea lui Marx

şi Engels, propaganda comunistă era prezentată ca ştiinţă, iluminare şi modernitate, iar

creştinismul era prezentat ca superstiţie, obscurantism şi înapoiere. Aceste metode de

propagandă au fost preluate şi intensificate de ateii comunişti de la Frankfurt.

Obiectivul distrugerii familiei a fost formulat şi descris mai întâi în cărţile lui Sigmund

Freud şi apoi în cartea lui HerbertMarcuse „Eros şi Civilizaţie”. Se propunea o sexualitate

eliberată, scăpată de căsătoria înrobitoare, iar copiii să fie educaţi în centre unde să fie

liberi să-şi exprime şi să-şi satisfacă toate pornirile şi dorinţele fără de nici un fel de

inhibiţii, ca astfel să se creeze „omul nou”.

Prin revolta tineretului, începută în 1960, prin care se chema la sex fără limite, fără

constrângerile „sclaviei morale” a creştinismului, s-a intensificat procesul de demolare a

temeliei iudeo-creştine a societăţii şi a civilizaţiei apusene.

În curând după acea dată, toate aceste scopuri satanice ale comunismului apusean au

fost puse şi în legi noi, care dau frâu liber, şi astăzi, pornografiei, pedofiliei, avortului,

homosexualităţii şi lesbianismului şi altor forme de distrugere a sistemului de valori care

produsese civilizaţia apuseană.

Trebuie precizat că în Franţa multe dintre acestea au fost implementate încă dinainte de

revoluţia franceză din 1789, prin mişcarea iluministă. Este necesar să spunem câteva

lucruri despre această mişcare. Lucrurile au pornit din Anglia, unde un grup de savanţi

creştini, au formulat elementele constitutive ale ştiinţei moderne. Printre aceştia trebuie să

numim pe Francis Bacon, John Locke şi Isaac Newton. Acesta din urmă a formulat legile

pe baza cărora funcţionează tot universul şi astfel a creat imaginea unui univers mecanic,

asemenea unui uriaş ceasornic.

Filosofii francezi Voltaire, Montesquieu şi Rousseau au fost în Anglia şi au adus aceste

idei şi în Franţa. Cel care le-a preluat cel mai puternic a fost Denis Diderot. Dar aici

s-a întâmplat un fenomen extrem de important, pe care trebuie neapărat să-l înţelegem.

Toţi oamenii de ştiinţă englezi, pe care i-am numit mai sus, erau creştini foarte devotaţi.

Toţi filosofii francezi, şi mai ales oamenii de ştiinţă francezi,

lucrând cu aceleași date

științifice

, erau atei, sau cel puţin anti clericali, anti-biserică.

Cumseexplicăacest lucru? ÎnFranţa, existaupevremeaaceea trei „stări”, sauclase sociale:

Clerul catolic, nobilimea şi „starea a treia”, care erau tot restul populaţiei. Pentru a aduce

o schimbare, filosofii şi oamenii de ştiinţă au căpătat convingerea că pentru eliberarea

maselor trebuia înlăturat clerul catolic. De aceea, mişcarea lor a căpătat coloratura aceasta

anti-creştină. Promotorii ei au numit-o „iluminism”, pentru a sugera ideea că ştiinţa a

dovedit că Dumnezeu nu mai este necesar pentru înţelegerea lumii. Ei s-au mai numit şi

„modernişti”, iar pe tot clerul şi pe toţi creştinii i-au numit „înapoiaţi”, „obscurantişti”, ne-

ştiinţifici, etc.. Să reţinem că atunci s-a acreditat idea că ştiinţa este anti-religie şi că între

ştiinţă şi religie este un război pe viaţă şi pe moarte.

Trebuie să subliniem foarte răspicat că teoria aceasta n-are bază în realitate. Aşa cum

am arătat, englezii care au formulat tezele ştiinţei moderne au fost creştini devotaţi şi de

atunci până astăzi există savanţi de cel mai înalt nivel care nu văd nici o contradicţie între

(continuare in pagina 11)

de Iosif Țon