"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Din dragoste românească și din admirație pentru România

Unul dintre cei dintâi colecționari de carte veche și rară din România a fost Principele, istoricul, juristul, Cetățean al lumii, bibliofilul și bibliograful, omul de cultură și diplomatul Constantin I. (Jean Lars Anthony Démetre) Karadja, de la a cărui plecare se vor împlini în curând 70 de ani.

Considerat simbolul arhitectural al Bucureștiului și al României esențelor, Ateneul Român a fost, la început, proiectat în idee ca instituție “dedicată înzestrării poporului cu cunoștințe folositoare”. Imagologic, există o unitate de viziune a acestei importante construcții, căci mozaicurile exterioare (reprezentând pe marii domnitori ai țării, Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Regele Carol I, Vasile Lupu și Matei Basarab) și Marea Frescă a Neamului din Sala Mare au un singur autor: pictorul, profesorul și diplomatul Costin Petrescu (1872 - 1954).

 

O fotografie de acum 100 de ani cu George Enescu și Dinu Lipatti

 

Pentru cei ce l-au cunoscut, Lipatti lumina, spunea presa internațională a vremii. Despre George Enescu s-au scris cuvinte la fel de elogioase. Muzica lui ilumina, oriunde ajungea să fie auzită. Prezența lui era pur și simplu solară și cucerea admirația. Nadia Boulanger, la puțină vreme după moartea lui Dinu Lipatti (2 decembrie 1950), spunea: „Ce dezastru, dispariția sa! Dar câtă lumină ne lasă...”

Cei doi români au fost luminoși, ca oameni, iar ca artiști, pe cât de geniali, pe atât de modești. La mare distanță după plecarea lor, opera și înregistrările duc mai departe, sporind-o, excelența. O flacără ce nu se stinge. Ei au urcat filonul artei românești în universalitate. România este cunoscută mai mult și mai bine, prin ceea ce are mai profund și mai bun, grație artei iluștrilor muzicieni [1].

 

...Fotografia din anul 1921 are două personaje: George Enescu, la 40 de ani, și Dinu Lipatti copil. Pe cât este de cunoscută, pe atât este de enigmatică. Căci puțini știu adevărul despre această fotografie în care apar copilul Dinu Lipatti, de numai patru ani, dar și George Enescu, ducând o coroniță spre creștetul copilului ce îl privea cu venerație.
Amândoi țin în mână câte o vioară. Deși Dinu cântase numai la pian.

Imaginea a fost imortalizată la botezul lui Dinu Lipatti. Dar Dinu avea deja 4 ani. De ce nu fusese botezat în primele zile de viață? De ce copiii Lipatti au fost botezați abia la vârsta de 4 ani?

Este cunoscut faptul că George Enescu a fost nașul lui Dinu Lipatti. A fost rugat, în acest sens, de tatăl lui Dinu, Theodor Lipatti, el însuși un interpret talentat la vioară, dar de profesie diplomat. Theodor Lipatti îl adora pe George Enescu, iar amândoi erau pasionați de viorile vechi.
Fapt este că George Enescu a acceptat să-l boteze pe Dinu Lipatti. Dar de ce nu în anul 1917, când acesta se născuse, ci abia în 1921? Răspunsul îl aflăm numai în amintirile fratelui lui Dinu, anume Valentin Lipatti, și el diplomat: "Pentru că printre ideile bizare ale tatei (Theodor Lipatti), se număra și aceea că un copil trebuie să fie botezat la o vârstă la care să poată fi cât de cât conștient de acest act de care să-și amintească mai târziu. Astfel, Dinu a fost botezat la 4 ani, în 1921, și eu la fel, în 1927"[2]. Valentin Lipatti era născut în 1923.

O altă întrebare se naște privind vioara din mâna copilului.
De ce, în fotografia de la botezul său, în fața lui George Enescu,  Dinu Lipatti apare cu o vioară în mână, și nu așezat la pian, cum ar fi fost firesc?

Cercetările conduc spre un răspuns edificator. Pentru botez, George Enescu a acceptat să facă o fotografie cu finul său Dinu. Fotografia, intrată de mult în arhiva de aur a muzicii românești, îl reprezintă pe Enescu punând pe fruntea lui Dinu o cunună de lauri. Copilul ține însă în mână o vioară, deoarece la studioul Foto Mandy (Franz Mandy[3]) de pe Calea Victoriei nu exista un pian. De aici, legenda, care a circulat uneori, că Dinu ar fi cântat mai întâi la vioară, ceea ce este inexact, povestește Valentin Lipatti, fratele lui Dinu.

Enescu i-a păstrat finului său Dinu Lipatti o mare afecțiune, care s-a transformat repede într-o colaborare și o prietenie exemplare. Dinu a devenit prietenul, admiratorul și elevul marelui muzician. Fostul copil genial George Enescu, devenit între timp un artist confirmat, îl conducea către viața performanței artistice pe actualul copil genial Dinu Lipatti.

 

... În viața lui Dinu Lipatti a mai existat un cifru misterios, ce deschide și închide însuși arcul său de artist al lumii. La primul recital pe care l-a dat Dinu la Paris, și anume în ziua de 20 mai 1935, prima piesă pe care a executat-o a fost coralul din cantata nr. 147 de Bach, în memoria lui Paul Dukas, a cărui înmormântare fusese în aceeași zi.

După cincisprezece ani, la 16 septembrie 1950, Lipatti dă un recital la Besançon. Rechemat și bisat, el cântă ca supliment aceeași cantată. Acesta i-a fost însă ultimul recital, iar cantata cu care și-a început șirul recitalurilor din lumea bună a muzicii de vârf a fost și cea cu care l-a încheiat. Ea a fost și prologul, și epilogul. Când începea, omagia astfel memoria maestrului său, iar ultima dată aceeași piesă muzicală devenise propriul lui cântec de lebădă[4].


Herbert von Karajan vorbea la superlativ despre limpezimea de cristal și rafinamentul lui Lipatti: “nu mai era voce de pian, era muzica desprinsă de orice ponderabilitate, muzica în forma ei cea mai pură ». Frank Martin surprindea capacitatea excepțională a lui Lipatti de a-și plasa interpretarea înafara vieții pământene: “această unitate, această pace de eternitate era în el parmanentă, de-a lungul tuturor vicisitudinilor vieții ».  Iar George Enescu a afirmat nu o dată cât de arzător își dorea ca țara natală să găsească în Lipatti un poet demn de ea.


Angela Furtună

August 2020

 

[1]  Cândva, și Alecsandri îi mărturisea lui Ghika dorința de a salva imaginea țării sale în lume, și omagia astfel răsăritul luminos al stelei românești numită Hariclea Darclée pe firmamentul excelenței muzicale universale.

[2]  Valentin Lipatti, Strada Povernei 23 – Memorii, Ed. Tracus Arte, 2019

[3]  Fotografia a fost făcută, așadar, la Studioul (atelierul foto) lui Franz Mandy de pe Calea Victoriei.
Cine a fost acesta?
Vorbim de un celebru artist fotograf și unul din primii fotoreporteri din România, FRANZ MANDY (1848 – 1910). Alaturi de Carol Popp de Szathmari, Franz Duschek, Andreas D. Reisner, Gustav Waber etc. Franz Mandy intra in elita fotografilor de altădată, adevărați artiști dacă e să ținem cont de calitatea și frumusețea fotografiilor. F. Mandy a rămas celebru în istoria fotografiei românești prin portretele realizate membrilor Casei Regale a României dar și prin fotografia armatei romane trecând victorioasă pe sub Arcul de Triumf din București pe 8 octombrie 1878, intitulată "Intrarea armatei romane în București", aflată în colecția Cabinetului de stampe al Bibliotecii Academiei Române.

În general, fotografiile prezentate erau de tip cabinet portret, lipite pe suport de carton gros. Pe verso aveau alături de stema Regală a României inscripția” FRANZ MANDY *Fotograf al Curtei M.S.R Domnei* BUCURESCI* Calea Victoriei nro.21*.

F.Mandy s-a născut în anul (1848) când Carol Popp de Szathmary a realizat prima fotografie din România, intitulată” Cupidon cu brațe frânte” în noiembrie 1848, o calotipie după o statuetă din colecția lui. Adică, talentatul Mandy s-a născut odată cu fotografia…remarcă acest fin cunoscător și notabil specialist (imaginecontinuă)

[4]  Cf. Eugeniu Speranția, Steaua, 1957

 

Anul 2020 ne pune la grea încercare, care este deopotrivă a trupului, a spiritului și a inimii noastre.

Măsura Credinței și a puterilor noastre omenești ne va schimba pe fiecare în parte, dar va schimba și fața lumii.

Până recent, Bucovina și Suceava beneficiau de o reputație mediatică ireală, aproape briliantă. Aceasta era creată de un imens aparat de propagandă moștenit de la structurile ante-decembriste, dar și de un neopopulism mediatic, intens, fără scrupule și bogat finanțat de cercurile politice de putere.

Scenariul sumbru al pandemiei, avansând ca o veritabilă religie omniprezentă a morții, a devenit o realitate: nimeni nu se mai poate ascunde nicăieri pe planeta Pământ pentru a se salva.

Mihai Eminescu a inspirat numeroși autori, editori, critici, scriitori, cărturari, păstori spirituali, profesori, artiști plastici, muzicieni, oameni de presă, specialiști în comunicare. Actualitatea lui și uluitoarea capacitate a personalității lui Eminescu de a revigora nu numai fascinația pentru literatura română, cât și tema identitară națională și sentimentul de venerație cvasi-cultică (atât de propriu românilor, de-a lungul statalității lor framântate și tinere, dar și al istoriei lor zbuciumate și nefavorabile) sunt inepuizabile.

Moto: 1 noiembrie - ziua când Dr. Moses Gaster, alungat din România, striga "Trăiască România" din trenul excomunicării...O meditație asupra destinului, la împlinirea a 80 de ani de la moartea lui Moses Gaster și 90 de ani de când a devenit membru de onoare al Academiei Române...

 

           La 1 noiembrie 1885, în Gara de Nord din București, răsunau - printre plânsetele unei mame sfâșiate de durere, aflată pe peron -, sincerele cuvinte ale fiului, recent expulzat din țară: "Trăiască România!"

Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor din România, una din cele mai importante din țară, a împlinit anul acesta 70 de ani de la înființare (28 februarie), aniversare care a fost marcată de-a lungul întregului an, iar în noiembrie a fost organizată prima ediție a Salonului Scriitorilor, ce s-a derulat între 11 si 15 noiembrie la Sediul din Casa cu Absidă și la Sala Verdi a Complexului Palas.

               Scriitorii și ocrotitorii. Mijlocul cel mai eficace de a veni în ajutorul literaților este tot bugetul, această mare pârghie prin care Statul pune totul în mișcare, scria acum peste o sută de ani diplomatul și avocatul C.C. Arion, membru de onoare al Academiei Române, vechi ministru liberal al Cultelor și Instrucțiunii Publice (29 decembrie 1910 – 14 octombrie 1912).