"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Omul kalokagathic a fost multă vreme omul întemeietor al idealurilor antice culturale europene. Acest tip de perfecţiune a însoţit timp de secole proiecţiile psihice şi spirituale ale identităţii colective, în civilizaţia noastră. Astăzi, acest om – în care sunt armonizate virtuţile fizice cu acelea morale şi afective -, devine, din păcate, una din proiecţiile de care ne îndepărtăm vertiginos. Omul contemporan ia distanţă faţă de etică, se dezice de importanţa frumuseţii morale, se dezbară de vederea către Adevăr, Frumos şi Dreptate, după cum spunea Soljeniţîn. Căutarea omului frumos, a omului kalokagathic nu mai trece prin evaluarea morală şi sufletească, ci doar printr-o modelare fizică şi virtuală, tehnologică, aproape demonic, în orice caz atribuibilă Răului.


Mergând pe filonul clasic al kalokagathiei, urmărind idealul pedagogic şi moral care a statuat o anume tipologie în paradigma europeană, se înscrie Monica Lovinescu, de la a cărei naştere se împlinesc 90 de ani în 2013, la 19 noiembrie, şi de la a cărei dispariţie de împlinesc 5 ani, pe 20 aprilie 2013.

Căutarea reperelor dreptei româneşti pare mai acută astăzi decât oricând, dar mereu ineficientă. Societatea românească post-comunistă (marcată definitiv, trebuie să o spunem, de ambele regimuri totalitare, de extremă dreaptă şi de extremă stângă, care au secătuit-o în ultimii şaptezeci de ani) se comportă mai ales faţă de ideologiile de centru-dreapta şi faţă de democraţie precum un organism extrem de tarat după o boală gravă, din care, deşi a scăpat, nu poate totuşi ţâşni către vindecarea totală, ci se zbate într-o agonie prelungită. Cu prognostic rezervat. Metabolismul tranziţiei româneşti fiind mult prea lent, dar şi imprecis ca direcţie, el nu poate tracta trendul de funcţionare a organelor vitale ale democraţiei.

Scriam, acum doi ani, o cronică la cartea lui Cristian Pătrăşconiu, intitulată Repere ale dreptei româneşti[1]. Zece interviuri realizate de autor în perioada februarie-octombrie 2010 îi aşezau laolaltă, în acel volum – editat în condiţii grafice excelente –, pe Valeriu Stoica (prefaţa şi punerea problemei), Andrei Pleşu, Al. George, Virgil Nemoianu, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Horia-Roman Patapievici, Lucian Boia, dar şi pe Devis Grebu, într-o generoasă expunere de grafică sugestivă..

Moto: “La ora asta, acela care cunoaște U.R.S.S. trebuie să strige constructorilor socialismului: “Pericolul e în voi’! ‘’(Panait Istrati - Spovedanie pentru învinși)

Moscova nu pierde nicio ocazie pentru a transforma în succese personale orice eșec al inamicului occidental. E semn că Războiul Rece revine în forță, prin strategii de demonizare a politicilor economce ale Vestului, generând în subsidiar sentimente anti-occidentale și anti-capitaliste, însoțite de simpatii neocomuniste. Proiectul - folosit cândva cu succes de agenții KGB - este reiterat de fostul agent Putin. Acesta oferă cu tamtam cetățenia rusă unor vedete occidentale ca actorul francez Depardieu sau tenismanul Năstase - remarcabili agenți de imagine -, care, deși au făcut bani frumoși în anii de boom ai economiei occidentale, nu mai vor să plătească și impozitele specifice acestei economii aflate azi la ceas de cotitură. Conflictele antifiscale din Vest sunt valorificate ca surse de imagine pentru Putin, împotriva căruia protestatarii din țară nu contenesc să vocifereze. Prin această strategie populistă - de transformare, a unui eșec al adversarului, în merit -, Rusia își construiește mai nou imagine de paradis fiscal, încercând să devină mediu eligibil pentru interese economice și de diaspora globală. Că generează, însă, pe această cale, și legitimități noilor forme de extremism politic...pare să intereseze mai puțin.

În curând, cartea intitulată Monica Lovinescu. Est-etica, volumul I, va vedea lumina tiparului. Martorul la dezvrăjirea lumii politice a secolului trecut şi care face obiectul acestei cărţi este Monica Lovinescu. Principala grijă, citeşte îngrijorare, care a însoţit viaţa de scriitoare şi de jurnalistă a autoarei a fost aceea de a apăra sensul adevăratei literaturi, în mod conceptualizant şi nu instinctiv ; această apărare a fost pusă în operă mai ales în circumstanţele precise ale exilului şi ale luptei cu sistemele politice totalitare, care transcend acel mimesis ce pune între paranteze existenţa umbrelor şi a răului în realitatea invazivă şi care anesteziază la nivelul conştiinţei artistice, în mod greşit, esteticul împotriva eticului, atunci când acesta din urmă e conceput ca o agresiune. Nu este lipsit de importanţă faptul că această pasiune a fost mereu prezentă prin asumarea – în ceea ce priveşte gândirea literaturii şi a criticii –, a unei europenităţi riguroase[1], deşi afiliată îndemnului manolescian[2] într-o manieră totală, ce ne aminteşte, printr-o extrapolare a obsesivităţii, de Simone Weil[3], o altă gânditoare construită din diamante lucide, confruntată la rândul ei cu vremurile de complicitate a celorlalţi cu forţele Răului totalitar (fratele geamăn al Gulagului)[4], şi care adoptase şi ea, în mod benevol, europenitatea ca natură culturală şi ca arhetip civilizaţional, intrând astfel sub incidenţa unui tip de asumare frecvent întâlnit în epocă.

…la 19 noiembrie, ar fi împlinit 89 de ani…

Moto: “În toate apologiile retrospective ale comunismului regăsim apelul la afectivitatea care ar scuza cele mai mari fărădelegi” (Jean-François Revel)

În jurul marilor teme culturale şi existenţiale ce se întrepătrund în conştiinţa intelectualei livreşti care era Monica Lovinescu la vârsta tinereţei şi a debutului existenţei din exilul parizian, paradigma morţii şi a sinuciderii potenţează trăiri afective intense; e, pentru suflet, pretextul de a renaşte din propria cenuşă precum Pasărea Phoenix; dar, în acelaşi timp, e o avanscenă a identificării şi a autocreaţiei prin avatarurile structurilor temperamentale, cognitive şi reactive, recognoscibile şi asumate de scriitoare: „mi-am dat seama, în faţa acestui vid, că de fapt nu agnostică sunt, ci jansenistă, dintre cei cărora graţia le fusese refuzată”. Pentru prima dată, autoarea face mărturisirea că la mijloc a fost un act tranşant cu propriul ei stil de gândire, că a existat o decizie foarte personală, cu rol terapeutic, luată la limita de suportabilitate a suferinţei imense pe care o trăise până atunci, căci conştientizase în sfârşit originile răului care o măcinase sufleteşte.
Amputarea liniilor de forţă ale traseului existenţial este o soluţie de sacrificiu. Pierduse într-un timp scurt cei trei piloni ai libertăţii: pe tata, ţara de origine şi pe mama (rămasă ostatică în ţara pierdută, şi aflată acum sub ocupaţie bolşevică).

Studiul comparat efectuat de Monica Lovinescu pe modelul sovietic şi pe cel românesc sub totalitarism (relaţia dintre criteriile intrinseci ale esteticului, ale culturii şi ale literaturii, pe de o parte, şi demisiile morale şi restrângerea câmpului literar, efectele teroarei, lipsa instinctelor libertăţii în expresia literară, pe de altă parte): cele două culturi au vârste diferite, tânără fiind cea română. Era poate firesc, tocmai de aceea, ca pregătirea literaturii române pentru prima sa mare diviziune culturală să inducă necesitatea unui curent de instituire, în care eticul şi militanţa să fie vectori ce definesc o identitate în numele căreia pot fi ulterior abordate obiectul cultural, saturaţia sa estetică şi perspectiva axiologică. Tocmai de aceea, analiza stărilor de urgenţă impuse de relaţia dintre scriitor şi Putere sub totalitarism devine un revelator valabil. După ce trece în revistă cei doi factori care au stat la baza demisiilor etice ale intelectualităţii ruse („Motivele nerezistenţei? Primul ar ţine de temperamentul rusesc: lipsa unei tradiţii a libertăţii şi chiar lipsa gustului pentru libertate. […]

Petrecându-și cea mai mare parte a vieții în exil la Paris și cu dor de România, Monica Lovinescu s-a hrănit mereu cu iluzia întoarcerii, exprimată în grupul de prieteni cu forma de salut "La anul, la București". În tot acest timp,  a experimentat speranța cu luciditate critică și cu scepticisme paradoxale. Dar crizele care au generat cristalizarea acestui tip de conștiință nu au fost nici puține, nici neînsemnate.

Două sunt, aşadar, momentele din viaţa de adolescentă şi de tânără, când Monica Lovinescu a vorbit despre sinucidere ca despre o limită logică proprie a capacităţii de conciliere cu destinul, dincolo de care nu putea să accepte loviturile lui teribile: întâi, la aflarea veştii că tatăl său a murit1; a doua oară, când tânăra se afla deja la Paris, cu bursa statului francez, devoalându-şi frământările prin solilocvii despre sinucidere 2, 3, 4, dar şi prin meditaţii privind evoluţia Europei de Est, dialogând cu cele mai deschise conştiinţe ale momentului istoric, sau aflând cu stupoare cele mai rele veşti din ţară. Erau ştiri despre ocuparea României de către sovietici, despre faptul că în România a început bolşevizarea şi comunizarea; or, acolo, departe, în Micul Paris, rămăsese - precum un martor unic al unei vieţi ce păruse perfectă, dar în chip de mărturisitor captiv în ghearele sistemului devenit inamic - , mama bursierei de la Paris, profesoara Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.

MINUNEA CONVERTIRII – BOTEZUL ŞI FERICIREA

Cine se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu” (Nicolae Bălcescu)

“Convertiţii sunt incomozi”(Georges Bernanos)

 

Marile convertiri culturale sau religioase au atras numai conştiinţele pregătite pentru transdisciplinaritate. Nu obligatoriu, în unele cazuri a fost vorba de cărturari, de clerici, de credincioşi cu rigoare, filosofi sau savanţi; în viaţa lor, adesea tragică şi neobişnuită, aceştia s-au confruntat, la un moment dat, cu deschiderea şi tentaţia către iluminarea spirituală, către paradoxale trăiri religioase şi etice, nu o dată simultan apostatice şi apostolice. A trăi distincţia dintre sacru şi profan[1] în planul unei conştiinţe lucide, critice, şi cu rigoarea exploratorului - aflat în căutarea salvării, a iertării şi a mântuirii - reprezintă un potenţial rar, care nu este la îndemâna oricui. Pe de altă parte, marile convertiri au avut loc, în general, în interiorul unor epoci de teroare sau tranziţie, când societăţile umane – iar în cadrul lor, anumiţi indivizi sau anumite grupuri – gemeau sub presiunea unor uriaşe energii sociale, culturale, ideologice, politice şi spirituale (agregate în dezvoltări border-radicale); aceste epoci se caracterizează prin faptul că generau în societate un climat de histrionism şi de tensiune, în care personalităţile dotate cu potenţialul trans-cultural şi trans-spiritual au făcut pasul câtre o schimbare profundă, prin convertire.

 

Aici îmi lepăd eu

- o inimă care-a zăbovit printre oameni -

veșmintele și strălucirea unui jurământ

Mai negru în negru, sunt

și mai gol.

Doar abjurând devin credincios.

Sunt tu, abia când sunt eu.

 

(Elogiul îndepărtării, Paul Celan)

Moto:

"J' aurais l' air d être mort, mais ce ne sera pas vrai" (Le Petit Prince,, A. de Saint-Exupéry)

E oare mai bine să-ţi petreci viaţa având dreptate împotriva tuturor, sau greşind alături de toţi” (Monica Lovinescu)

 

Monica Lovinescu a avut o relaţie foarte directă, sobră şi cerebrală cu artele plastice şi cu muzica clasică. Cercurile de prieteni includeau artiştii, scriitorii şi criticii. În ciuda amiciţiilor, însă, spiritul critic nu o părăsea niciodată, cum nici autentica receptare a valorii. Evocarea relaţiei intelectuale şi afective pe care Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au avut-o cu soţii Ioana şi Sergiu Celibidache (prima, cunoscută pictoriţă, era o colegă veche a Monicăi Lovinescu, din adolescenţa bucureşteană), este, tocmai de aceea, un studiu de caz: apreciau entuziast muzica Maestrului Sergiu Celibidache, care cucerise deja, după 1946, Occidentul şi scenele lirice din toate continentele; acceptau fenomenologia lui specială, năvalnic izvorând dintr-un temperament de nestăvilit; se aşteptau întotdeauna de la acesta la noi resurse de expresivitate, recunoscându-i natura genialoidă, dar făcând distincţie între virtuosul muzician şi dirijor, pe de o parte, şi fenomenologul magician, pe de altă parte.