"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

În curând, cartea intitulată Monica Lovinescu. Est-etica, volumul I, va vedea lumina tiparului. Martorul la dezvrăjirea lumii politice a secolului trecut şi care face obiectul acestei cărţi este Monica Lovinescu. Principala grijă, citeşte îngrijorare, care a însoţit viaţa de scriitoare şi de jurnalistă a autoarei a fost aceea de a apăra sensul adevăratei literaturi, în mod conceptualizant şi nu instinctiv ; această apărare a fost pusă în operă mai ales în circumstanţele precise ale exilului şi ale luptei cu sistemele politice totalitare, care transcend acel mimesis ce pune între paranteze existenţa umbrelor şi a răului în realitatea invazivă şi care anesteziază la nivelul conştiinţei artistice, în mod greşit, esteticul împotriva eticului, atunci când acesta din urmă e conceput ca o agresiune. Nu este lipsit de importanţă faptul că această pasiune a fost mereu prezentă prin asumarea – în ceea ce priveşte gândirea literaturii şi a criticii –, a unei europenităţi riguroase[1], deşi afiliată îndemnului manolescian[2] într-o manieră totală, ce ne aminteşte, printr-o extrapolare a obsesivităţii, de Simone Weil[3], o altă gânditoare construită din diamante lucide, confruntată la rândul ei cu vremurile de complicitate a celorlalţi cu forţele Răului totalitar (fratele geamăn al Gulagului)[4], şi care adoptase şi ea, în mod benevol, europenitatea ca natură culturală şi ca arhetip civilizaţional, intrând astfel sub incidenţa unui tip de asumare frecvent întâlnit în epocă.

…la 19 noiembrie, ar fi împlinit 89 de ani…

Moto: “În toate apologiile retrospective ale comunismului regăsim apelul la afectivitatea care ar scuza cele mai mari fărădelegi” (Jean-François Revel)

În jurul marilor teme culturale şi existenţiale ce se întrepătrund în conştiinţa intelectualei livreşti care era Monica Lovinescu la vârsta tinereţei şi a debutului existenţei din exilul parizian, paradigma morţii şi a sinuciderii potenţează trăiri afective intense; e, pentru suflet, pretextul de a renaşte din propria cenuşă precum Pasărea Phoenix; dar, în acelaşi timp, e o avanscenă a identificării şi a autocreaţiei prin avatarurile structurilor temperamentale, cognitive şi reactive, recognoscibile şi asumate de scriitoare: „mi-am dat seama, în faţa acestui vid, că de fapt nu agnostică sunt, ci jansenistă, dintre cei cărora graţia le fusese refuzată”. Pentru prima dată, autoarea face mărturisirea că la mijloc a fost un act tranşant cu propriul ei stil de gândire, că a existat o decizie foarte personală, cu rol terapeutic, luată la limita de suportabilitate a suferinţei imense pe care o trăise până atunci, căci conştientizase în sfârşit originile răului care o măcinase sufleteşte.
Amputarea liniilor de forţă ale traseului existenţial este o soluţie de sacrificiu. Pierduse într-un timp scurt cei trei piloni ai libertăţii: pe tata, ţara de origine şi pe mama (rămasă ostatică în ţara pierdută, şi aflată acum sub ocupaţie bolşevică).

Studiul comparat efectuat de Monica Lovinescu pe modelul sovietic şi pe cel românesc sub totalitarism (relaţia dintre criteriile intrinseci ale esteticului, ale culturii şi ale literaturii, pe de o parte, şi demisiile morale şi restrângerea câmpului literar, efectele teroarei, lipsa instinctelor libertăţii în expresia literară, pe de altă parte): cele două culturi au vârste diferite, tânără fiind cea română. Era poate firesc, tocmai de aceea, ca pregătirea literaturii române pentru prima sa mare diviziune culturală să inducă necesitatea unui curent de instituire, în care eticul şi militanţa să fie vectori ce definesc o identitate în numele căreia pot fi ulterior abordate obiectul cultural, saturaţia sa estetică şi perspectiva axiologică. Tocmai de aceea, analiza stărilor de urgenţă impuse de relaţia dintre scriitor şi Putere sub totalitarism devine un revelator valabil. După ce trece în revistă cei doi factori care au stat la baza demisiilor etice ale intelectualităţii ruse („Motivele nerezistenţei? Primul ar ţine de temperamentul rusesc: lipsa unei tradiţii a libertăţii şi chiar lipsa gustului pentru libertate. […]

Petrecându-și cea mai mare parte a vieții în exil la Paris și cu dor de România, Monica Lovinescu s-a hrănit mereu cu iluzia întoarcerii, exprimată în grupul de prieteni cu forma de salut "La anul, la București". În tot acest timp,  a experimentat speranța cu luciditate critică și cu scepticisme paradoxale. Dar crizele care au generat cristalizarea acestui tip de conștiință nu au fost nici puține, nici neînsemnate.

Două sunt, aşadar, momentele din viaţa de adolescentă şi de tânără, când Monica Lovinescu a vorbit despre sinucidere ca despre o limită logică proprie a capacităţii de conciliere cu destinul, dincolo de care nu putea să accepte loviturile lui teribile: întâi, la aflarea veştii că tatăl său a murit1; a doua oară, când tânăra se afla deja la Paris, cu bursa statului francez, devoalându-şi frământările prin solilocvii despre sinucidere 2, 3, 4, dar şi prin meditaţii privind evoluţia Europei de Est, dialogând cu cele mai deschise conştiinţe ale momentului istoric, sau aflând cu stupoare cele mai rele veşti din ţară. Erau ştiri despre ocuparea României de către sovietici, despre faptul că în România a început bolşevizarea şi comunizarea; or, acolo, departe, în Micul Paris, rămăsese - precum un martor unic al unei vieţi ce păruse perfectă, dar în chip de mărturisitor captiv în ghearele sistemului devenit inamic - , mama bursierei de la Paris, profesoara Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.

MINUNEA CONVERTIRII – BOTEZUL ŞI FERICIREA

Cine se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu” (Nicolae Bălcescu)

“Convertiţii sunt incomozi”(Georges Bernanos)

 

Marile convertiri culturale sau religioase au atras numai conştiinţele pregătite pentru transdisciplinaritate. Nu obligatoriu, în unele cazuri a fost vorba de cărturari, de clerici, de credincioşi cu rigoare, filosofi sau savanţi; în viaţa lor, adesea tragică şi neobişnuită, aceştia s-au confruntat, la un moment dat, cu deschiderea şi tentaţia către iluminarea spirituală, către paradoxale trăiri religioase şi etice, nu o dată simultan apostatice şi apostolice. A trăi distincţia dintre sacru şi profan[1] în planul unei conştiinţe lucide, critice, şi cu rigoarea exploratorului - aflat în căutarea salvării, a iertării şi a mântuirii - reprezintă un potenţial rar, care nu este la îndemâna oricui. Pe de altă parte, marile convertiri au avut loc, în general, în interiorul unor epoci de teroare sau tranziţie, când societăţile umane – iar în cadrul lor, anumiţi indivizi sau anumite grupuri – gemeau sub presiunea unor uriaşe energii sociale, culturale, ideologice, politice şi spirituale (agregate în dezvoltări border-radicale); aceste epoci se caracterizează prin faptul că generau în societate un climat de histrionism şi de tensiune, în care personalităţile dotate cu potenţialul trans-cultural şi trans-spiritual au făcut pasul câtre o schimbare profundă, prin convertire.

 

Aici îmi lepăd eu

- o inimă care-a zăbovit printre oameni -

veșmintele și strălucirea unui jurământ

Mai negru în negru, sunt

și mai gol.

Doar abjurând devin credincios.

Sunt tu, abia când sunt eu.

 

(Elogiul îndepărtării, Paul Celan)

Moto:

"J' aurais l' air d être mort, mais ce ne sera pas vrai" (Le Petit Prince,, A. de Saint-Exupéry)

E oare mai bine să-ţi petreci viaţa având dreptate împotriva tuturor, sau greşind alături de toţi” (Monica Lovinescu)

 

Monica Lovinescu a avut o relaţie foarte directă, sobră şi cerebrală cu artele plastice şi cu muzica clasică. Cercurile de prieteni includeau artiştii, scriitorii şi criticii. În ciuda amiciţiilor, însă, spiritul critic nu o părăsea niciodată, cum nici autentica receptare a valorii. Evocarea relaţiei intelectuale şi afective pe care Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au avut-o cu soţii Ioana şi Sergiu Celibidache (prima, cunoscută pictoriţă, era o colegă veche a Monicăi Lovinescu, din adolescenţa bucureşteană), este, tocmai de aceea, un studiu de caz: apreciau entuziast muzica Maestrului Sergiu Celibidache, care cucerise deja, după 1946, Occidentul şi scenele lirice din toate continentele; acceptau fenomenologia lui specială, năvalnic izvorând dintr-un temperament de nestăvilit; se aşteptau întotdeauna de la acesta la noi resurse de expresivitate, recunoscându-i natura genialoidă, dar făcând distincţie între virtuosul muzician şi dirijor, pe de o parte, şi fenomenologul magician, pe de altă parte.

Expoziția documentară Benjamin Fondane. Roumanie, Paris, Auschwitz, 1898-1944

Conferința Francophonie, Francophonie, Francophonie....

"Il ne faut pas dormir jusqu'à la fin du monde"
je ne suis qu'un témoin
(Benjamin Fondane à Léon Chestov)

Deschiderea prestigioasei expoziţii itinerante Benjamin Fondane. Roumanie, Paris, Auschwitz, 1898-1944 la Casa Prieteniei din Suceava a fost posibilă datorită colaborării dintre Institutul Regional Cultural Francez din Iaşi şi administraţia suceveană, Biroul Francez, Biblioteca Bucovinei, universitatea locală, Primăria Suceava, Asociaţia Curcubeul Succesului. Vernisajul expoziţiei a avut loc pe 23 martie, prin conferința Benjamin Fondane, martorul nostru, susținută de noi în cadrul unor manifestări prilejuite, ca în fiecare an în luna martie în Bucovina, de Ziua Internaţională a Francofoniei şi de celebrarea bunelor relaţii dezvoltate, în timp, în planul ştiinţelor educaţiei, al afacerilor şi al instituţiilor culturale dintre România şi Franţa. Vernisajul a avut loc sub înaltul patronaj al unor personalități remarcabile ale vieții publice românești: prof. univ. dr. Sanda Maria Ardeleanu, Deputat PDL, dr. Aurel Vainer, Deputat și  Președintele Federației Comunităților Evreilor din România, dr. Theodor Paleologu, Deputat PDL (și care a susținut și conferința Francophonie, Francophonie, Francophonie...). 

 

Despre vieţile trăite în adevăr

Pentru a evolua, România ar fi avut nevoie de un Havel

Între anii 1990 şi 1997, Jurnalul Monicăi Lovinescu (vezi volumele Jurnal 1990-1993, Jurnal 1994-1995, Jurnal 1996-1997, Ed. Humanitas, 2002, 2002 şi, respectiv, 2005), mărturiseşte o preocupare constantă a autoarei pentru Havel, care rămâne un marker de referinţă la care autoarea face apel pentru judecăţile estetice, est-etice dar şi, simplu, etice; neîndoielnic, pentru autoare, politicul nu putea fi conceput în alt mod, la ieşirea din Europa criminală (ce reclama cu urgenţă, în anii 90, necesitatea lustraţiei postcomuniste, a delimitărilor şi a asumărilor). Pe de altă parte, prezenţa constantă a lui Havel în judecăţile Monicăi Lovinescu reflectă opţiunea anticomunistă nedezminţită: Havel este, în acelaşi timp, un simbol şi un sistem de referinţă în cadrul căruia se mişca, pe background-ul războiului rece şi al etapei confuze de după, combatantul Monica Lovinescu, devenită ea însăşi, ca disident anticomunist, un simbol şi un sistem de referinţă pentru milioanele de ascultători şi de cititori.

Despre vieţile trăite în adevăr


Dispariţia prematură a lui Vacláv Havel, la doar 75 de ani, i-a reunit în jurul său, în decembrie 2011, pe preşedinţii tuturor ţărilor care au trăit tragediile Europei criminale a secolului XX: Holocaustul şi Gulagul. Havel a (re)generat, post-mortem, un fel de Curte filozofică şi politică a Neamurilor, un Sfat Global al liderilor unor ţări în care suferinţa indusă de regimurile totalitare sutelor de milioane de oameni a fost crâncenă. Pentru generaţiile noastre, această suferinţă nu a dispărut încă. Personalităţile contemporane cu Războiul Rece au avut, astfel, din nou ocazia să reviziteze temele lui Havel, devenite contribuţii esenţiale la gândirea politică şi filosofică, la etica şi la atitudinea civică de referinţă a timpurilor noastre.