"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

( din culisele temelor şi manipulării publice din România )

Covorul roşu

Istoria este făcută din momente purificatoare – ce vin după orori şi după erori – ca şi din spovedanii ale învinşilor. Greşelile se repetă constant, nimic nu e nou sub soare, în ciuda faptului că unii oameni teoretici îşi canalizează energiile întru salvarea Binelui public.

În 1992, toţi analiştii politici, inclusiv Monica Lovinescu, salutau faptul că imperiul sovietic s-a dezagregat, iar „Gorbaciov însuşi nu mai este altceva decât o epavă politică”. Naivii îşi făceau speranţe, pesimiştii nici măcar iluzii.

Este utilă rescrierea istoriei României? Este necesară o privire proaspătă asupra evoluţiei conceptelor social-politice româneşti şi asupra alternativelor interpretative?

 

Ei bine, răspunsul e unul, şi e da. Mai ales după apariţia, şi în limba română, în 2009, la Editura ART, a lucrării Conceptele şi istoriile lor, de Reinhart Koselleck, din ce în ce mai mulţi cercetători istorici, gânditori, filosofi, scriitori şi  politologi încuviinţează  acest nou filon de analiză.

 

În fond, trăim o realitate care reclamă soluţii temeinice: Istoria României, cea de până acum, a rămas înafara …istoriei.

Este incurabil, deși există vaccin. Este toxic și letal, deși e una din cele mai studiate boli. E imposibil de distrus, pentru că modernitatea a dezvoltat la nivelul marilor puteri mondiale mecanisme antisemito-genetice de laborator (ideologice, de intelligence, de media și militare), care sunt aruncate în teatrele de luptă politice și culturale mondiale cu scopul de a genera anxietatea utilă păpușarilor și strategilor conflictuali. Etiologia bolii este complexă, ereditară și... perfectibilă. Antisemitismul face parte din cuvintele primordiale, din codul genetic al scripturilor și poate că aici rezidă și unul din mecanismele perenității sale și ale capacității sale de regenerare, fie și inconștiente, care garantează, din păcate, faptul că antisemitismul se va transmite mereu civilizațiilor întemeiate pe această paradigmă. Însă antisemitismul nu se rezumă niciodată doar la această abordare, care definește doar matricea sa, adică acel background scenic care pune tragedia antisemită în operă istorică și în continuitate cu episoadele trecutului, profetice și de aceea previzibile.

Salutul exilaţilor: HYPOCRINO!

 

Moto:” Limba vieţii de după moarte, în lumea de dincoace şi de apoi. „Închiriere” lingvistică, nu proprietate. Hypocrino!” (Norman Manea, Întoarcerea huliganului, Ed. Polirom, 2006, p. 270)

 

Norman Manea, ca şi Paul Celan, nu evită – dimpotrivă,  atrage obsesiv –  înfruntarea interioară, mistuitoare, cu limba supravieţuirii, care devine atât codul fiinţei persecutate, cât şi codul operei; acest cod e format dintr-o serie de cuneiforme psihografice în care sunt exprimate „mitul identităţii, surogatele amintirilor” (Întoarcerea huliganului, Ed. Polirom 2006, p. 14). Afinităţile lui Norman Manea pentru Paul Celan, Kafka sau Sebastian sunt declarate adesea de scriitor, ca o relaţie deopotrivă de frăţie şi filiaţie: "Paul Celan vine din cosmopolita Bucovină în care români, evrei, germani, polonezi, ucraineni coexistau într-un spațiu de particulară vibrație spirituală." (Norman Manea, Despre clovni, Polirom 2005, p 41). (Paul Celan dixit despre Bucovina, citat de Norman Manea: "Era un ținut în care trăiau oameni și cărți" (p.41)).

« Moartea în regimul comunist nu e moarte, ci chin. Și nu vreau să mor în chinuri »

In Memoriam Pericle Martinescu, la 100 de ani de la naştere

 (n. 11 februarie 1911, d. 24 decembrie 2005) 

Moto: “Nu pot să nu mă întreb: e oare mai bine să-ți petreci viața având dreptate împotriva tuturor decât greșind alături de toți”

(Monica Lovinescu, 7 decembrie 1982)

Un caz notabil de psihanaliză culturală: mărturiile privind est-eticul aici şi dincolo. Situați de o parte și, respectiv, de cealaltă a Cortinei de Fier și acoperind în scrierile lor memorialistice perioade de timp pe alocuri superpozabile, au existat doi scriitori care și-au scris jurnalele cu cerneluri sufleteşti și morale înrudite: Monica Lovinescu și Pericle Martinescu. Prima, cu un plus de acid şi de spirit est-etic adăugat celui cronicăresc și critic estetic, de pe pozițiile criticului aflat în largul occidental al perspectivei asupra moravurilor și culturii românești; cel de al doilea, zugrăvind cu răbdare și acribie, și din interiorul sistemului, bizareriile sinistre şi dantelăria patologică drapând o epocă istorică mai întâi de bolșevizare iar mai apoi de nivelare a valorilor prin comunismul triumfalist.

 

Monica Lovinescu a scris adesea despre diverse forme ale totalitarismului occidental, despre ideologia sovietică în Europa Războiului Rece şi după, despre amprenta puternică a stalinismului asupra intelectualilor occidentali europeni; istoricii aveau să o reconfirme, atât în timpul vieţii ei, cât şi mai târziu. Între aceştia, Stéphane Courtois sau Marc Lazar au scris pe larg – nu fără scandal, pentru că subiectul îi deranjează şi astăzi pe naivii gaucharzi –  despre gravele maladii ale stângii occidentale (îl citez, în cele ce urmează, pe cel din urmă): Războiul Rece(1947 – 1991, n.m.) a fost sinonim cu un apogeu al mişcării totalitare comuniste în realitatea franceză (Marc Lazar, Partidul Comunist Francez în Războiul Rece, publicat în culegerea Apogeul Regimurilor Totalitare în Europa, 1935-1953, coord. Stéphane Courtois. Ed. Vremea, 2008, p. 560).

O VIAŢĂ PENTRU ROMÂNIA ŞI PENTRU AMERICA

O poveste emoţionantă de viaţă trăieşte în aceste zile Excelenţa Sa Domnul Mark Gitenstein, Ambasadorul Statelor Unite ale Americii  la Bucureşti. După ce a petrecut în data de 27 aprilie a.c. câteva ore  la Suceava,  a pornit, imediat a doua zi,  în pelerinaj către Botoşani, ţinutul  străbunilor săi. Astfel, în timpul vizitei efectuate  în dimineaţa de joi 28 aprilie la Marea Sinagogă din Botoşani (unde sunt înmormântaţi strămoşii săi) , domnul ambasador a primit de la domnul Gustav Finkel, un localnic botoşănean care se ocupă de definirea arborelui genealogic al domnului Gitenstein,  o copie a certificatului de deces (datat 1888) al străbunicului, Sama Bralever, al tatălui său. Documentul a fost găsit în Arhivele Statului locale.

Monica Lovinescu, Jurnal esenţial, Ed. Humanitas, 2010, Colecţia Zeitgeist (Coordonator Vladimir Tismăneanu), Editat de Cristina Cioabă, Prefaţă de Ioana Pârvulescu.

Volum apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc

Concentrarea celor şase jurnale ale Monicăi Lovinescu într-unul singur, jurnalul esenţial („ce n-ar fi văzut lumina tiparului fără generoasele insistenţe ale lui Gabriel Liiceanu”, p.18), transformă timpul dintre anii 1981-2000 într-un drapel insurgent ce flutură deasupra „pactului autobiografic”.

 

sau  despre condiția femeilor scriitoare din România

Moto
: Si l’on dit que les homes oppriment les femmes, le mari s’indigne, mais le fait est que c’est le code masculin, c’est la société élaborée par les mâles et dans leur intérêt qui a défini la condition feminine sous une forme qui est à présent pour les deux sexes une source de tourments.
(Simone de Beauvoir)

De la bun început: o privire, oricât de simplă, aruncată fie asupra condiției femeilor în general, dar mai ales asupra condiției femeilor scriitoare din România acestui mileniu, nu trebuie să fie un exercițiu gratuit. Pentru că în astfel de minimalizări sau abordări gratuite, futile ori lipsite de taxinomii valabile și de soluții viabile rezidă adesea demersuri energofage și cronofage care nu folosesc nimănui. Mai ales într-o lume în care discriminarea este încă la ea acasă, cu toate că și-a rafinat mijloacele, retorica și logistica.

Istoria nu este numai o disciplină ştiinţifică, ci şi o armă în încercarea, mereu reluată, de-a da societăţilor o conştiinţă de sine. În această privinţă, eşecul nostru este răsunător. Însă nu ne putem permite să fim pesimişti. Vor veni generaţii care vor înţelege. Lucrul se va petrece atunci când memoria va reuşi să coabiteze cu voinţa de-a construi. Însă generaţiile tinere ne vor pune întrebări la care va fi greu să răspundem » (Ion Vianu, 22, 04 ianuarie 2011)

« Intransigenţa în România nu mai are vârstă, dar nici compromisul » (Monica Lovinescu, august 1972)

Starea actuală a vieţii literare româneşti şi a moravurilor aferente se aseamănă uluitor cu cea dintre iulie 1971 şi iulie 1972 (Conferinţa Naţională a Partidului), sub aspectul seismelor create printre scriitori (şi intelectuali) de alăturarea marilor speranţe morale  şi a  căderilor etice spectaculoase…Ideal şi decepţii;