"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

(3 februarie, 1909, Paris, Franţa – 24 august, 1943, Ashford, Marea Britanie)  

La 3 februarie 2009 s-au  împlinit 100 de ani de la naşterea, la Paris, a scriitoarei franceze  Simone Weil, care a fost o conştiinţă intensă a interbelicului european, o apreciată şi controversată gânditoare franceză din zona existenţialismului creştin, pasionată de filozofie şi de mistica creştină, animată de un activism pasional şi de un mit personal egofob. "Ori de câte ori mă gândesc la crucificarea lui Hristos, săvârşesc păcatul invidiei", scria în caietele sale de mai târziu autoarea, dar tot ea afirmă (în eseul Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea) că „această distanţă infinită între Dumnezeu şi Dumnezeu, sfâşiere supremă, durere de care nimeni altul nu s-a apropiat, minune a iubirii, este răstignirea. Nimic nu poate fi mai departe de Dumnezeu decât ceea ce s-a făcut blestem".

Anul 2008, sau despre cum a pierdut poporul român şansa de a se apropia de un martir – Pagini din presa românească despre distanţa critică dintre curaj şi laşitate – Despre lipsa de recunştinţă a poporului român şi a statului român faţă de un mare patriot şi reprezentant de seamă al intereselor româneşti - Repere jurnalistice dintr-o călătorie către adevăr şi luciditate – Zilele Monica Lovinescu, un început de speranţă, la aniversarea a 85 de ani de la naşterea marii scriitoare – Etica neuitării, est-eticul şi luciditatea de care avem nevoie în noul mileniu.

Războiul civilizaţiilor şi copiii democraţiilor liberale

 
Se vorbeşte astăzi, din nou, agresiv,  şi cu argumente din ce în ce mai sofisticate, despre războiul civilizaţiilor, prelungindu-se astfel şi în acest deceniu polemica dintre Samuel Huntington şi Francis Fukuyama. Aşadar, democraţiile liberale au probleme, şi încă din cele mai spectaculoase, spun partizanii totalitarismelor de tot felul.

„ L’amour et la vérité doivent triompher de la haine et du mensonge" (Vàclav Havel)
”Dragostea şi adevărul trebuie să învingă ura şi minciuna” (Vàclav Havel)

Ierihon şi solitudine

Nu, civilizaţia cărţii nu a murit. Suntem în plină epocă dominată de frunzărire. Cu fiecare pagină nouă citită, aflăm ceva care ne schimbă radical viaţa. Numărul de titluri noi de cărţi dedicate afacerilor şi investiţiilor apărute numai pe Amazon.com în vara anului 2002 era de peste 150.000 de cărţi diferite. Deşi la noi unii deplâng soarta pieţei de carte, aceasta este totuşi foarte puternică. Pe măsură ce pieţele devin şi mai eficiente, barierele de acces de care trebuie să treacă nou-veniţii şi care, pe vremuri, aveau dimensiunile Marelui Zid Chinezesc, încep să împărtăşească soarta zidurilor din Jericho (Ierihon, cel mai vechi oraş din lume 12 000 de ani) şi Berlin. Aceste ziduri au căzut şi astfel s-a întâmplat o minune. Lumile altădată despărţite de ziduri, au început din nou să comunice.

(continuare din numărul trecut)

Muzică şi trend emoţional angelic
Emo kids sunt fiinţe sensibile şi politicoase. Nu anarhişti. Nu terorişti. Adică ceea ce societatea actuală urăşte de moarte. Emo kids nu dinamitează din interior societatea, ci doar o critică. Pentru că vor să construiască o lume mai suportabilă. Cine nu iubeşte critica? Spiritele totalitare. Spiritele antimoderne detestă critica. Media şi cultura noastră de front agreează în prezent numai modelele vulgare, mojice şi violente, atât în politic cât şi în viaţa culturală sau de fiţe. Pe acestea le propun tinerilor noştri. Dar iată că aceştia refuză urâţenia şi prostia. Emo, care par nişte misionari ai introspecţiei savante presărate cu acorduri de muzică experimentală, nu fac priză la aceşti monştri ai bulimiei prostului gust public. Definitorie pentru emo este o anumită muzică, ce vine pe un filon istoric profund. Acest gen de muzica a creat o subcultură şi de atunci a crescut continuu adică de la începutul anilor ‘90. „Majoritatea copiilor, spun despre ei înşişi emo-teoreticienii, arată ca tocilarii: poartă ochelarii negri, taioare lungi şi haine ieftine. Căci nu haina, ci sufletul blând face omul.”

Cu foarfecele după pletoşi, în anii 70-80. Cu poliţia şi agenţii secreţi după tinerii emo, astăzi

 
În anii 70 sau 80, elevii, adolescenţii şi tinerii, amatori de muzică blues, folk, rock, jazz sau pop erau vânaţi peste tot. În şcoli, părul elevilor era măsurat cu şublerul. Profesorii trebuiau să facă nişte controale dure, iar băieţii prinşi cu părul legat la spate sau dat cu  sirop de zahăr pentru a li se lipi de cap erau duşi cu forţa la frizer. Erau umiliţi. Ameninţaţi. Fetele purtau obligatoriu părul scurt sau împletit în cozi, plus pamblică obligatorie. Uniforma bleumarin, ciorapi de bumbac mercelizat care lăsau genunchi dizgraţioşi, pantofi băieţeşti fără toc.

Prima întrebare: unde ne este societatea civilă? 

Unde este societatea civilă? Ei bine, deocamdată, societatea civilă românească nu prea există. Sunt două cauze ale acestui fenomen distructiv pentru români, iar prezenţa acestor cauze afectează mai ales provincia (80% din populaţie), osificată în mentalităţi demne de  mileniul al II-lea.

Numai falsele elite sunt stimate de români

Ştefan Iordache a plecat dintre noi după o suferinţă grea, iar astăzi va fi înmormântat lângă ferma sa din Gruiu. O parte însemnată din tinereţea noastră se duce o dată cu el, după ce o alta s-a stins o dată cu Leopoldina Bălănuţă sau Iosif Sava. Teatrul românesc modern nu mai poate fi conceput fără Ştefan Iordache.

Mă întreb dacă mai este posibil în România ca un artist genial să moară şi de moarte bună, la adânci bătrâneţi, respectat, înţeles şi preţuit. Artiştii noştri, scriitorii şi gânditorii adevăraţi, atunci când sunt reprezentanţi autentici ai unei formaţii cărturăreşti, ca şi ai unui spirit est-etic de calitate, o sfârşesc în general prematur şi nu tocmai bine. Ei sunt primii care cad victime ale spiritului dominant de angajament politicianist prost înţeles, tipic ţărilor mici, care sunt măcinate de obicei de culturi publice de curte, ultra-naţionaliste, şi de complexe de marginalitate.

Fiecare român care „a intrat în Europa” are animalul lui de casă sau de suflet, partidul preferat (chiar şi numai pentru o aventură de o noapte), politicianul preferat (şi fals), jurnalistul preferat, dar şi cel puţin un duşman de moarte preferat; însă fiecare român care a intrat cu adevărat în Europa şi-a format convingerea clară că trebuie să se ferească de Justiţie ca de dracul, căci Justiţia Română a devenit adevăratul duşman al tuturor cetăţenilor români, şi mai ales al celora care se raportează cu onestitate la sistem. De ce sunt posibile aceste lucruri? Pentru că Parlamentul României şi Justiţia Română au reuşit performanţa să învingă orice idee democrată de Justiţie, Adevăr şi Dreptate, prin crearea unui sistem halucinant şi incoerent de legi şi de comportamente discreţionare ce fac posibilă dictatura procedurală, a magistraţilor în cârdăşie cu criminalii, asupra victimelor.