Angela Furtuna

La fiecare doi ani, apare în România câte o nouă lucrare importantă dedicată Monicăi Lovinescu. Anul 2014 a mai adus în planul reușitelor editoriale un volum de cercetări: Monica Lovinescu – O voce a exilului românesc, Colecția Academica, Ed. Institutul European, Iași, semnat de profesoara Mihaela-Nicoleta Burlacu, cu o prefață de Lăcrămioara Petrescu. Cu această carte, scrisă de un autor foarte tânăr și detașat, se poate spune că temperatura discursului de analiză pe opera și destinul Monicăi Lovinescu a atins valoarea apropriată unei reale obiectivări (adesea devitalizante și derutante, însă), dincolo de efectele hermeneutice pasionale resimțite de analiștii contemporani cu scriitoarea și jurnalista de la Europa Liberă. Cercetătorul e decuplat biologic de la triada disidenți, rezistenți, obedienți, consacrata de Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Un singur pericol se face resimțit, în această notă a înghețării cu orice preț: Monica Lovinescu este confiscată, totuși, pe nedrept aproape numai de analizele și taxonomiile politice, or, din acest punct de vedere, există o luptă non-academică ce încă injectează cu accente și spațiul academic și cultural, în România, între două grupări anticomuniste actuale. O grupare soft, care, deși nu a negat opera Monicăi Lovinescu, a putut-o ataca sistematic, prin câteva numere ale revistei Contemporanul, în 2013-2014, acuzând-o de revizionism, deturnând cu rea-credință orice re-lectură în... ideologizare. Această grupare, formată mai ales din cercetători din țară, este centrată, revanșard, pe apărarea unui monopol asupra discursului public în România, după căderea Cortinei de Fier, și mai ales după decesul Monicăi Lovinescu, în condițiile în care pericolul puterii totalitare nu a ieșit din scena istoriei; există și o grupare hard, cu nuclee provenind din exilul anticomunist, din rezistență și din disidență, atât de dinainte de decembrie 1989, cât și după, ce plasează conceptul est-etic – concept consacrat de Monica Lovinescu - în limitele unei dezbateri tipic occidentale, care în România, din păcate, este respinsă și atent subminată în mediile intelectuale. Cele două grupări își revendică, de fapt, puncte de vedere care justifică mai ales poziția lor față de dictatură, și o fac prin intermediul memoriei Monicăi Lovinescu. Interesant fenomen, interesant și ca subiect de psihanalizare, ce domină România sfâșierilor contemporane, înclusiv în mediul academic!

Autoarea și-a propus să evidențieze în această carte “modul în care Monica Lovinescu a devenit un model pentru anticomunismul literar”[1], aducând drept prim argument „dorința de a stârni interesul publicului și al criticii literare contemporane” [2], iar al doilea argument fiind acela că „nu există o lucrare de anvergură care să abordeze întregul univers al creației scriitoarei”[3]. Bibliografia de bază avută în vedere include doar trei din operele deja apărute în România: Doina Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, Ed. Vremea, 2008, Dumitru Mircea Buda, Războinici invizibili. Protest și literatură în opera Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, Ed. Universității Petru Maior și Iulia Vladimirov, Monica Lovinescu în documentele Securității: 1949-1989, Ed. Humanitas, 2012.

Așadar, cercetătoarea pleacă de la câteva analize centrate pe reportajul trecerii în neființă, dar și pe semantica exilului și problema receptării scriitorilor din exil de către publicul de limba română, precum și pe valorificarea documentelor din arhivele Securității, cu surprinderea tacticilor principale ale sistemului comunist și cu realizarea a două portrete ale Monicăi Lovinescu, din două perspective diferite: unul in viziunea aparatului de stat, celălalt al informatorului.

Și volumul Scrisori către Monica Lovinescu, 1947-1951, îngrijit de Astrid Cambose și scos la Humanitas, semnat de Ecaterina Lovinescu-Bălăcioiu, este invocat adesea de către autoare, ca sursă esențială de informații biografice, pentru că include cele mai valoroase documente de reflectare, după distrugerea scrisorilor Monicăi Lovinescu.

Structurată în cinci capitole bine articulate (I. Monica Lovinescu împotriva regimului comunist, II. Rolurile și implicațiile exilului literar postbelic, III. Pe calea undelor, IV. Discursul memorialistic, V. Discursul ficțional), cartea aduce, ca element de noutate, „îmbrățișarea și minuția cu care sunt judecate nu doar scrierile care au făcut-o celebră și ascultată pe Monica Lovinescu, ci și cele, ficționale bunăoară, care derivă din conștiința critică, din talent și spirit autentic artistic”[4] (cf. Lăcrămioara Petrescu în Prefață).

Volumul Mihaelei-Nicoleta Burlacu repune în discuție un critic puternic, un artist vulcanic, un model etic autentic și un fin cronicar al epocii totalitare impusă de Moscova prin bolșevizarea României, dar mai ales reface uimirea noastră în fața sistematicei politici prin care numele Monicăi Lovinescu e repudiat în manualele școlare actuale din țară.

O carte ce merită să resuscite interesul bunului cititor pentru soarta literaturii române.

Angela FURTUNĂ

Iunie 2015