"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Lia Faur și Șerban Axinte au pus recent la cale un proiect notabil, căutând printre scriitori, de ambele genuri, opinii despre o temă mereu sensibilă: Cum citesc bărbații cărțile scrise de femei. Cartea a ieșit la Polirom, 2017. M-am numărat printre cei ce răspund provocării: Şerban Foarţă • Dan C. Mihăilescu • Bogdan Creţu • Bianca Burţa-Cernat • Alina Purcaru • Doris Mironescu • Simona Preda • Adrian Cioroianu • Dana Pîrvan • Nina Corcinschi • Iulian Boldea • Raisa Beicu • Ruxandra Cesereanu • Doina Ruşti • Ioana Bot • Angela Furtună • Maria Pilchin • Aliona Grati • Cristina Hermeziu • Teodora Coman • Melinda Crăciun • Medeea Iancu • Emil Hurezeanu • Radu Vancu • Al. Cistelecan • Adrian G. Romila • Dumitru Crudu • Felix Nicolau • Robert Şerban • Raul Pavel • Dan Liviu Boeriu • Liviu Antonesei • Angela Marinescu. Scriitori români aflați în temă cu această chestiune de gen din România.

 

 

„Tema pe care o propunem în această carte ar putea să-i surprindă pe unii cititori. O discuţie pornind de la întrebarea Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor? poate părea uşor inactuală sau superfluă. Mulţi ar răspunde scurt: nu mă interesează această distincţie, lucrurile sînt lămurite de mult sau există literatură proastă şi literatură bună, nu literatură scrisă de femei şi literatură scrisă de bărbaţi. Problema pare, într-adevăr, «clasificată», dar tocmai acele lucruri care ne apar ca lămurite, sigure, «adevărate» sînt cele care ne dau cele mai mari bătăi de cap. Nu le mai luăm în discuţie, nu le mai permitem să emuleze sau să comporte anumite nuanţe. Credem că certitudinea funcţionează uneori ca un blocaj al gîndirii. După nenumărate statistici, mai mult internaţionale, literatura scrisă de femei se citeşte diferit. Această constatare nu este vreo invenţie feministă, ci e bazată pe măsurători şi realităţi. Esenţa percepţiei unui gen ar putea fi tocmai doza de autenticitate a cititorului, eliberat de prejudecăţile pe care le impune orice societate, inclusiv societatea contemporană.” (Lia Faur şi Şerban Axinte)

Între feminitate şi cerneala de tipar, am mărturisit adesea, există legături enigmatice şi enigmistice. Moda de lux interferează cu snobismul vieții de scandal, boema cu propaganda, manifestul cu jurnalul intim, reveria filozofardă cu poezia de ocazie, tenta țiile de emancipare politică şi de gen cu exprimarea sufletului ferecat în colivie, revoluția socială cu revanşa de castă, globalizarea economică şi culturală cu autohipnoza de supraviețuire. Dintre toate meseriile artistice practicate şi de femei, cea de scriitoare este mai periculoasă, prin înarmarea ei cu discurs antisistem. În ultimul secol a sporit şi numărul de femei actrițe, regizoare, compozitoare sau interprete de operă. Dar ar fi o greşeală să credem în succesul lor evident : numărul de scriitori bărbați îl copleşeşte pe acela al femeilor, recunoaşterea oficială a valorii este cât se poate de sexistă şi e una masculină, iar pe de altă parte politica de marginalizare a scriitoarelor nu mai este un secret. Honoré de Balzac îi scrisese cândva celei ce semna Străina, adică iubitei sale Ewelina Hańska, despre faptul că adoră ca femeile să scrie, însă le recomandă săși ardă numaidecât scrierile. Urmând acest model, multă vreme, scriitoarele au fost considerate de bărbați un fel de vrăjitoare sau poate chiar nişte monştri, atunci când se cramponează de operele lor literare, căci prin pretinse tentații de cerebralitate le­ar fi afectate însuşirile funcționale, decorative şi ornamentale : nurii, grația, parfumul pielii şi limpezimea ochilor »…

Am observat că, între toți cei intervievați, Dumitru Crudu cade într-o ispită ce problematizează, și ea : femeile, sau numai femeile frumoase ? Căci, spune el, “citim cărțile femeilor frumoase împinşi uneori de curiozitatea bolnăvicioasă de­a afla detalii necunoscute din viața lor personală, intimă, secretă, despre care nu ştim mare lucru. Ne aruncăm în bulboanele confesiunilor din textele lor sau zigzagăm prin hățişurile imaginilor luxuriante şi explozive sperând în taină să le putem descoperi biografia sau măcar urme ale unor întâmplări pe care le­au trăit, ascunse printre rânduri sau metafore. Vrem să aflăm cât mai multe despre ele. Nu le cerem neapărat să fie indiscrete sau exhibiționiste în cărțile lor, dar am vrea să dea draperia într­o parte şi să ne lase să ne uităm prin gaura cheii. Pentru a afla ce gândesc în forul lor intim şi ce cred, să zicem, despre noi, bărbații, le deschidem cărțile şi le parcurgem cu respirația tăiată. Orice carte a unei femei frumoase naşte în noi aşteptări şi iluzii, răscoleşte visuri şi dorințe şi trezeşte la viață reverii. De multe ori însă nu aflăm mai nimic din toate acestea, ci descoperim că o femeie frumoasă este şi ea în felul ei nefericită. Iar nefericirea ei nu se deosebeşte prea mult de nefericirea noastră. Strigătul unei femei care este în același timp și strigătul unui bărbat Luăm în mână cărțile femeilor frumoase aşteptând să aflăm cât mai multe amănunte şi poveşti despre feminitate, dar ne trezim cuceriți de felul lor de­a vedea lumea, de ceea ce cred despre realitate, de ceea ce simt şi gândesc şi de modul cum scriu”.

De unde apare o nouă problemă: femeile vizibile sunt mai ales cele frumoase. Va trebui o nouă cercetare. La care vom participa cu interes.