"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Moto : „… « de ce pentru mine mama şi tata trebuiau neapărat să fie eterni » şi, subînţeles, neapărat, împreună şi nu separaţi”  (Monica Lovinescu)

 

Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu a fost mama Monicăi Lovinescu, profesoară de limba franceză și traducătoare. Azi, e descoperită și ca o scriitoare notabilă.

 

În ultimii ani, în România, au apărut mai multe cărți care aduc în prim plan această scriitoare excepțională, soție devotat-romantică, mamă cu totul specială și martiră a închisorilor comuniste (arestată la 71 de ani, trece prin câteva penitenciare politice românești, unde e eutanasiată lent prin privare constantă de tratament medicamentos. Scopul e dublu : cel politic urmărea ca presiunile asupra mamei arestate să domolească elanul critic anticomunist, al fiicei, Monica Lovinescu, la Radio Europa Liberă (la Paris, – unde o surprinsese bolșevizarea țării ) ;

scopul de jaf urmărea, însă, interesele procurorului de caz, care pusese ochii pe apartamentul din București al familiei Lovinescu, pe care și l-a și însușit, de altfel, după moartea Ecaterinei Bălăcioiu datorită tratamentului din închisoare și după aruncarea ei într-o groapă comună).

 

...În 1943, la puţin timp distanţă de data morţii tatălui, Monica Lovinescu, încă aflată la București, notează cum acasă, pentru ea semnifica, pe atunci, strada Wilson, „părinţii mei erau divorţaţi, stăteam cu mama, dar mergeam şi la tata zi de zi, experienţă ce nu m-a traumatizat de fel. Despărţirea lor petrecându-se fără scene ca între oameni nefiresc de civilizaţi”. Autoarea crede că, redându-i libertatea – după ce îi fusese o statornică admiratoare, prietenă devotată şi susţinătoare în activitate –, „de fapt, mama îl redase complet pe E. Lovinescu literaturii, dezbărându-l de obligaţiile cotidiene ale unei banale vieţi de familie”.  Este nota care asumă, o dată în plus, excepționalitatea acestei soții și mame, fiică de boier și persoană cu totul elegantă în stil antic și clasic, dar și altruistă până la sacrificiu de iubire.

 

Conacul boieresc de la Cruşeţ – de care sunt legate copilăria mamei şi vacanţele Monicăi Lovinescu – e plasat între Craiova şi comuna aparţinătoare, Mierea Birnicii. E un Eden al scriitoarei. Fotografia Ecaterinei Bălăcioiu, alintată Titi în familie, promite încă de la vârsta de 18 ani o frumuseţe de epocă: „un chip rotund, gingaş, frumuseţea puternic marcată a anilor treizeci, un surâs vag, distant şi o privire care evită obiectivul aparatului, lăsându-ne să citim în ea o uşoară adiere de orgoliu şi, sub aparenţele gingăşiei şi fragilităţii, o neclintită voinţă şi siguranţă de sine”.

 

Tânăra pleacă la Paris pentru specializare în limba şi literatura franceză. „Aici l-a întâlnit pe Eugen Lovinescu, venit pentru diverse studii, şi s-au plăcut. Căsătoria s-a oficializat în 1919. Au locuit pe strada Ion Câmpineanu, în Bucureşti ”, unde, la 19 noiembrie 1923, s-a născut Monica. Se ştie că Ecaterina Bălăcioiu moştenise douăzeci de pogoane de pământ la Cruşeţ(i) şi a cultivat o parte din lotul ei  (care era egal cu loturile moştenite de fraţi tot de la părinţi) cu floarea-soarelui, „ca să aibă mereu sub ochi galbenul lor crud, dacă tot nu-şi poate oferi un Van Gogh”. Cum preluase de la părinţi multe însuşiri pedagogice şi progresiste, profesoara Ecaterina Bălăcioiu se va îngriji ca toţi copiii satului să meargă la liceu, iar mai târziu, când va avea putere şi influenţă la Bucureşti, copiii Cruşeţului vor primi, mai toţi, burse. Aceste gesturi aristocrate umaniste, la care se adaugă elanurile princiare pline de compasiune şi de eleganţă, veneau să încununeze virtuţile Ecaterinei Bălăcioiu nu numai pe linia paternă, de moştenitoare a boierului progresist Gheorghe Bălăcioiu. În amintirile de familie, mama Ecaterinei Bălăcioiu, domină nu numai poveştile eroice de pe vremea năvălirii turcilor ci, mai târziu, şi cele iscate de haiduci (care încă mai apăreau la drumul mare, în interbelic, cu o vagă promisiune de îndreptare a spiritului de dreptate, spre a iluziona cu promisiunea  justiţiei sociale o clasă din ce în ce mai pauperă), iar acest filon memorialistic charismatic se va transmite către nepoţi, inclusiv către Monica Lovinescu, alimentând un imaginar narativ de familie alocat cultului eroilor şi actelor lor de bravură în numele unor idealuri de familie, de neam şi de ţară. E de presupus că acest spirit de istoricizare şi de tezaurizare a memoriei, venit pe filiera bunicilor materni, se va asocia în mod benefic, la fiica Monica, scriitoarea şi jurnalista de mai târziu, cu ştiinţa detaliului memorialistic şi a literaturii de memorie, a jurnalului şi a consemnării cotidiene oneste, preluate de la E. Lovinescu.

 

Din păcate, jurnalul de adolescentă al profesoarei Ecaterina (Titi) Bălăcioiu, care a trăit la Cruşeţ – înconjurată de o familie pitorescă, excentrică, înlesnită şi generoasă - , nu s-a păstrat. Dar martorii spun că „jurnalul ei de adolescentă şi de tânără fată era o piesă interesantă sub toate aspectele, dar şi ca „obiect de artă”: era un jurnal ilustrat cu desene, autografe, vignete ale iluştrilor artişti” prieteni, între care Cella Delavrancea,  Margareta Sterian, Pica Dona…Discretă, misterioasă  şi foarte ermetică, nu a reuşit să-şi salveze propria memorie scrisă, dar a dat dovadă de eroism pentru a salva, aproape riscându-i viaţa, opera soţului, E. Lovinescu, din mâinile şi de sub ochii celor veniţi, în bolșevism,  să o confişte. L-a divinizat pe E. Lovinescu şi a crezut cu nedezminţită admiraţie în opera lui, care s-ar fi putut pierde în absenţa curajului şi devotamentului ei. „A depus-o apoi la o ambasadă străină, de unde a luat drumul unei pribegii care a durat mai bine de patruzeci de ani”.  Iubirea profesoarei Ecaterina Bălăcioiu faţă de E. Lovinescu a constat mai ales din puterea de a înţelege vocaţia pentru viaţa de cuvinte care însoţise destinul omului de hârtie; acesta nu rămăsese vieţii dator nici măcar cu un rând: „murise cu teribila datorie de a nu fi trăit-o, pur şi simplu, decât pentru a o transforma în cuvinte”.  Monica Lovinescu a fost martorul acestei devoţiuni, fapt care, la rândul său, va marca propria personalitate cu un instinct de sacrificiu aparte, izvorât din capacitatea de a substitui o idee nobilă oricărui alt ţel mundan.

 

… într-o marţi dimineaţa de 17 ianuarie 1950, Ecaterina Bălăcioiu îi scrie de la București, Monicăi la Paris, încărcată de resemnare şi de luciditatea bunului român ce asistă fără putere la invadarea şi la mutilarea ţării sale»: (vezi «Monica Lovinescu. Est-etica. Geneze», de Angela Furtuna, cu două desene de Maestrul Devis Grebu și 13 fotografii de Maestrul Dinu Lazar, sub egida Bibliotecii Bucovinei, Ed. Vinea, 2013, București. Carte distinsă cu Premiul Convorbiri Literare pentru 2013):

„O, scumpa mea, toţi cei care îşi închipuie că trecutul se va întoarce exact cum a fost sunt orbi, obtuzi, inconştienţi. N-au habar de uriaşa muncă de propagandă ce se desfăşoară aici. Ca şi cum ai vrea să redai un ten ca crinul celor care au suferit de vărsat de vânt. Aş vrea, draga mea, să te pun în gardă împotriva speranţelor deşarte. Cu cât trece timpul, cu atât pierdem teren…
La voi, mordibezza, hiperestetism – faţă de forţa asta, de avalanşa care s-a pornit şi n-o să mai poată fi oprită de nimeni şi de nimic: asta nu din cauza justeţei „geniale” a marxismului, ci fiindcă poporul s-a ridicat, e în plin marş şi are să distrugă totul. „Proşti, dar mulţi” (Alexandru Lăpuşneanu). Că vor fi păcăliţi şi că-şi vor da seama prea târziu, asta-i altă poveste; dar forţa s-a dezlănţuit şi, ca o erupţie de lavă inepuizabilă, are să culce la pământ şi are să pârjolească tot ce întâlneşte în cale” (citat din volumul Bălăcioiu-Lovinescu, Ecaterina: «Scrisori către Monica», 1947-1951, Ed. Humanitas, 2012).

 

Îndemnul mamei, rămasă prizonieră în țara invadată de sovietici, către fiica sa, rămasă de cealaltă parte a Cortinei de Fier, e pătruns de un autentic patriotism nobil și liberal:

„chiar şi dacă se întâmplă ce e mai rău, tu trebuie să fii o fiinţă raţională; va trebui să trăieşti, nu pentru răzbunare, ci pentru cei care te-au iubit şi care poate au murit, căci, dulcea mea copilă, dragostea mea e atât de mare, încât am să-ţi urmăresc de dincolo, din ceruri, paşii, faptele, ascensiunea…” (28 decembrie 1949, Ecaterina Bălăcioiu Ex-Lovinescu, mama, către fiica sa Monica Lovinescu).

 

Angela FURTUNĂ

Noiembrie 2017