"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Probabil sunt treizeci și cinci de ani, dacă nu mai mult, de când am avut pentru prima oară visul de care vă voi vorbi în cele ce urmează. Unul dintre acele vise care au menirea să-și hipnotizeze autorul, adoptându-l ca pe un animal de companie. Dar nu cu scopul de a-l alina, ci de a-l pedepsi. Prin memoria care nu iartă și nu repară.

Mai întâi, totul se petrecea pe vremea lui Ceaușescu. Poate că eram încă studentă în București, poate că deja lucram, tot în București, adică la locul de muncă unde mă trimisese țara, obligatoriu, după absolvirea facultății din Universitatea bucureșteană, conform repartiției guvernamentale și legislației muncii din epocă.

Trăind în Capitală, eram adesea mobilizați, fie ca studenți, fie ca angajați, să mergem “la stâlp”. Dacă nu răspundeai chemării atunci când erai convocat “la stâlp”, riscai sancțiuni: denunțuri la dosarul personal, luarea în evidență de către partid și organe, tot felul de complicații care să nu-ți ușureze deloc viața mai departe. Pentru că invitația și convocarea de a te afla  “la stâlp”, în data de, la ora de,  trebuia să fie un gest de onoare și de stimă pe care Sistemul îl făcea față de tine, bietul muritor. Puteai lipsi de la „stâlp” numai dacă, Doamne ferește, aveai certificat medical. Însă cine se eschiva sistematic să participe cu entuziasm la acțiunile de la  "stâlp” sigur nu-și iubea patria, sigur era un ins dușmănos, sigur trebuia pus sub urmărire. Acesta era raționamentul Epocii de Aur. Iar mașinăria de supraveghere întru fidelizarea şi fanatizarea oamenilor funcționa fără reproș. Orice individ pus la index începea să fie supus unor simultane şi interminabile presiuni sociale, profesionale, personale, care treptat îl izolau, îl expuneau oprobriului public şi finalmente îl răpuneau. (Metodele s-au transmis în regimul de azi, devenit vădit mafiot-oligarhic în ultimul deceniu, şi susţinut tot de oamenii regimului ceauşist şi de metodele lor infailibile, de propagandă şi de poliţie politică).

Ce era, însă, cu acest “la stâlp”? Și de ce a devenit el subiect de coșmar pentru atâţia, dar şi pentru mine, ca bucureștean de adopție, alături de toți ceilalți bucureșteni? Ei bine, Bucureștiul era adesea străbătut de coloanele oficiale, fie pe traseele centrale incluse în itinerarul cotidian al familiei prezidențiale, fie pe trasee mai periferice, de cartier, în timpul vizitelor Tovarășului şi Tovarăşei pe la diverse fabrici și uzine, platforme sau șantiere, terenuri de sistematizare urbană sau locuri cu importanță istorică sau culturală, majoritatea fiind periodic ridicate la rang de fetişuri totalitare. Totul, evident, era supus intereselor Propagandei oficiale și eficientului său aparat. Atunci când Tovarășului i se organiza o baie de mulțime în cartierul unde locuiai tu sau în care se găsea locul tău de muncă, aveau loc pregătiri minuțioase, efectuate cu săptămâni bune înainte de ora H. Se făcea o curățenie strictă, maniacală, adesea se efectuau rapid reparații ce fuseseră îndelung amânate de decenii; aveau loc spectaculoase mutații în peisaj, fie în cel uman, fie chiar în cel natural, culminând adesea cu vopsirea unor copaci, dar şi cu alte “efecte scenice” devenite anecdotice, între timp.

Ceea ce conta, finalmente, cel mai mult pentru regia schemei de propagandă era comasarea unui număr important de cetăţeni în zonele desemnate a sluji drept scene de delir și de cult al personalității, în care Dictatorii dădeau mâna cu poporul aflat în maximă iubire ideologică. Totul se petrecea în prezenţa presei şi a televiziunii, importante arme de lucru, care cosmetizau şi hiperbolizau totul şi care, încă de a doua zi, redactau ştiri şi articole ditirambice, deversate apoi în tot spaţiul public mediatic, extrem de bine cenzurat și manipulat, de îndoctrinare. Nu exista alternativă. A fi prezent, cu entuziasm, şi fluturând “cu elan” o floare şi un steguleţ, a fi parte într-un astfel de grup uman amplasat pe marginea şoselei, pe trotuare, lângă copaci şi stâlpii de tensiune, lângă poarta de intrare a uzinei sau a instituţiei, însemna să fii „la stâlp”. Dacă făceai din prezenţele tale „la stâlp” o regulă, şi, dacă, în plus, emiteai public urale şi laude “convingătoare” (comparabile azi numai cu stilul nord-coreean) şi lacrimogene, sigur puteai fi că te vei remarca şi că vei fi recompensat ulterior, la avansări, la deplasări sau premii. Erai, astfel, un “model” de care regimul avea nevoie: erai mielul obedient şi bucuros, care, prin prezenţa sa încolonată în fericirea turmei demonstra cât de mare e ataşamentul poporului faţă de Partidul unic şi de Şeful lui absolut.

Nu de puţine ori am fost şi noi convocaţi „la stâlp”. Uneori am mers, pentru că eram intimidaţi. Apoi am mai rărit-o, după ce am început să inventăm tot felul de motive, care mai de care mai patologice și absurde, dar tocmai de aceea crezute. Prin anii 1986, cred, mi-a apărut pentru prima oară visul. Care se tot repeta, la intervale din ce în ce mai mici. Și încă revine, după un sfert de secol.

Visul era așa: se făcea că eram “la stâlp”, printre alte sute de oameni. Urmau să sosească, din clipă în clipă, în vizită de lucru, Ceauşescu & Ceauşeasca, iar tovarăşii din facultate sau din instituţie ne convocaseră să fim acolo, să fluturăm steaguri de pânză şi steguleţe de hârtie, să strigăm lozinci prestabilite, de adeziune şi adorare, chiar și cei care nu eram membri de partid. Pe măsură ce ne adunam tot mai mulţi, creştea presiunea din grupuri, eram din ce în ce mai înghesuiţi și nervoși. Atât de înghesuiţi, încât ne sufocam unii pe alţii, încercând să ne cocoţăm mai sus, şi mai sus, în căutarea unei guri de aer în plus. Aerul fierbinte și viermuiala trupurilor noastre generau un fluid care ne ștergea amprentele vocale, vizuale, olfactive, tactile. Eram o masă fluid-vâscoasă. La un moment dat, am observat ceva ciudat: nici unul dintre noi, din cei convocaţi la „stâlp”, nu mai avea chip. Eram un puzzle de entități, simultan, mumii și viermi, în uniforme şi fără chip. Totul învăluit într-un soi de amnios, umezeala ce pudrează o  cultură de ciuperci într-un beci, în întuneric. Singurele persoane din acel tablou, care mai aveau identitate și care mai posedau chip, și încă unul luminos, fosforescent, erau soții Ceauşescu, aşa cum glisau, triumfali și dând din mâini, chiar în acea clipă, la doi metri de noi şi la doi metri deasupra noastră, în maşina lor prezidenţială, decapotabilă. Dictatorii și mitralierele lor: opt ochi sfredelitori ne fixau intens.

Groaza de a nu avea chip și nici identitate, în fața unui Tiran și a unei mitraliere îmi exploda în minte.

Și mă trezeam din vis: cu o rafală în inimă și în artere, în loc de puls. Într-o libertate cățărătoare. Libertatea firișorului de sânge împroșcat pe un zid.

 

Angela FURTUNĂ

Februarie 2018