"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

În ultima vreme, când spunem stilul românesc, merită să reflectăm la dovezile din ce în ce mai numeroase care definesc un anume mod de audodevorare și de autodistrugere ce pare a defila pe vehicol de incocență mascată, odată cu suita de eșecuri politice, de-a lungul istoriei noastre. Asistăm la o sinucidere cosmetizată în glorie. Pe scenă, se joacă o piesă despre eroii fără nume de ieri, dar în tot acest timp, după cortină, artizanii prăbușirii actuale dansează cot la cot cu păpușarii viitorului sumbru.

 

La centenarul Marii Uniri, România se clatină serios; diviziile de propagandă proclamă în ditirambi, în spațiul public, verdicte protocroniste, discursuri populiste și strident-ipocrite, în timp ce patria profundă geme și plesnește pe la cusăturile vechi, ca o marionetă ieșită din uz. Simbolurile cosmogonice tari sunt scoase de la naftalina ceaușistă sau antonesciană, pe post de tranchilizant al mulțimilor de manevră. În tot acest timp, România este a doua țară din lume intens părăsită de poporul ei, după Siria - țară pustiită și în care au loc totuși intense operațiuni militare. Acestă politică a alungării cetățenilor români din țara lor e intens cultivată de cercurile geopolitice, cu concursul mediilor trădătoare interne, interesate de slăbirea țării, de mafiotizarea oligarhică, de vulnerabilizarea estului Uniunii Europene și de fragilizarea corpului sud-estic al NATO.

Deși au trecut aproape treizeci de ani de la prăbușirea regimului dictatorial, post-comunismul și tranziția nu au putut găsi drumul către democrație, locul partidului unic fiind luat în regimul actual pluripartinic de mecanismele dinastice și oligarhice ce aparțin fie unor mafii din partide ce continuă practicile totalitare, fie unor mafii administrative, angajate în același flux al subminării mecanismelor democratice. Termenul de mafie, cu sensul ei înalt și cu papion, nu e deloc metaforic.

În acest context, s-a dovedit că nu e nevoie de alibiul terorii sau de spaima zilei de mâine, ca în ceaușism, pentru ca “oamenii să facă porcării și să alunece, pe ele, sub dușumeaua bunului simț», după cum bine spunea, încă de prin 1994,  Eugen Negrici. Cu alte cuvinte, lichelismul clientelar, corupția și apucăturile de tip totalitar se dovedesc maladii încrise în codul genetic al celor ce preiau de decenii bune controlul asupra societății. Lasă că existând deja o hemoragică majoritate comunistă și de neo-extrema stângă, aceasta a preluat, în mod cameleonic, și misiunea reabilitării extremei drepte românești, generând astfel, la grămadă, în ultimul sfert de secol, suficiente zone tampon care au anihilat atât recuperarea filonului democratic românesc interbelic, cât și dezvoltarea masei critice democratice prezente, contemporane. Manipularea cea mare a constat din spălarea imaginii teroriste a extremismului politic românesc și din “achitarea” lui publică prin prescrierea faptelor.  Prin tragere de timp și blocaje mnezice. Un sfert de secol a transformat România într-o sală imensă de operații corticale de grup, efectuate pe ariile responsabile pentru memorie și conștiința etică. Așa se explică de ce fostele aparate de propagandă, în loc să fie trimise la muzeu, au preluat liniștite trompeta propagandelor partidelor actuale și construiesc azi discursul Centenarului, din tonalități și isterii tot de tip totalitar, în care sunt “savante».

Așa a fost inventat un Cinema al falsurilor. Toate proiecțiile socio-politice și culturale ale românilor sunt astfel abil proiectate în interbelic, construit ca un teritoriu ideal și mistic,  după cum observa și Monica Lovinescu în 2000. Scopul a fost acela de a bloca orice discuție despre comunism, care a dezechilibrat, dezinformat și anihilat mentalitățile la modă mai bine de jumătate de secol. Partidul Comunist a perseverat până în zilele noastre, prin dinastiile lui, să cultive o cancerizare de idei, anume prin mai multe metode : (t)eroarea fundamentală de “a goli interbelicul de complexitatea sa și îndeosebi de existența polului democrat din cultura română (e de exemplu preferabil ca singura revistă citată să fie Gândirea – până și modernismul tot în filele ei trebuie căutat și nu, Doamne ferește, la Sburătorul. Apoi să suprimi și contextul european fascizat sau pe cale de a deveni, tot în interbelic.

Și, în sfârșit, să eviți cu orice preț comparația cu ceilalți sateliți care au cunoscut experiența comunistă și, cu perspective ceva mai tonice de vindecare, au prezentat aceleași semne clinice. »

 

Rețeta a fost aplicată, mereu cu viclenie și consecvență : o amnistie urmată de amnezie.

Acum înțelegeți de ce discursul Centenarului seamănă perfect cu discursul triumfalist al Partidului Comunist sau al Legiunii: aceiași oameni de ieri, și ucenicii lor, care constituie (prin atentă selecție dirijată) “materia cenușie” a tuturor partidelor românești de azi, îl compun, îi scriu, îl plasează în spațiul public. Iar poporul, ca de obicei, a fost “ajutat” să fie, în cel mai pur stil românesc, și de data aceasta, tabula rasa. Spre ghinionul lui. Căci cineva trebuia să-l mintă frumos, la Centenar, că e, chipurile, un popor pe val, mândru nevoie mare între popoarele europene, și nu că ar fi într-o surprinzătoare extincție.

 

Angela Furtună