"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

URNELE FUNERARE, PATRIA, CĂRȚILE ȘI GOLGOTA

 E oare mai bine să-ţi petreci viaţa având dreptate împotriva tuturor, sau greşind alături de toţi?”(Monica Lovinescu)

 

 Drumul de la inocența copilăriei la urna funerară și la pagina de carte a fost, pentru Monica Lovinescu, o Golgotă.

 

La numai cîţiva kilometri de Suceava, în uluitorul orăşel Fălticeni, Monica Lovinescu petrecea în fiecare an al copilăriei câte o lună de vară „doar cu tata”, iar tot ce îşi aminteşte mai târziu Marea Doamnă a Literaturii Române în legătură cu acest spaţiu şi acest timp al vieţii sale este faptul că „era fabulos”. Prin ochii tatălui ei, criticul si scriitorul Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu a descoperit lumea creștină a Moldovei de Nord şi a Bucovinei, lumea românescă şi, foarte devreme, cea mai frumoasă dintre lumi, adică lumea literaturii, circumscrisă Iașului, Junimii.

„Să faci un chef cu tata în Iaşii lui Eminescu şi ai Junimii, după ce tot el ţi-a arătat « albastrul de Voroneţ », ...nu ştiu câţi ani mi-am hrănit orgoliile din această amintire...”, mărturisea scriitoarea în „La apa Vavilonului”(Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999).

 

Amintirea Bucovinei şi a Fălticenilor a rămas o axă a sinelui (pentru multă vreme, după plecarea din ţară şi sosirea din noiembrie 1947 la Paris). Pentru Monica Lovinescu nu a fost la fel de uşor să întoarcă acest rod către acasă, de acolo, de dincolo, dintre străini, precum un copac miraculos cu rădăcinile în vatra natală și cu ramurile și florile la 4000 de km. distanță, în patria de adopție. Nu i-a fost, adică, ușor să re(de)vină, ea însăși,  germene al conştiinţei publice în ţara originilor sale, țară rămasă ostilă față de ea, nu numai înainte de 1989, ci și după Revoluție. La ceasul când Monica Lovinescu părăsise România, Eugen Lovinescu, tatăl, decedase deja (1943, la doar 62 de ani), iar mama sa, Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu, rămâne prizonieră după Cortina de Fier, apoi arestată politic, la 71 de ani, de comuniști (trecând prin închisorile Malmaison, Uranus, Jilava, Văcăreşti, unde se stinge cel mai probabil pe 7 iunie 1960, fiind ulterior aruncată într-o groapă comună și anonimă, din cimitirul închisorii, știut fiind și faptul că procurorul de caz îi ocupase abuziv și apartamentul). La rândul său, E. Lovinescu plătise scump, în epocă, pentru valoarea sa intelectuală autentică (cu un doctorat la Paris făcut cu celebrul Émile Faguet, ulterior devine cel mai mare critic român după Maiorescu, fiind și deschizător al unor importante direcții în literatura română, prin teoria sincronismului și a  mutației valorilor estetice). Este foarte plauzibil a considera că boala lui E. Lovinescu și decesul său prematur sunt legate și de rezistența și verticalitatea sa în fața umilințele îndurate (în ciuda valorii sale, va rămâne un simplu profesor de liceu, fiind boicotat prin manipulări politice neaoșe și comploturi ale intelectualilor naționaliști, atât în ascensiunea sa către cariera universitară, cât și către intrarea la Academie) dar și de presiunile suferite în țară din partea puternicului curent al ascensiunii extremismului și a totalitarismului în România deceniilor al III-lea și al IV-lea. E. Lovinescu a fost răpus, ca și I.L Caragiale, de spiritul maladiv, de degenerare, al polemicilor românești în ură și distrugere, însoțit și de o tristețe iremediabilă și lucidă: căci „înfiorați, ne strângem uneltele sărace de lut și ascultăm torsul stelelor" (E. Lovinescu în Informația zilei, 31 mai 1943, un gând către Tudor Arghezi)

 

Aflată departe de ţară, după 1947, cerând azil politic în Franța încă din primele zile ale lui 1948, după o depresie severă urmată de o decizie chirurgicală, Monica Lovinescu mai are cu mama sa, precum şi cu amintirea tatălui, numai legături triste, dureroase, sfâșietoare. Amintiri funebre, corespondență tragică, urne funerare, crematorii, cimitire, gropi comune. Aceste teme fundamentale, ale crematoriilor, ale arderii moaștelor și ale pământurilor de cimitir, ale ameninţării gropilor comune, ale urnelor cu cenuşi, toate vor țese un giulgiu sufletesc și îi vor marca viaţa. Bucuria de a trăi, după ce viața îi fusese furată, va fi înlocuită cu luciditatea și cu rațiunea de a lupta pentru normalitatea vieții, și nu numai a propriei vieți, ci și pentru viața poporului de care se simte legată prin fibre profunde. Familia Monicăi Lovinescu a plătit un tribut greu pentru moderarea, europocentrismul și liberalismul său autentic, pentru opoziţia demnă în faţa bolșevizării patriei natale, pentru refuzul dictaturii şi al crimelor absurde.

De la incinerarea tatălui, tînăra Monica Lovinescu păstrează, timp de ani de zile, amintirea „slujbei scurte pe care o ceruse tata prin testament, deşi agnostic, pentru ca botezul să-şi aibă perechea în rânduiala lumii. Slujba fu spusă de un răspopit – pe atunci, nu mai ştiu dacă şi azi, Biserica ortodoxă nu tolera prezenţa preoţilor la incinerări. Şi, mai ales, imaginea sicriului deschis, parcă privindu-mă încă, pentru ca înceata coborâre spre subsolul cuptorului şi arderii să devină şi mai intolerabilă. Cu ea am rămas luni de zile în ochi...” Monica Lovinescu a trăit sub blestemul urnelor funerare părinteşti, care au fost mereu plimbate și ascunse, între capete de țară, poate pentru a pune și mai multă presiune martirică pe numele Lovinescu: „Când ne-am întors cu urna (tatălui, n.n.) pe care un timp am ţinut-o în bibliotecă alături de masca mortuară, mi-am spus că nefericire mai mare nu poate exista. Nu ştiam că din viitor mă pândeşte moartea cumplită a mamei, trezindu-se mai întâi din comă la morgă şi urlând printre cadavre, de abia după acest chin dându-şi duhul la spitalul închisorii Văcăreşti unde nu i se făcuse nici un tratament ( fiind practic lăsată să moară de autorităţile comuniste prin eutanasiere pasivă, prin privarea de tratamentul medical corespunzător serioaselor maladii de care suferea, n.m.). După cum ignoram că groapa comună şi neidentificabilă în care îi va fi fost azvârlit trupul va transforma pentru mine orice colţ de pământ românesc într-un posibil mormânt. Nu luasem încă măsura unicităţii în teroare a veacului al XX-lea, singurul suficient de demenţial spre a încerca împlântarea precisă a utopiilor până atunci îngrădite între coperţile unor cărţi. Durerea din 1943 mai avea dimensiuni omeneşti – chiar dacă mie mi se părea fără seamăn. Urna o dusesem până la urmă la Crematoriu. Voi căuta să o regăsesc la prima călătorie în ţară, în aprilie 1990, de două – trei ori în van, sinistra cladire era mereu închisă. De abia în seprembrie 1992 am reuşit să-i dau de urmă la Fălticeni, unde fusese, cu acordul meu, transportată în cavoul familial pe placa căruia se înscrisese şi numele mamei. Era să nu se întâmple nici asta: directorul Muzeului din Fălticeni căutase ore întregi numele lui E. Lovinescu în arhiva Crematoriului din Bucureşti. Fusese înscris sub un altul, Isopescu sau Iscodescu, sau aşa ceva. De abia în acea toamnă, când dădusem, cu Virgil, Gabriel şi Carmen Liiceanu, ocol mânăstirilor din nordul Moldovei, mi se oferise libertatea de a depune flori pe...un mormânt. De unde raportul meu problematic cu cimitirele, nici o rădăcină nu mă leagă de ele”.

 

Un seism a străbătut România, atunci Monica Lovinescu a încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Slujba în memoria marii scriitoare a fost oficiată la Capela Ortodoxă din Paris, apoi a avut loc incinerarea la Crematoriul Père Lachaise din Paris. Au slujit patru preoți ortodocși, inclusiv Mitropolitul Iosif al Europei Meridionale și Occidentale.

Urnele cu cenuşa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca au fost aduse în Capitală pe 25 aprilie 2008, cu un avion trimis de Președinția României, fiind întâmpinate la aeroportul din București cu onoruri militare. Apoi urnele au fost depuse la Ateneul Român, unde a avut loc un moment comemorativ, în prezența Președintelui de la acea vreme, Traian Băsescu, și a onor personalități bucureștene. Dar urna lui Virgil Ierunca petrecuse, până atunci, doi ani în biblioteca de la Paris, după ce soțul Monicăi Lovinescu decedase înaintea ei, în noaptea de 28 spre 29 septembrie 2006. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva săptămâni în „Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său. Pentru curioși, povestea acestei case e teribilă: pe fațada blocului de pe Bulevardul Kogălniceanu 49 (fost Elisabeta 95), vizavi de Facultatea de Drept, o placă memorială amintește că, în apartamentul 45 de la etajul I, a locuit între 1938-1943 Eugen Lovinescu și că aici s-au desfășurat întâlnirile Cenaclului literar Sburătorul, unde se punea la cale, cândva, literatura română de valoare. Blocul acesta din Bd. Elisabeta 95 (în prezent Kogălniceanu 49) e construit în 1938 pentru profesorii cu venituri mici din București. E. Lovinescu se mutase în apartamentul de la etajul I în toamna aceluiași an și, pe 30 octombrie, are loc prima sedință a Cenaclului Sburătorul în noua casă (din 1919 ședințele se desfășuraseră în două case de pe strada Ion Câmpineanu).

Din 1947, în apartamentul din Bd. Elisabeta 95 rămâne mama Monicăi Lovinescu, Ecaterina Bălăcioiu- ex.Lovinescu. În ianuarie 1950 apartamentul este confiscat de statul comunist. Biblioteca lui E. Lovinescu este arsă, iar manuscrisele sunt confiscate. Doamnei Bălăcioiu i se lasă o singură cameră, unde va locui până în momentul arestării. Va fi condamnată la 18 ani închisoare. Refuzând compromisurile cu regimul, va avea parte de temniță grea, murind de hidropizie. În aprilie 1959 apartamentul este ocupat de procurorul militar Ioan Nistor (care va juca și rolul de procuror secund în "procesul lui Ceaușescu"). Acest fapt arată mai ales caracterul de jaf al arestării Ecaterinei Bălăcioiu.

Abia în 1998, Monica Lovinescu redobândește prin justiție apartamentul, dar locatarul Ioan Nistor refuză să părăsească casa până nu i se va oferi la schimb o locuință convenabilă. După intervenția președintelui de atunci, Emil Constantinescu, procurorul Nistor primește o locuință din fondul Primăriei iar Monica Lovinescu intră în posesia apartamentului. E, de altfel, momentul în care îl donează Fundației Humanitas-Aqua Forte.

Între 2000-2004, apartamentul este igienizat și reamenajat sub forma de casă memorială, întreaga operațiune costând 800 de milioane de lei vechi (20.000 de euro), bani care au provenit din donații din partea Editurii Humanitas, din drepturile de autor ale Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, din Premiul GDS pe anul 1999 și din Premiul Cartea Anului acordat de România literară pentru Jurnal 1990-1994, de Monica Lovinescu.

 

Vicepreședintele, în 2008, al Alianței Civice, Sorin Ilieșiu, a remis presei un comunicat prin care mai multe organizații non-guvernamentale și personalități marcante ale vieții culturale românești solicitau Președinției și Guvernului să decreteze zi de doliu național în ziua înmormântării Monicăi Lovinescu. "Având în vedere importanța decisivă a luptei anticomuniste pe care a dus-o Doamna Monica Lovinescu timp de peste 50 de ani, vă solicităm să decretați doliu național în ziua înmormântării, precum și acordarea post-mortem a celor mai înalte distincții și recunoașteri din partea statului român", se menționa în comunicat.

Dar e știut că nu există suficientă recunoștință, nici respect pentru memorie, la români. Ziua de doliu național nu a fost acordată. Abia murise Monica Lovinescu, începea Restaurația. Puține au fost vocile care au rămas, constant, în acești zece ani, de partea adevărului. În jurul Monicăi Lovinescu s-a instituit lent și sigur un cod de omerta, din păcate adesea inițiat chiar de către unii colegi creatori și critici.

"Monica Lovinescu a fost unul dintre oamenii privilegiaţi care au putut ajuta şi ale căror cuvinte se transformă în fapte. A salvat vieţi, şi prea puţini mai par să-şi amintească de asta. A ocrotit, a vegheat, a ridicat zid de cuvinte în jurul celor care protestau, a căutat căile cele mai eficiente de luptă dreaptă. Dacă n-aş şti că se temea de vorbe mari, aş spune că a fost, în felul ei, o eroină, a ţinut piept, alături de Virgil Ierunca şi de alţi doi-trei, unui întreg sistem represiv, aşa cum, pe vremuri, câţiva oameni apărau o cetate împotriva unei întregi armate, creând impresia că sunt şi ei o armată", spune criticul Ioana Pârvulescu.

 
Monica Lovinescu donase apartamentul Lovinescu din București, în anul 2000, fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, în vederea reintroducerii acestuia în circuitul cultural bucureştean de elită. De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu își donase statului proprietățile fălticenene; şi-a donat și casa din Paris statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători şi bursieri români. Bursa avea să urmeze, însă, după alte tergiversări. Printr-o Hotărâre adoptată de Guvern, abia la 27 mai 2016 a fost instituită bursa anuală "Ierunca-Lovinescu", acordată de Ministerul Afacerilor Externe, de care vor putea beneficia studenții români în Franța.

 

 

Drumul urnelor Monicilor către inima pământului și liniștea de veci se apropie de sfârșit pe 16 mai 2008, când urnele sunt depuse în cripta familiei Lovinescu de la Cimitirul Grădini din Fălticeni, unde se vor reîntâlni cu E. Lovinescu, Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu, Anton Holban, Horia Lovinescu, Vasile Lovinescu și ceilalți.

La ceremonial au participat Gabriel Liiceanu, însoţit de discipolul Bogdan Mincă, primarul Vasile Tofan, scriitorul Eugen Dimitriu, cronicarul Lovineştilor, şi puțini martori. A existat chiar un secret al datei ceremoniei. Potrivit dorinţei Monicăi Lovinescu, respectată până la capăt de Gabriel Liiceanu, ceremonia de la Fălticeni a fost una discretă, cu caracter privat. Slujba a fost oficiată de preotul paroh Neculai Apostol. „Astăzi s-a închis cercul vieţilor şi dorinţei Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca”, a scris Gabriel Liiceanu în Cartea de Onoare a Parohiei Grădini, Sfinții Voievozi. „Au dorit ca urnele lor să fie depuse aici, în cavoul familiei Lovinescu. Le-am făcut voia”, a conchis editorul operei Monicăi Lovinescu.

 

În 2011 Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a primit documente și manuscrise din arhiva privată a familiei Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, donate de Fundația Humanitas Aqua Forte, urmând ca acestea să constituie fondul arhivistic "Monica Lovinescu — Virgil Ierunca", în cadrul arhivei exilului românesc deținută de IICCMER. Cealaltă parte din arhiva Lovinescu de la Paris se găsește la Biblioteca Universității din Oradea, cu spirijinul domnului Nicolae Manolescu, la vremea aceea Ambasador al României la UNESCO. Comunicatul din 2 mai 2010 al Bibliotecii e deja istorie: “Miercuri, 28 aprilie, Biblioteca Universităţii din Oradea şi-a îmbogăţit colecţiile prin contribuţia executorilor testamentari ai testamentului Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca. Donaţia, adusă de la Paris, constă într-un număr de aproximativ 11.000 de cărţi, reviste şi viniluri care au aparţinut cuplului, şi va constitui un fond special al bibliotecii”. Peste un an, în 2011, domnul Nicolae Manolescu devine Doctor Honoris Causa al acestei universități, pentru meritele profesionale personale ale domniei sale, dar și pentru importanta realizare a Fondului Monica Lovinescu.

 

În 1999 Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca le-a fost conferit Ordinul național ''Steaua României'' în grad de Comandor ''pentru curajul și tenacitatea cu care nu au încetat să lupte pentru valorile adevărului, culturii și libertății''.

 

Vladimir Tismăneanu, unul dintre cei mai importanți continuatori și consecvenți discipoli ai Monicăi Lovinescu, atrage atenția că flacăra democrației se stinge în România, unde nu numai că urnele, cimitirul, biblioteca, istoria și memoria sunt ocultate, dar înseși figurile ilustre ale luptei pentru libertate, democrație și meritocrație, cum a fost Monica Lovinescu, sunt îngropate în uitare și defăimare, distorsionare sau minimalizare.

O spun cu deplină responsabilitate și convingere—în cultura românească a celei de-a doua jumătăți a veacului XX, Monica Lovinescu a fost cea mai bună cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adâncime, infra-raționale, dintre comunismul românesc (și nu numai) și variile încarnări ale fascismului.

 

Când regimul comunist a îmbrățișat temele, fantasmele și obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Atacurile împotriva ei din zona xenofob-stalinoidă (Eugen Barbu și echipa sa de trâmbițași neo-tribaliști grupați sub drapelul protoconismului) dădeau măsura unei lupte care a continuat și după decembrie 1989: aceea dintre susținătorii modernității politice și estetice, pe de o parte, și partizanii unui autarhism de sorginte colectivist-etnicistă care a făcut atâta rău culturii românești în perioada interbelică.

 

Ceea ce s-a petrecut, mai ales dupa condamnarea dictaturii comuniste in decembrie 2006, a confirmat cu alarmantă precizie temerile Monicăi Lovinescu. Criza valorilor s-a agravat. Între altele, este vorba de deplasarea discursului de centru spre zonele intoleranței agresive, dar și de resurecția discursului doctrinar al stângii radicale într-o țară în care confruntarea veritabilă cu trecutul traumatic se afla abia la început”. 

 

Deși în ultimii ani s-a alăturat unui curent de marginalizare a Monicăi Lovinescu, totuși la moartea ei și la aducerea urnelor în țară, fostul președinte al Academiei Române, criticul Eugen Simion, a declarat că aceasta a fost cea mai ascultată voce din literatura română până în decembrie 1989: "Monica Lovinescu a jucat un rol esențial în viata literară românească și, în general, în viața societații românești, timp de câteva decenii. Românii i-au ascultat emisiunea 'Teze și antiteze' așa cum n-au mai ascultat vreodată o altă emisiune", a spus criticul, care a apreciat și că "pentru literați, 'Teze și antiteze' a reprezentat o gură de aer și o formă de libertate spirituală".

 

Monica Lovinescu a fost cea mai importantă și consecventă figură a luptei românești împotriva dictaturii comuniste și pentru democrație. A fost singurul critic literar român liber, constant activ în perioada Războiului Rece.

 

Emisiunile Teze şi Antiteze la Paris şi Actualitatea culturală românească, difuzate la Radio Europa Liberă începând din 1962, au produs un veritabil și unic fenomen istoric și cultural:  astfel, pe calea undelor radio, cronicile literare şi comentariile culturale, interviurile, mesele rotunde şi analizele politice excelent documentate, raportau mereu societatea românească la fenomenul european şi universal, având - timp de aproape trei decenii - un remarcabil impact asupra publicului de limbă română, iubitor de literatură şi artă, dar şi avid de informaţie politică, socială, filosofică şi culturală sosită, în plin Război Rece, din Lumea Liberă. Aceste emisiuni au jucat un rol fundamental în formarea spiritului critic şi democratic din spaţiul literar românesc. Din țară și din exil. Calea undelor radio era singura cale de sincronizare și de menținere a unității naționale și culturale. Se poate spune că spiritul critic liber, ca şi politologia românească post-decembristă, s-au născut odată cu emisiunile Monicăi Lovinescu la Radio Europa Liberă, prin lucrările ei notabile ca stil şi scriitură, ca vocaţie etică şi ca eleganţă hermeneutică. Critica dictaturii şi a totalitarismului nu se mai făcea în stilul pseudo-nonconformist practicat în ţară, ci în direcţia apărării cu orice preţ a premizelor libertăţii din societatea ispitelor utopic-totalitare, având ca metodologie obligatorie suprimarea cenzurii, dar şi ideea datoriei intelectualilor critici de a adopta un cod etic care să contracareze spiritul totalitar ce doreşte nimicirea fiinţei morale. Întâlnindu-se în mod fericit cu gândirea unor filosofi precum Karl Jaspers, Jeanne Hersch, Hannah Arendt, Raymon Aron şi Albert Camus, ideile Monicăi Lovinescu modelau vocaţia intelectualului de a-şi ridica vocea împotriva Răului, de a se autodesacraliza prin împotrivire faţă de regimurile logocratice, renunţând la orice ideologie optimistă a salvării; aceste contribuţii au întregit în mod fericit direcţia camusiană din gândirea politică şi morală românească şi europeană. Monica Lovinescu preia şi dezvoltă, de la Timothy Garton Ash - care la rândul său le preluase de la scriitorul britanic Ferdinand Mount -, conceptele de asimetrie a indulgenţei şi de est-etică, cu ajutorul cărora va construi, alături de alţi filosofi, critici şi literaţi (între care Arthur Koestler, Boris Souvarine, Alain Besançon sau François Furet), curentul de demistificare a comunismului din Est, inclusiv pe paradigma sa literară şi critică. După 1971, pe măsură ce sistemul politic românesc devenea tot mai restrictiv în relaţia cu lumea literară, Monica Lovinescu pledează pentru revenirea la moştenirea lovinesciană, fondată prin « autonomia esteticului », criticând înlocuirea sincronismului prin ideologiile de partid şi protocronism.

 

La zece ani de la plecarea sa, Fondation Simone et Cino del Duca, sub auspiciile LInstitut de France și Académie des Sciences Morales et Politiques din Franța, în parteneriat cu Institutul Hannah Arendt,  au inclus-o în lucrarea sa monumentală (600 de pagini, în care eu semnez pagina dedicată Monicăi Lovinescu) : Dictionnaire encyclopédique des penseurs d’Europe centrale et orientale (Pologne, Hongrie, République tchèque, Slovaquie, Slovénie, Roumanie, Bulgarie, Balkans, États baltes) depuis 1945.