"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Răsfoind pagini vechi de istorie românească, iată unul din primele modele politice care aveau să construiască ideea de unitate a românilor, premergând Marea Unire...Zice cronicarul, asupra realităților din Țara Românească:

"Înainte vreme, când războaiele nu conteneau, Domnul trebuia să fie în primul rând un om voinic. De aceea, dacă Domnul murea și lăsa urmaș un copil nevârstnic, urma la tron un frate vârstnic al Domnului mort, nicidecum odrasla sa, cum ar fi fost obiceiu. Din această pricină, însă, au ajuns să se certe frații pentru domnie și să ceară sprijinul străin, al turcului sau al ungurului, și din aceste certuri, dar mai ales din chemarea străinului în lupta dintre frați, a slăbit domnia, a sărăcit țara. Domnul ales cu ajutor turcesc căuta să fie cât mai aproape de Dunăre, ca să-i poată sări turcul în ajutor la nevoie și de aceea Domnul pus de turci stătea cât mai puțin la capitala lui de munte și tot mai mult la București, până a ajuns să-și mute cu totul capitala din Târgoviște la București, aceasta pe vremea lui Mircea Ciobanul (1545)".
Ulterior, Ștefan cel Mare a fost, desigur, primul domn român ce a făcut prima legătură de sânge între Mușatinii Moldovei și Basarabii Munteniei. Pe scurt, iată cum s-au întâmplat lucrurile. După cucerirea cetății Dâmboviței, unde se adăpostise fiul lui Vlad Dracul și fratele lui Vlad Țepeș, anume Radu cel Frumos, pus de turci la domnie, Ștefan cel Mare se căsătorește, deși îi era și unchi, cu... nepoata, fiica frumosului domn, Maria Voichița, oficial la 1480.

...Cumva, a fost un pas spre unitatea românilor, ce a devansat cu mult timp, încă de la 1473, Marea Unire...La puțină vreme, în 1475, în bătălia de la Podul Înalt, Ștefan avea să opună o armată românească mică (40.000 de oșteni) unei armate musulmane formate din 120.000 de soldați și, grație unei strategii militare geniale, realiza și cea mai mare înfrângere a turcilor de către lumea creștină. Victoria de la Podul Înalt i-a atras lui Ștefan cel Mare prețuirea întregii creștinătăți și laudele Sfântului Părinte.

„Ștefan urmări încă din tinerețea lui un principiu, care îi fu prea folositor în lunga și viforoasa lui carieră. Niciodată doi dușmani, ci totdeauna împăcarea cu unul, cât era în ceartă cu celălalt.”, spune A.D.Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană, despre arta diplomației aplicată de Ștefan. Confirmarea există în excelenta lucrare asupra epocii lui Ștefan cel Mare semnată de P.P.Panaitescu: “Diplomația se judecă după rezultate, și rezultatele diplomației lui Ștefan sunt minunate. La 1462-1465 se luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și polonii; la 1467 se luptă cu ungurii, e bine cu turcii și polonii intervin în favoarea lui, protestând la Buda; la 1469-1479 e în luptă cu muntenii - ungurii și turcii nu intervin; la 1475-1476 luptă cu turcii - polonii și ungurii îi trimit mici ajutoare; la 1477-1480 luptă cu muntenii, ajutat de unguri; la 1481-1487 luptă cu turcii, fără intervenție polonă și ungurească; la 1497-1499 luptă cu polonii - ungurii, turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan. Chiar cu tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult timp relații bune”.

 

Cu Ștefan cel Mare se produce, mai pregnant, o trezire a instinctului colectiv de unitate și o inițiere a unui proces de clarificare și de rafinare identitară a conștiinței naționale. Începând cu acesta apare, parcă mai evident, faptul că teritoriile românești aparțin unui areal dominat de imperii în care, fie că vorbim de cel Otoman sau cel Rus, ori de cel Austro-Ungar mai târziu, « puterea este greu de apărat, de aceea secole de-a rândul, conducătorii au încercat să compenseze prin extinderea granițelor », cf. Tim Marshall. Din această perspectivă vedem astăzi că geografia nu conturează doar istoria, ci și destinul. Și tot astăzi sunt din ce în ce mai clare repoziționările unor vecini imperiali în ceea ce privește extinderile teritoriale, multe vizând destinul României, care traversează o epocă de slăbire. S-au împlinit, în iunie, 70 de ani, de la funestul iunie 1948, când Moscova, prin țarii săi bolșevici, decidea și ordona, mai întâi la București, iar apoi în toată România, demolarea tuturor monumentelor ce le-ar fi amintit românilor de singurul stat cu adevărat național. Niciodată nu vom epuiza pierderile înregistrate de istorii nefaste, destin dificil, trădări, lovituri ale imperiilor, în care poporul român a asistat la veritabile seisme cu epicentrul în energia puterii politice. A contat mereu, ieri, ca și azi, tot ce se petrece cu interesele României la alegerea și susținerea Domnului cu ajutor străin și sărăcirea țării...

 

 

Angela Furtună

 

Septembrie 2018