"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

E oare mai bine să-ţi petreci viaţa având dreptate împotriva tuturor, sau greşind alături de toţi?”  (Monica Lovinescu)

 Se împlinesc, în acest noiembrie, 95 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, după ce în aprilie am comemorat 10 ani de la plecarea sa. Ultimii ani ne-au arătat că urmașii unui maestru de gândire își pot trăda datoriile de onoare.  După ce în perioada dictaturii, Monica Lovinescu, din exil, a ținut în viață spiritul critic și spiritul libertății pe calea undelor radio, astăzi, în perioada celei mai incredibile restaurații, ea a fost aproape uitată, și încă pe o cale programatică cvasi-sponsorizată de statul român.

E o certitudine. Dispariția Monicăi Lovinescu a lăsat în urmă un gol imens pentru democrația românească și pentru critica literară liberă. A fost cea mai importantă și consecventă figură a luptei românești împotriva dictaturii comuniste și pentru democrație. La zece ani de la plecarea sa, Fondation Simone et Cino del Duca, sub auspiciile LInstitut de France și Académie des Sciences Morales et Politiques din Franța,  au inclus-o în lucrarea sa monumentală (600 de pagini, în care eu semnez pagina dedicată Monicăi Lovinescu) : Dictionnaire encyclopédique des penseurs d’Europe centrale et orientale (Pologne, Hongrie, République tchèque, Slovaquie, Slovénie, Roumanie, Bulgarie, Balkans, États baltes) depuis 1945. Plasat sub semnul Disidență și reconciliere politică în Europa Centrală (Dissidence et pardon politique en Europe centrale), proiectul a fost inițiat de Madame Chantal Delsol în parteneriat cu profesorul Joanna Nowicki, de la Universitatea din Cergy, respectiv, Institutul de Științe politice Saint-Germain-en-Laye. Aceste lucrări se derulează în parteneriat cu Institutul Hannah Arendt, creat în 1993, care a inițiat și co-organizat numeroase colaborări cu universitățile Europei Centrale, publicând multe opere colective importante. Printre cele mai fecunde, au fost Histoire des idées politiques en Europe centrale et orientale (PUF, 1998), și Mythes et symboles politiques en Europe centrale et orientale (PUF, 2002)

 

Împotriva tuturor răspunsurilor ce proclamă în lumea românească superioritatea viziunii lipsite de etică a autonomiei esteticului, Monica Lovinescu menţine în atenţia publică interogatoriul care oferă scriitorului, plasat în regimuri totalitare sau de esență totalitară (cum au fost cele ale secolului trecut, sau cum sunt cele actuale prin deturnarea democrației), şansa de a nu rămâne un simplu releu şi vehicul al dictatului politic.  Scopul este onest : ierarhizarea onestă a valorilor literare și asumarea libertății.

 Maeștrii luptei pentru libertatea gândirii și pentru salvarea literaturii, între care s-a angajat și afirmat, la scară europeană și mondială, și Monica Lovinescu, au fost de esență tare. Alexandr Soljeniţîn – un veritabil model literar, critic, politic, spiritual şi civic pentru Monica Lovinescu – îşi descria astfel vocaţia libertăţii: « şi dacă steaua libertăţii nu va străluci încă multă vreme peste ţara noastră, lectura şi răspândirea acestei cărţi (Arhipeagul Gulag, n.n.) constituind un mare pericol, atunci va trebui să mă înclin cu recunoştinţă înaintea viitorilor cititori din partea celorlalţi, a celor care au murit ».  Tonul şi urgenţa morală a enunţurilor lui Soljeniţîn se vor regăsi și în spaţiul românesc, prin operele Monicăi Lovinescu. În fond, ambii intrau, de fapt, în circulaţie, prin tipărituri în limba română, cam în acelaşi timp, în anii 90, fiind amplasaţi, astfel, tot împreună, din punct de vedere al receptării, la mare distanţă istorică faţă de realităţile din Gulagul propriu- zis, în care ei înşişi trăiseră, fizic sau mental, şi împotriva căruia luptaseră, cu preţul vieţii. Procesul fiind sprijinit de cenzură cu tot cu formele ele insidioase actuale, întârzierea receptării ambilor autori (ca şi a susţinătorilor lor) va domina cele două culturi : sovietică (şi rusă) şi română.  Astfel, pentru prima oară – de-abia ! – în anii 90, intrau în atenţia cititorilor români cele două mari reproşuri curajoase formulate de cei doi mari scriitori disidenţi, rod al acţiunii lor etice : pe de o parte, reproşurile pe care Monica Lovinescu le făcuse, în epocă (şi când fuseseră difuzate la Radio Europa Liberă), scriitorilor români ce se grăbiseră să legitimeze regimul totalitar atât prin opera lor literară cât şi prin atitudinea de colaborare fie politică plenară fie morală ; pe de altă parte, reproşurile pe care Soljeniţîn le făcuse încă din anii 60 scriitorilor sovietici dominaţi de factura colaboraţionistă, non-etică.

Temele (mez)alianțelor eticului cu esteticul au rămas de actualitate. Dar acuitatea acestor abordări, pe filiera relației dintre memorie și democrație, explică mai degrabă marginalizarea, prin alungarea celor doi autori din atenția publică, azi copios dominată de Restaurație și falsificare, atât în Rusia (mai pregnant), cât și în România (sub masca unei libertăți nenormate și aruncate cu intenție în haos).

 

 

 

 

 

         Critic literar, memorialist, eseist, prozator, traducător, filosof şi gânditor, publicist şi jurnalist cultural celebru în presa scrisă franceză şi română dar mai ales în radio (Radio Paris, Radiodifuziunea Franceză, Radio Europa Liberă - secţia franceză) Monica Lovinescu e cea mai importantă voce feminină a exilului românesc, fiind nu numai una din cele mai respectate personalităţi care s-au opus curentelor totalitare din Europa de Est şi Centrală, dar pe de altă parte unul din importanţii critici literari din România şi din Est. Pentru consecvenţa arătată în apărarea spiritului democraţiei din Est, analiştii au considerat-o un Havel feminin. S-a născut la 23 noiembrie 1923 la Bucureşti, fiind fiica ilustrului critic literar român E. Lovinescu şi a intelectualei (profesoară eminentă de limba franceză) Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu al cărei destin se va încheia tragic, ca deţinut politic, în închisorile staliniste din România. A fost verişoara prozatorului Anton Holban, a filosofului şi scriitorului Vasile Lovinescu şi a dramaturgului Horia Lovinescu; a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi reputatul om de radio Virgil Ierunca. Îşi ia licenţa în Litere cu Michel Dard la Universitatea Bucureşti (1946), cu o teză despre Le sentiment de la mort chez Pascal. Pleacă la Paris cu o bursă a statului francez în 1947, intenţionând să pregătească la Sorbona o teză de doctorat cu tema Shakespeare şi regia teatrală în secolul XX în Franţa. Dar este surprinsă aici de momentul abdicării M.S. Regele Mihai al României, eveniment urmat de începutul bolşevizării Estului Europei şi al patriei natale. Alegând exilul şi apărarea libertăţii, precum şi susţinerea democrată a procesului de eliberare a României de sub regimul totalitar impus de U.R.S.S., Monica Lovinescu cere azil politic în Franţa, în primăvara anului 1948.

      Un prim debut în proză avusese, în ţară, la vârsta de 8 ani cu un text (« roman basm ») publicat în revista Dimineaţa copiilor, apoi publică proză scurtă în Vremea şi Kalende (1938), Revista Fundaţiilor Regale (1945). Până la moartea lui E. Lovinescu va folosi pseudonimul literar Ioana Tăutu. Cronicar de teatru la revista Democraţia, condusă de Anton Dumitriu. Membru al Seminarului de regie experimentală inaugurat în februarie 1945 de Camil Petrescu la Universitatea Bucureşti. În 1955 scrie în limba franceză un roman excepţional intitulat Mots, pe care Editura Denoël iniţial i-l respinge ca fiind « prea modernist », dar abia după 50 de ani este recunoscut pentru valoare şi intuiţie ca o adevărată capodoperă ce se întâlneşte pe acelaşi palier cu romanul 1984 al lui George Orweli; tradus în română, sub titlul Cuvântul din cuvinte, e publicat prima oară la Editura Humanitas, Bucureşti, 2007. Acest prim roman politic esopic românesc e o parabolă a lumii totalitare şi profeţea tragedia României din intervalul 1948-1989, anunţând o prozatoare europeană de mare forţă. Mai târziu, destinul acesta literar e întrerupt brutal de urgenţa implicării totale a M.L. de partea exilului militant anticomunist.

          Din anul 1951 şi până în 1974, colaborează la Radio Paris, la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum şi la redacţia centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962, activează la Radio Europa Liberă, unde a avut două emisiuni săptămânale:  Teze şi Antiteze la Paris şi Actualitatea culturală românească. Astfel, pe calea undelor radio, cronicile literare şi comentariile culturale, interviurile, mesele rotunde şi analizele politice excelent documentate, ce raportau mereu societatea românească la fenomenul european şi universal, au avut - timp de aproape trei decenii - un remarcabil impact asupra publicului de limbă română, iubitor de literatură şi artă, dar şi avid de informaţie politică, socială, filosofică şi culturală sosită, în plin Război Rece, din Lumea Liberă. Aceste emisiuni au jucat un rol fundamental în formarea spiritului critic şi democratic din spaţiul literar românesc. Specifică a fost, în acest sens, reacţia imediată şi directă - menţinând statornic o perspectivă înalt-normativă -, pe care Monica Lovinescu o iniţia la Radio Europa Liberă, faţă de cele mai recente evenimente, editări şi iniţiative ce aveau loc în ţară, în mediul intelectual, artistic şi literar. Se poate spune că spiritul critic liber, ca şi politologia românească post-decembristă, s-au născut printr-o cale aproape transcendentală, odată cu emisiunile Monicăi Lovinescu la Radio Europa Liberă, prin lucrările ei notabile ca stil şi scriitură, ca vocaţie etică şi ca eleganţă hermeneutică. Critica dictaturii şi a totalitarismului nu se mai făcea în stilul pseudo-nonconformist practicat în ţară, ci în direcţia apărării cu orice preţ a premizelor libertăţii din societatea ispitelor utopic-totalitare, având ca metodologie obligatorie suprimarea cenzurii, dar şi ideea datoriei intelectualilor critici de a adopta un cod etic care să contracareze spiritul totalitar ce doreşte nimicirea fiinţei morale. Întâlnindu-se în mod fericit cu gândirea unor filosofi precum Karl Jaspers, Jeanne Hersch, Hannah Arendt, Raymon Aron şi Albert Camus, ideile Monicăi Lovinescu modelau vocaţia intelectualului de a-şi ridica vocea împotriva Răului, de a se autodesacraliza prin împotrivire faţă de regimurile logocratice, renunţând la orice ideologie optimistă a salvării; aceste contribuţii au întregit în mod fericit direcţia camusiană din gândirea politică şi morală românească şi europeană. Monica Lovinescu preia şi dezvoltă, de la Timothy Garton Ash - care la rândul său le preluase de la scriitorul britanic Ferdinand Mount -, conceptele de asimetrie a indulgenţei şi de est-etică, cu ajutorul cărora va construi, alături de alţi filosofi, critici şi literaţi (între care Arthur Koestler, Boris Souvarine, Alain Besançon sau François Furet), curentul de demistificare a comunismului din Est, inclusiv pe paradigma sa literară şi critică. După 1971, pe măsură ce sistemul politic românesc devenea tot mai restrictiv în relaţia cu lumea literară, Monica Lovinescu pledează pentru revenirea la moştenirea lovinesciană, fondată prin « autonomia esteticului », criticând înlocuirea sincronismului prin ideologiile de partid şi protocronism.

 

        Operele esenţiale ale Monicăi Lovinescu sunt reprezentate de memorii şi jurnale, în care autoarea a preferat să scrie « despre şi pentru ceilalţi », refuzând sistematic « pactul autobiografic » şi cultivând sistematic etica memoriei. Aceste opere au devenit documente inconturnabile pentru societatea românească şi europeană a secolului XX, mai ales pentru deceniile 6-10, insistând pe tema necesităţii unor re-lecturi, re-evaluări şi revizuiri în literatura română. Cele şase volume de Jurnal publicate de Monica Lovinescu la Editura Humanitas între 2002 şi 2006 cuprind însemnări « cu caracter de agendă » datând din perioada  1981 – 2000, cu excepţia anului 1989. A mai existat un jurnal ţinut de autoare în tinereţe, dar pe care l-a distrus, nu înainte de a genera cele două volume de memorii intitulate La apa Vavilonului (1999-2001). Şase volume publicate între 1990 şi 1996 la Humanitas şi cunoscute sub titlul de Unde scurte (cu referire la frecvenţa radio pe care a emis în perioada Războiului Rece postul de Radio Europa Liberă), reunesc cronicile ce mai întâi fuseseră rostite, în epocă, la postul de radio din exil. În anii ´60, aceste cronici impuneau o nouă generaţie de scriitori netributari spiritului realist-socialist şi erau construite după principiul jurnalului indirect : fiecare text avea, în loc de titlu, chiar data la care fusese rostit, intenţia autoarei fiind aceea de a lăsa posterităţii o veritabilă panoramă a vremurilor aşa cum au venit şi aşa cum au fost trecute prin filtrul conştiinţei sale critice. În aceeaşi categorie, dar ca excepţie, intră ultimul volum, intitulat Diagonale (2002, Humanitas, Bucureşti), care e alcătuit din texte selectate din presa de după 1989, mai cu seamă cele publicate în rubrica omonimă din România literară, revista fanion a Uniunii Scriitorilor din România. Viziunea autoarei asuma originalitatea cazului românesc în contextul istoric european dominat de insurgenţă (Rusia samizdatului, Cehoslovacia Cartei ´77, Polonia K.O.R.-ului şi Solidarność-ului) prin ceea ce se va numi rezistenţa prin cultură, care a reprezentat de fapt o rocadă între etic şi estetic, având drept consecinţă o defazare faţă de literatura europeană. Datorită regimului represiv, ce interzicea legătura directă dintre adevărul literaturii şi adevărul societăţii, rezistenţa românească inventase un limbaj artistic ce boicota realitatea istorică, ducând la o nouă ipostază a modernismului pur, care însă fusese deja epuizat oriunde în altă parte. Dar tot această rezistenţă prin cultură luase distanţă faţă de idealul de universalitate, fapt ce s-a materializat ulterior fie prin provincializare, fie prin înregimentări neoprotocroniste, generând conflicte interne energofage care au epuizat capacitatea unei rezistenţe româneşti reale împotriva regimului totalitar.

Monica Lovinescu a formulat la rândul ei accentele cuvenite asupra responsabilităţii intelectuale şi a necesităţii diluării istoricismului prin opţiunea etică, adică prin respingerea fatalităţilor de tip sens al istoriei. Opţiunile şi viziunile Monicăi Lovinescu s-au înscris în nucleul tare al filosofiei politice moderne, adică în paradigma gândirii străbătute de ideea maleabilităţii naturii umane, a posibilităţii de a o schimba, fie prin folosirea raţiunii împotriva pasiunilor (ca în teoriile contractualiste), fie prin folosirea pasiunilor mai puţin rele împotriva celor rele (ca în teoriile economiştilor). A fost o personalitate care a introdus în literatura română – la momentul oportun şi în acord cu mutaţiile estetice fireşti – ipoteze hermeneutice noi, temeiuri de a distribui în mod just vectorii axiologici, abordări plauzibile, ca şi interogări fecunde şi capabile să explice noile resorturi ale literarităţii, ale poiezei, ale structurilor şi formelor expresive.

        Drumul parcurs de noi aici descrie calea străbătută de Monica Lovinescu, și care a dorit să-l ducă pe omul cel frumos, în nevinovăţia lui tragică, către poarta cea îngustă a martirajului, intrând în închisoarea cea de toate zilele a victimelor răului politic totalitar şi proiectând asupra tuturor, prin literatură, ca pe un fascicul de lumină, întrebarea care i-a guvernat existenţa:  „E oare mai bine să-ţi petreci viaţa având dreptate împotriva tuturor, sau greşind alături de toţi?” Desigur, Monica Lovinescu s-a dovedit a fi un om care pune în ecuaţie, în mod critic, forţa ideilor, aşa cum avea să avertizeze şi Heinrich Heine încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea, atunci când avea să atragă atenţia francezilor în privinţa pasiunilor revoluţionare, şi a acelor concepte filozofice crescute în camera de lucru a unui profesor şi care ar putea distruge o civilizaţie.

 

 

      

 

 

De o uriașă forță a demonicului asupra individului a fost lumea de contradicţii în care s-a format şi a trăit Monica Lovinescu. Această lume, prelungită și histrionică, stăruie azi să închidă ferestrele către amintirea bună a Monicăi Lovinescu. O lume de indulgenţe asimetrice, o lume de epidemii de simboluri care bântuie Răsăritul, ieri ca și azi, şi unde orice simptom se transformă în epidemie ce fie face ravagii sau, dimpotrivă, e sugrumată în faşă şi supusă omertei ; o lume de procese morale neterminate şi de reconstiuiri făcute cu umbre, cu cioburi, cu stafii şi cu memorii orale sacadate, în vremea când cuvântul de ordine fusese, ieri, la fel cum e și azi, din nou, spălarea creierului şi fabricarea utopiilor politice; o lume – studiată cu o privire clinică –, pentru că alcătuită din oameni nefireşti, condamnaţi să trăiască în locuri nefireşti, în care trecutul nu e analizat cu dorințe terapeutice reale, nimeni nu cere iertare pentru nimic, iar erorile și abuzurile se repetă cu fidelitate, ba încă mai rafinate. Merită să stăruim asupra faptului că, în cazul Monicăi Lovinescu, definirea aproape statuară a relaţiei simbolice dintre călău şi victimă în regimurile totalitare are o ţintă obstinat şi predilect antistalinistă. Acest amănunt e legat de un detaliu biografic, conform căruia Stalin a intrat în viaţa autoarei în chipul Răului politic Absolut, şi aşa a rămas, drept simbol al luptei sale de o viață: autoarea mărturiseşte în Jurnale că a citit studiul Hannei Arendt intitulat Sistemul totalitar (partea a III-a din Originile totalitarismului) în zilele chiar când se împlineau 20 de ani de la moartea lui Stalin. Studiul fusese scris în 1949 şi publicat în 1951. Este vorba despre opera care a lămurit definitiv, în planul terminolgiei şi al domeniilor de abordare, conceptul de totalitarim pentru Monica Lovinescu, aşa cum i se va opune autoarea, în mod critic, în restul vieţii sale. Hannah Arendt a desemnat, în această carte, cele două sisteme totalitare unice: Rusia lui Stalin şi Germania lui Hitler. Sistemul propriu-zis totalitar a decedat în Germania odată cu moartea lui Hitler, iar în Rusia şi în ţările dominate de ea odată cu moartea lui Stalin, fiind înlocuit, în acest caz din urmă, cu dictatura partidului unic.[…] Principala caracteristică a sistemului totalitar aşa cum se desprinde ea din studiul  Hannah Arendt – totalitarismul ca maşină de fabricat absurdul, ca demenţă în stare pură – e dată de năzuinţa de a schimba radical natura umană prin tripla ucidere a persoanei morale, a persoanei juridice şi a individualităţii, rezultatul ultim al acestei triple crime, cu şi fără cadavru, urmând să fie câinele lup pavlovian. Pentru autoare, Stalin întruchipa aşadar forma cea mai pură a răului politic, gigantul demoniac ce distrusese ţara sa natală, asasinase memoria ilustrei sale familiei, inclusiv, în temnița politică, pe mama sa, profesoara și scriitoarea Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu  şi dăduse, în mod sistematic, atacurile cele mai radicale la identitatea naţională românească. Prin Monica Lovinescu s-a întregit moștenirea Lovinescu, o mare familie întemeietoare a unui capitol major de istorie culturală şi literară românească, de critică și de literatură românească.

 

 

Monica Lovinescu se stinge la 20 aprilie 2008 în Franţa, la 85 de ani, în Spitalul Charles-Richet din periferia pariziană Villiers-Le-Bel, donând statului român toate proprietăţile sale din Paris, Bucureşti şi Fălticeni. Urnele cu cenuşă, ale Monicăi Lovinescu şi ale soţului ei, Virgil Ierunca (« Monicii », pentru cunoscători și prieteni), au fost aduse pentru eternitate la Fălticeni, România, în monumentul funerar al marii familii de cărturari Lovinescu de la Parohia Sfinţii Voievozi. Opera Monicăi Lovinescu a marcat după 1951 o întreagă naţiune arestată, iar rolul acesteia a fost unul de instanţă critică, precum şi de apărător din exil al adevărului şi al valorilor, în cursul dictaturilor lui Stalin şi Ceauşescu. Capacitatea intelectuală inepuizabilă a autoarei de a armoniza discursurile critic, ficţional, memorialistic, filosofic, etic şi politic a construit o veritabilă instituţie literară şi axiologică,  susţinând martiric eforturile pe care scriitorii rămaşi în ţară le făceau pentru a salva libertatea de creaţie şi de expresie. În omagiu, începând cu anul 2007, se desfăşoară anual în România, la Suceava, Fălticeni sau Iași, programul meu dezvoltat pentru Consiliul Județean Suceava – Biblioteca Bucovinei – intitulat « Zilele Monica Lovinescu », este decernat Premiul Naţional Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, au loc Conferinţele Monica Lovinescu. În 2003, Jurnalul primeşte titlul de Cartea Anului. Monica Lovinescu a fost decorată în 1987 de Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte, apoi e decorată de Preşedinţia României cu Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

 

 

 

Monica Lovinescu revine în actualitate, pe măsură ce evoluția societății românești îi dă dreptate. Haosul lumii de azi își reclamă din ce în ce mai mult, în toate domeniile, y compris în artă și cultură, personalitățile de valoare și de caracter care ar putea domoli sinuciderea colectivă românească indusă de excesiva politizare cvasi-totalitară, de lipsa actuală de responsabilitate și de competență. Monica Lovinescu a fost preocupată şi angajată în chestiunile ce ţin de evaluarea discernământului în apărarea gândirii critice, a gândirii politice precum şi a atitudinii de rezervă faţă de mitomania totalitară. Demersurile sale au operat atât în interiorul mecanismelor creaţiei, cât şi al miezului filosofiei politice şi al practicii politice; pe acestea din urmă, nu le-a identificat ca entităţi independente, ci întotdeauna, în buna tradiţie a maeştrilor, ca „apaţinând cuiva. Producătorilor de acte politice, dar şi – sau poate mai ales? – consumatorilor” . Cu deosebire registrul creaţiei literare, ca şi registrul filosofic şi politic acoperit de opera Monicăi Lovinescu se pretează la o veritabilă sumă de problematizări, intens neliniştitoare, dar, în egală măsură, reconfortante şi optimiste. Pentru că libertatea de creaţie, ca şi problema libertăţii în filozofie şi în politică, devin, în societăţile de azi, fie ele post-moderne, fie post-umane, din ce în ce mai libere de constrângeri; ele asumă o accelerare a distanţei dintre a şti că şi a şti să.