"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Moto: 1 noiembrie - ziua când Dr. Moses Gaster, alungat din România, striga "Trăiască România" din trenul excomunicării...O meditație asupra destinului, la împlinirea a 80 de ani de la moartea lui Moses Gaster și 90 de ani de când a devenit membru de onoare al Academiei Române...

 

           La 1 noiembrie 1885, în Gara de Nord din București, răsunau - printre plânsetele unei mame sfâșiate de durere, aflată pe peron -, sincerele cuvinte ale fiului, recent expulzat din țară: "Trăiască România!"


          Purtându-și cu mândrie pe piept medalia "Bene merenti", Dr. Moses Gaster, căci despre el e vorba, părăsea patria mamă, la cererea autorităților și intrigile unor antisemiți ca Dimitrie Sturza, ministru de externe în epocă, uneltiri care au prins, din păcate, teren în timpul regimului aspru al lui Carol I, altminteri un simpatizant al erudiției lui Gaster. Iar cei goniți erau, de fapt, ca întotdeauna, țapii ispășitori. Expulzările avuseseră loc destul de pripit, ca urmare a unor tulburări ce cuprindeau Balcanii și România, fiind utilizate drept pretexte de către inamici și ultranaționaliști. Cel ce avea să fie prețuit de Mircea Eliade ca "multilustru savant", unul din importanții romaniști, semitologi și folcloriști români, istoric, lingvist (calitate în care adesea, în lucrări, a susţinut romanitatea poporului român şi latinitatea limbii române), publicist și cercetător, era alungat în exil din rațiuni politice (exilul este, în fond, o pedeapsă politică extremistă), fiind și un important luptător atât pentru creșterea culturii și limbii românilor, cât și pentru drepturile evreilor, precum și un sionist notabil, alături de celebrul său prieten, Theodor Herzl (inspirator al renașterii unui stat părintesc prin limba ebraică, devenit el însuși părinte fondator al Țării Sfinte). În numele acestei prietenii, Gaster avea să-și boteze unul din cei doi fii cu numele lui Herzl, la mică distanță chiar de moartea austriacului Herzl (acest fiu al lui Moses Gaster, născut în Anglia și emigrat ulterior în America, unde va deveni un respectat orientalist, Theodor Herzl Gaster, se spune că era unul din puținii cunoscători ai tuturor limbilor Bibliei, vorbind se pare 32 de limbi. Ca și tatăl său, a fost mult apreciat la catedră pentru discursul pedagogic și academic, pentru mesajul umanist, progresist, de încurajare și plin de căldură umană, de optimism și de umor).
        Ajuns prima oară la Viena, Gaster avea să-și publice punctul de vedere personal despre expulzare într-unul din ziarele austriece: "Îmi părăsesc fără mânie patria, pe care nu voi înceta să o iubesc, și adânca-mi durere pricinuită de expulzarea mea e numai de a vedea cum această țară, scumpă mie, e lovită în interesele sale și înjosită în ochii străinătății prin măsurile nenorocite ale unui guvern orbit".

...Finalmente, mereu cu gândul la patria mamă, România, dar și la Țara Visată, Israel, Dr. Moses Gaster se va stabili în Anglia, unde va fi primul evreu acceptat să predea la universitate (Oxford, 1886-1894). Reușise să uluiască mediul academic și cultural prin buna stăpânire a limbilor slave și romanice, a limbilor clasice, a limbilor turcă, persană, arabă, a limbilor germanice, a limbilor semite. Ca o recunoaştere a muncii sale de folclorist, pentru care și în România fusese admirat, este ales în comitetul de conducere al prestigioasei The Folklore Society Londra (cu începere din 1889), devenindu-i ulterior preşedinte (1907-1908) şi apoi vicepreşedinte pe viaţă.
La Londra, este numit în 1887 rabin-şef al comunităţii sefarde (comunitatea spaniolă şi portugheză din Capitala Marii Britanii).

A murit la 83 de ai, în data de 5 martie 1939, în timp ce se ducea să susțină o conferință despre folclorul românesc la Universitatea din Reading.
Se împlinesc anul acesta 90 de ani (1929) de când Dr. Moses Gaster a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române, și 80 de ani de la moartea sa. În ultimii săi ani, orb deja, a dictat unor ajutoare engleze câteva texte esențiale: „Amintiri“ (dictate de Gaster la începutul anilor 1930, conține perioada studiilor la Breslau, cu extraordinare conexiuni de natură lingvistică, rabinică, interculturală), „Autobiografie“ (dictat între 1 noiembrie - 1 decembrie 1938, cu puțin înainte de deces, conține povestea simbolică și istorică a unei familii româno-evreieşti care, timp de patru generaţii, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până în ultima treime a secolului al XIX-lea, a jucat un rol notabil în viaţa socială, culturală, politică, economică și religioasă a României) şi „Din vremurile de altădată“ (text dictat ce conține referirile la etapa de glorie a savantului, aflat deja de câțiva ani la Londra și devenit un simbol al unui popor în ascensiune dar și al recunoașterii academice mondiale, și engleze, și românești).

         Dincolo de nenumăratele lui virtuți științifice, academice și culturale, la care nu mă voi referi astăzi aici, m-au atras către Gaster, încă din adolescență, dragostea lui față de cărți, dragostea lui față de folclor (admir multe din textele lui de referință adresate celui românesc, țigănesc, evreiesc. Chiar dacă a fost parțial contrazisă de alți specialiști, teoria lui Gaster susținea că folclorul își avea originea în literatura scrisă: cântecele de stea în psalmi; bocetele în psalmi și în cazanii; descântecele necanonice în „molitva canonică”) și devotamentul lui față de bibliotecă, dar mai ales pasiunea și acribia lui față de text și de izvoare, acestea din urmă fiind singurele care rezistă în timp tuturor interpretărilor (bune ori rele) sau falsificărilor. Textele își păstrează permanent valoarea, oricare ar fi soarta ipotezelor construite asupră-le, considera savantul. Poate că prietenia specială și sinceră cu Mihai Eminescu i-a șlefuit lui Gaster adâncul și tainicul fior față de românism, față de textele fundamentale și de cărțile românilor. De la Eminescu, a și cumpărat multe cărți vechi și manuscrise, ce vor urca apoi la rang de cinste în propria bibliotecă, ulterior, în 1939-1940, revenind Bibliotecii Academiei Române. Dar un fior asemănător străbate culegerea sa de povești populare ale țiganilor din România, carte de texte culese cu infinit devotament de Gaster. Iar această pasiune era sinceră, la Dr. Gaster, fiind direcționată și gestionată nu numai către cultura sa etnică, așadar, ci către mai multe culturi. Poate că, așa cum observa și Mircea Eliade, "Gaster găsea, în lectura neodihnită a acestor texte populare, putința de comuniune cu sufletul celor mulți și al celor umili, calea către inima neamului său și către a celorlalte neamuri. Căci asemenea oricărui mare patriot, savantul acesta ajunsese să iubească foarte multe neamuri, tocmai pentru că învățase de tânăr să-și iubească neamul său. N-a fost un cosmopolit, deși a fost un om universal".
          Cea mai fierbinte dorință a sa înainte de a muri știu că a fost: ca biblioteca să-i rămână întreagă și transmisă țării și urmașilor ca un TOT; opera sa să fie bine înțeleasă și bine primită; dragostea lui pentru neamurile lumii și pentru limbile oamenilor rostuită cu folos, pentru dialog și pentru creștere, iară nu pentru ură și discredit. Mă întâlnesc în spirit cu acest Om, cu felul lui de a simți și de a striga ''Trăiască România", atunci când România exceselor ultranaționaliste l-a alungat... Fiind la rândul meu alungată, în țara de azi, dar într-un exil interior (poate și mai crunt, căci e o zidire de viu în mormânt) - și tot de către ultranaționalismul românesc, și tot cu o râvnă distructivă orientată contra mea de către ultranaționaliștii de azi -, regăsesc în biblioteca lui Moses Gaster o patrie primitoare.

 

Angela FURTUNĂ

Noiemebrie 2019