"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Mihai Eminescu a inspirat numeroși autori, editori, critici, scriitori, cărturari, păstori spirituali, profesori, artiști plastici, muzicieni, oameni de presă, specialiști în comunicare. Actualitatea lui și uluitoarea capacitate a personalității lui Eminescu de a revigora nu numai fascinația pentru literatura română, cât și tema identitară națională și sentimentul de venerație cvasi-cultică (atât de propriu românilor, de-a lungul statalității lor framântate și tinere, dar și al istoriei lor zbuciumate și nefavorabile) sunt inepuizabile.

Ca o ofrandă adusă celebrării a 170 de ani de la naștere, Poetul este privit cu extaz, cu o dragoste cardinală , este adulat încă din titlu prin formula de grație „Mărite Eminescu”, și de către inepuizabila artistă Constanța Abălașei-Donosă. 130 de poeme și 130 de desene ce apar în acest volum recent publicat la Editura Mușatinia din Roman, 2019, conturează o aură intensă, iradiind în racourçi, întărită de mărturisirile din prefață: „Pentru mine, credința și iubirea din poezia Domnului Eminescu sunt mai tari decât moartea!”. Crezul autoarei era structurat, de altfel, încă din cartea “Avem nevoie de Eminescu” (Editura „Nico”, Tg. Mureş, 2013, prefaţă de Î. P. S. Dr. Casian Crăciun, arhiepiscopul Dunării de Jos), op ce etala expresivitatea generoasă a unui preaplin sufletesc irepresibil : „L-am iubit pe Eminescu de cum am terminat de învăţat alfabetul, să pot citi, să pot scrie. Nu numai că mi-a fascinat copilăria şi adolescenţa prin toată poezia sa, însă l-am iubit şi pentru frumuseţea chipului său, care mi-a părut dintotdeauna că este al unui crai de la răsărit, călătorind prin această lume cu creaţia sa literară plină de har, lăsându-ne moştenire poezia sa în limba noastră strămoşească, făcând-o cunoscută şi netulburată, printre toate scrierile din limbile lumii, încă din perioada existenţei sale”.  Binecunoscută publicului român, autoarea este nu numai scriitoare (a publicat 20 de volume de poezie, proză, eseu, memorialistică), ci și arhitectă, pictoriţă, graficiană, artistă cu peste 60 de expoziţii personale organizate în ţară (Brăila, Botoșani, Dorohoi, Suceava, Siret, Rădăuți, Mănăstirile Putna, Sucevița, Dragomirna, Galați, București, Târgu Mureș, Mizil, Râmnicu Sărat) şi în străinătate (Franța, Canada, Republica Moldova, Japonia, Ucraina, China), participantă la peste 150 de expoziții de grup din România, Franța, Turcia, Italia, distinsă cu numeroase premii naționale și internaționale. Ea a realizat, în ultimele decenii, un imens ansamblu de lucrări în acuarelă, în peniţă sau în tehnici mixte, toate dedicate lui Eminescu și publicate în cărțile sale de poezie sau eseu. La cele două volume deja pomenite, se adaugă, în 2017, și cel intitulat „În China cu Domnul Eminescu” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat), conceput ca o carte de însoțire pe traseul expozițional al autoarei organizat de Institutul Cultural Român și Palatul Imperial la Beijing, între 11-20 ianuarie 2016.

Poezia Constanței Abălașei-Donosă e definită stilistic de un tandem: ea se afirmă organic printr-un dialog între cuvânt și culoare, între expresia afectiv-rațională a textului și impresiunea senzitiv-cognitivă a vizualului. Poeta este soră geamănă cu pictorița, călăuzirea creației lor fiind cantonată în resursele romantismului târziu, iar împreună propunând simultane re-lecturi ale temelor eminesciene și incursiuni compulsive în imaginarul complex al geniului. Poeta și pictorița devenind una, se manifestă, astfel, precum o femeie îndrăgostită de un zeu, fericită să cultive evocarea supra-ființei iubite, într-o pădure de ecouri și de viziuni ce redeșteaptă obsesiv nostalgiile eminesciene. Fascinată de Eminescu până la arsură sufletească dublată de o profundă trăire intelectuală, artista pășește la infinit pe impresiunile iconice ale acestuia, așa cum a fost el construit de critica, memorialistica și istoria culturală românescă, adulmecând cu nesaț orice nouă emoție ivită din interpretarea textelor fundamentale și exteriorizând-o cu evlavie. Portretele din 1869, 1878, 1884, 1888 ale lui Eminescu, precum și acelea ale Veronicăi Micle, desenele în peniță sau acuarelă reprezentând locuri ale trecerii celor doi sau personaje din istoria momentului, devin, prin conjugare, un fel de spațiu liturgic în care oficiază creatoarea. Se observă adesea, în creația poetică a acesteia, priza pe care o face la text mai degrabă cu instrumentele pictoriței figurative decât cu acelea ale robului cuvintelor, iar intersantă este, la final, simplitatea crudă a textualității, precum un zbor lin și egal cu sine însuși pe care îl desfășoară o pasăre ce nu se poate așeza pe pământ. Calmă și serenă, suprasaturarea de Eminescu în care viețuiește imaginarul Constanței Abălașei-Donosă se preschimbă într-un altar. Poeta se roagă, binecuvântează și rămâne în contemplație, fiind recunoscătoare lui Eminescu pentru starea sa de creativitate. Își însoțește ofranda omniprezentă de o tonalitate pioasă, izvorând din buna însușire a unei pedagogii axiologice cu rol definitoriu pentru epoca în care Eminescu a vorbit, precum un arhanghel vestitor de universalitate, poporului său și lumii:  “Acela care vrea să dezlege enigma vieții, trebuie să urce pe muntele magului călător în stele, în locuri de piatră detunată, pentru a măsura de sus lumea din văi”. 

 

Angela Furtună

Ianuarie 2020