"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Anul 2008, sau despre cum a pierdut poporul român şansa de a se apropia de un martir – Pagini din presa românească despre distanţa critică dintre curaj şi laşitate – Despre lipsa de recunştinţă a poporului român şi a statului român faţă de un mare patriot şi reprezentant de seamă al intereselor româneşti - Repere jurnalistice dintr-o călătorie către adevăr şi luciditate – Zilele Monica Lovinescu, un început de speranţă, la aniversarea a 85 de ani de la naşterea marii scriitoare – Etica neuitării, est-eticul şi luciditatea de care avem nevoie în noul mileniu.


 

"Nu mi-a fost niciodată teamă de riscurile sincerităţii" (Nicolae Titulescu)

 

În urmă cu numai  şase luni, ne sosea de la Paris o veste tragică: Monica Lovinescu ne părăsise, în noaptea de 20 aprilie. De acum înainte, avea să înceapă, aşa cum profeţise Emil Hurezeanu, colegul său de la Radio Europa Liberă, adevărata viaţă întru posteritate ilustră a scriitoarei, căci Monica Lovinescu „are aura unei posterităţi ilustre“, iar vocea ei „inconfundabilă“ a fost una din „sursele de încredere şi putere pe care românii au simţit-o ani în şir, de-a lungul dictaturii.

 

Tia Şerbănescu nota, la rândul ei, o radiografie sugestivă:  Monica Lovinescu "ştia prea bine că iubirea ei adâncă şi aspră pentru noi şi pentru ţara în care-i sunt îngropaţi părinţii ne găseşte nepregătiţi pentru adevăr, pentru discernământ, pentru schimbare dar n-a încetat să ni se devoteze şi să depună mărturie despre noi până în ultimul rând pe care l-a scris. Monica Lovinescu. Numele său rostit la radio şi scris pe o copertă era semnul că suntem bine-cuvântaţi de ea şi bine scrişi de ea. [...] Absenţa Monicăi Lovinescu [după revoluţie] a fost încă un semn - arăta ce fel de "revoluţie" a fost şi cui a dat puterea: celor care i-au ucis mama, celor care au bătut-o la Paris şi care se lăfăie şi azi în Parlament şi la televizor. [...] Noi am avut norocul nostru: Monica Lovinescu. Astăzi numele său este scris pe o cruce. Nu ne rămâne decât să-i ducem crucea amintindu-ne cum rostea: adevăratul curaj este cel fără speranţă. Dar poate că acolo unde a plecat, îngerul dreptăţii îi va săruta mâna şi pentru noi.

 


Mai sever în aprecierile sale şi mai puţin romantic, după cum îi este firea de om lucid şi pragmatic, Gabriel Liiceanu nu vedea cu ochi buni vremurile prezente şi vremurile ce aveau să urmeze, pentru că o cultură a memoriei la români este lovită de inconsecvenţă:Monica Lovinescu, de ale cărei vorbe la Europa Liberă s-au agăţat sute de mii de oameni înainte de 1990, a murit în stil românesc; înconjurată adică de ignoranţa, indiferenţa şi uitarea noastră. În ultimii ani, cât a stat literalmente ţintuită la pat, telefonul încetase aproape să sune, iar cărţile ei memorabile apărute în acest răstimp în ţară au făcut obiectul unui interes mediocru. De la un moment dat încolo românii n-au mai avut nevoie, pur şi simplu, de Monica Lovinescu. La ce bun să ţii minte un om a cărui valoare de întrebuinţare dispăruse într-un interludiu al istoriei? Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria. Şi asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima ei condiţie: civilizaţia aducerii aminte (...) Adevărul e că, neştiind să onorăm spiritul altuia, nu ne place să avem eroi şi, mai ales, nu ne place să avem eroi contemporani. Românii preferă să-i uite pe cei care le-au dăruit ceva esenţial din viaţa lor, deoarece, dispărându-le simţul comunitar, aşa cum nu mai cred în jertfă, cred că e mai bine să nu datorezi nimic nimănui”.  

Evenimentele care au urmat zilei de 20 aprilie, aşa cum apar ele din funcţionarea motorului de căutare a firului de viaţă în timp real de tip jurnalistic, se derulează astfel. Voi experimenta aici, pe scurt, acest tip de discurs jurnalisti, alert, factual, pentru a omagia pe marea jurnalistă democrată care a fost Monica Lovinescu.

Astfel, în acele clipe, mergând pe urma agenţiilor de ştiri din toată lumea, Monica Lovinescu urcă în Prime Time News la rubrica Dans l'oeil de Match a prestigioasei reviste Paris Match ( care se ocupă numai de celebrităţi), şi care publică cu litere de-o şchioapă ştirea din 21 aprilie despre vocea diasporei: "
La journaliste et écrivain Monica Lovinescu, l'une des voix les plus critiques du régime communiste au sein de la diaspora roumaine en France, est décédée dans la nuit de dimanche à lundi à Paris, à l'âge de 84 ans, selon les médias roumains.
Fille du critique littéraire Eugen Lovinescu, elle avait quitté la Roumanie et demandé l'asile politique en France aussitôt après la venue des communistes au pouvoir, en 1948. Dès 1951, Monica Lovinescu collabora à la «Radio Free Europe», ses commentaires acides et sa voix au timbre particulier faisant d'elle l'un des réalisateurs d'émissions les plus admirés par les Roumains qui bravaient l'interdiction du régime pour écouter cette station.

Ses critiques au vitriol ne tardèrent pas non plus à lui attirer l'ire de la Securitate (ex-police politique). En 1977, elle fut violemment agressée devant son domicile parisien par deux hommes envoyés par l'ex-dictateur Nicolae Ceausescu avec pour ordre de «la faire taire», sans toutefois la tuer. Amie des écrivains Eugène Ionesco et Emile Cioran, elle publia en France plusieurs ouvrages et traductions, dont une partie sous les pseudonymes Monique Saint-Côme et Claude Pascal.

Après 1990, Monica Lovinescu était revenue à plusieurs reprises en Roumanie et avait été désignée membre d'une commission d'historiens mise en place auprès de la présidence, chargée de rédiger un rapport sur le caractère «criminel» du régime communiste.
" 


Ce spuneau însă media din România ? Aflăm din fluxurile de ştiri ce soseau irepresibil în acele zile ca o maree neagră faptul că Monica Lovinescu,
scriitoare binecunoscută, jurnalistă, critic şi istoric, eseistă şi voce de aur a Radio Europa Liberă,  a decedat la Paris pe 20 aprilie. Urna sa şi a soţului, celebrul scriitor şi jurnalist Virgil Ierunca au fost repatriate în ţară vineri 25 aprilie 2008, apoi depuse la Casa Eugen Lovinescu din Bucureşti până la data de 5 mai, ulterior fiind înmormântate cu surdină mediatică în cripta familiei Lovinescu din Cimitirul Tîmpeşti - Fălticeni. Evenimentele se derulau cu repeziciune, iar deciziile în privinţa înmormântării, a însoţirii Monicăi Lovinescu de cenuşa soţului său, scriitor nu mai puţin celebru, Virgil Ierunca, începeau să fie date publicităţii, deoarece până la acea dată fuseseră cunoscute numai de executorii testamentari. Aşadar, opinia publică a aflat pe canalele de ştiri, că, odată cu urna Monicăi Lovinescu, avea să vină în ţară şi urna lui Virgil Ierunca. Ştirile bombardau şi încărcau cu tristeţe şi  emoţie publicul din ţară. În fond, dispăruseră nişte conştiinţe uriaşe, doi titani ai disidenţei anticomuniste, dar iată cât de singuri erau! Nu au avut copii, în schimb au devenit părinţi ai atâtor români. Pe de altă parte, atât de adâncă fusese ruptura dintre românii din ţară şi cei din exilul anticeauşist şi anticomunist, încât mulţi oameni nici nu ştiau cum să reacţioneze. Practic, dictatura şi manipulările ei schizoide lăsaseră în urmă o populaţie încă nepregătită pentru exerciţiul reconcilierii naţionale şi al abordării înţelepte a propriei istorii recente, ca şi pentru manifestarea admiraţiei sau simpatiei pentru cei din diaspora. În acele zile de după 20 aprilie, agenţiile de ştiri au difuzat în mare viteză o mini-istorie a familiei Lovinescu, a fiicei sale Monica Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca. Mai bine de jumătate dintre români au aflat abia cu acea ocazie despre Lovineşti, despre rolul lor, despre importanţa operei lor şi a luptei lor pentru drepturile omului. "Virgil Ierunca se stinsese din viaţă la 28 septembrie 2006, iar soţia sa, Monica Lovinescu, fiica lui Eugen Lovinescu, i-a mai supravieţuit un an şi jumătate,  murind în noaptea de duminică 20 aprilie, la ora 0,30, la Spitalul Charles Richet din Val d'Oise, situat la 15 km nord de Paris.", se spune bunăoară, undeva, într-un buletin de ştiri.  Urnele lor au fost aduse în ţară cu un avion special. Pe data de 21 aprilie Alianţa Civică, dar şi alte asociaţii, organizaţii şi personalităţi, printre care Sorin Ilieşu, Doina Jela şi Vladimir Tismăneanu, solicitau, printr-o scrisoare deschisă, adresată preşedintelui Traian Băsescu şi premierului Călin Popescu Tăriceanu, decretarea doliului naţional în ziua înmormântării Monicăi Lovinescu.  Ziarele descriseseră cu detalii şi filme video felul cum trupul neînsufleţit al Monicăi Lovinescu fusese mai întâi depus pe 21 aprilie la Biserica Română din Paris, de pe Strada Jean de Beauvais (în Cartierul Latin), iar slujba de înmormântare a fost oficiată de la ora 13.15 de un sobor de preoţi, printre care şi Iulian Nistea.  La ceremonie a participat ÎPS Iosif, mitropolitul român al Europei Occidentale şi Meridionale, care fusese prezent şi la înmormântarea lui Virgil Ierunca. La ceremonie se anunţase şi participarea unui înalt funcţionar din partea Guvernului României. După oficierea slujbei, la ora 15.00, trupul Monicăi Lovinescu avea să fie incinerat, urmând ca urnele cu cenuşa ei şi a soţului său să fie pregătite pentru repatrierere şi depuse în cavoul familiei Lovinescu de la Fălticeni, după cum a fost dorinţa scriitoarei. Simultan cu ceremonia de la Biserica Română din Paris, Monica Lovinescu era omagiată joi, 24 aprilie, şi la Casa Lovinescu din Bucureşti

La această  primă ceremonie comemorativă, din ţară, Casa Lovinescu din Bucureşti a fost deschisă special pentru cei care voiau să îi aducă un ultim omagiu uneia din cele mai importante personalităţi ale culturii române şi celei mai ilustre figuri ale disidenţei româneşti. Fostul preşedinte Emil Constantinescu (cel care în 1999, îi conferise Monicăi Lovinescu ordinul
Steaua României în rang de Mare Cavaler) dar şi  rude îndepărtate, prieteni şi alţi cunoscuţi au venit în acele zile în imobilul de pe Bulevardul Kogălniceanu,  ce nu mai păstrase nimic din locul unde s-a desfăşurat, într-o altă epocă,  de glorie literară, prima şedinţă a Cenaclului Sburătorul înfiinţat de Eugen Lovinescu, tatăl scriitoarei.


Apartamentul acesta în care criticul locuise, împreună cu familia, începând din 1938, şi în care aveau loc, cu decenii în urmă şi cu o anume religiozitate ce trăda seriozitatea asumării actului de cultură, şedinţele de Cenaclu, fusese confiscat în 1950 de regimul comunist. Însuşi procurorul care o condamnase la închisoare pe Ecaterina Bălăcioiu, mama Monicăi Lovinescu, rămasă singură în ţară la bătrâneţe, şi-a însuşit acea casă, în care a locuit liniştit, deşi ilegal, până la sfârşitul anilor 90. Din 2000, casa a revenit, după tergiversările unui proces tipic mafiot pentru Justiţia Română a tranziţiei, în proprietatea Monicăi Lovinescu.

Urna funerară a scriitoarei şi cea a soţului acesteia, Virgil Ierunca, au fost aduse la Bucureşti, ne informează tot presa vremii,  cu un avion prezidenţial, în dimineaţa primei vineri de după deces: era 25 aprilie, ceţos şi rece.  Pe aeroportul Otopeni, onoruri militare. La Ateneul Român, în aceeaşi zi de vineri a fost organizat începând cu ora 12.45, un moment comemorativ. Preşedintele
Traian Băsescu a decorat-o post-mortem pe Monica Lovinescu cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer, care este cu o treaptă mai sus decât ordinul conferit de preşedintele Constantinescu.


Potrivit dorinţei testamentare, cele două urne, ale "Monicilor" (după cum îi alintau prietenii apropiaţi pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca), au fost depuse în aceeaşi zi, după ora 16, în Casa Lovinescu din centrul Bucureştiului, casa din Bd. Elisabeta nr.49, în care criticul Eugen Lovinescu se mutase în toamna lui 1938. Se mai ştie că la
30 octombrie 1938, când  a avut loc prima şedinţă a Cenaclului „Sburătorul” în această noua casă, nu aveai unde să arunci un ac. Eugen Lovinescu a locuit în acest apartament până la moarte (16 iulie 1943), ulterior rămânând să locuiască aici fiica şi soţia, care au cunoscut multă bucurie dar  şi multă tristeţe în odăile parfumate ale casei. 


Între evenimentele fericite se numără şi acela că, la 25 februarie 1946, s-a constituit acolo cercul „Prietenii lui E. Lovinescu”, care avea circa 130 de persoane, iar la 2 iunie 1946 s-a redeschis Cenaclul „Sburătorul”, prezidat de Pompiliu Constantinescu, Monica Lovinescu fiind secretar general.


Se mai ştie că, la 27 octombrie 1946, s-a dezvelit placa comemorativă, aflată şi astăzi pe faţada clădirii. La sfârşitul anului 1947, cenaclul, care deranja noile autorităţi comuniste prin orientarea sa estetică, şi-a încetat activitatea. Veneau vremuri grele pentru literatura română şi pentru libertatea de expresie şi de creaţie din România. Monica Lovinescu pleacă la Paris cu o bursă a guvernului francez, în 1947, stabilindu-se definitiv în anul următor, în capitala Franţei, după ce vestea abdicării Regelui Mihai în ţară a mâhnit-o profund, obligând-o şi pe ea, cum pe atâţia alţi români, să aleagă partea occidentală a Cortinei de Fier. În apartamentul din Bucureşti rămăsese mama sa, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, căreia i s-a lăsat în folosinţă, după moda adusă de clasa muncitoare şi statul ce naţionalizase tot,  o singură cameră. La 12 ianuarie 1950, apartamentul este cu totul confiscat de statul comunist. Biblioteca lui Lovinescu este arsă în curtea interioară a imobilului iar manuscrisele, confiscate.


La 23 mai 1958, mama Monicăi Lovinescu, în vârstă de 71 de ani, fiind considerată prizonieră şi duşman al poporului din cauză că fiica sa, Monica Lovinescu, începuse să critice din exil atrocităţile comise în ţară, este arestată pentru „subminarea ordinei de stat” şi condamnată la 18 ani de închisoare. Moare repede în închisoare, de hidropizie, refuzându-i-se medicamentele, la 7 iunie 1960. Aşadar, s-a aplicat şi asupra sa metoda suprimării prin euthanasie pasivă. Despre amănuntele biografice legate de ultima parte a vieţii celor două femei, Ecaterica Bălăcioiu şi, respectiv, Monica Lovinescu, Doina Jela a relatat cu acribie şi cu profundă documentare în cele două volume:
Doina Jela, Această dragoste care ne leagă, Humanitas, 1998, 2005, şi respectiv, Doina Jela, (Ultimele) O sută de zile cu Monica Lovinescu, Vremea, 2008.

O amintire sugestivă despre barbaria regimului relatează
Monica Lovinescu  în „Jurnal”: ea îşi aminteşte astfel că, în 1990, când a revenit prima oară în România şi a vizitat după multe decenii apartamentul unde pe vremuri domniseră cărţile, biblioteca familiei şi spiritul Cenaclului, faptul care a izbit-o cel mai mult a fost că în casa ai cărei pereţi fuseseră cândva ticsiţi cu mii de volume, nu mai exista nici o carte. 

Abia  în 1998, Monica Lovinescu a redobândit apartamentul în urma unui proces de repunere în proprietate, pentru a-l dona apoi Fundaţiei Humanitas-Aqua Forte.  Aşadar, nu a păstrat nimic pentru sine.
http://www.casa-lovinescu.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=60&Itemid=123

In Casa Lovinescu din Bucureşti funcţionează astăzi un nou Cenaclu Lovinescu, Cercul Noica, Societatea Română de Fenomenologie, ce  editează revista Studia Phaenomenologica începând cu anul 2001, precum şi Biblioteca Lovinescu. Această Bibliotecă găzduieşte în prezent: Fondul Societăţii Române de Fenomenologie, Fondul Alexandru Dragomir, Fondul Humanitas Aqua Forte ce cuprinde cărţi donate permanent de Editura Humanitas. O formă provizorie a catalogului este pusă pe web la pagina
http://www.phenomenology.ro/library/
La 29 aprilie, Sorin Ilieşiu trimite către Primul Ministru al României şi către Ministrul Culturii şi Cultelor o Solicitare de decretare de doliu naţional.



APEL către:
D-l Călin Popescu Tăriceanu – Primul Ministru al României
D-l Adrian Iorgulescu – Ministrul Culturii şi Cultelor


Stimate Domnule Prim-Ministru,
Stimate Domnule Ministru al Culturii şi Cultelor,


Vă solicităm decretarea doliului naţional şi organizarea funeraliilor naţionale în ziua înmormântării în Fălticeni a rămăşiţelor pământeşti ale soţilor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, având în vedere importanţa decisivă a luptei anticomuniste pe care au dus-o peste 50 de ani.
În istoria noastră nu au existat alţi doi soţi care să-şi fi dedicat întreaga viaţă, cu atât de multă eficienţă, pentru libertatea României.

29 aprilie 2008


Semnau:

Cu încredere,

 
CONFEDERAŢIA NAŢIONALĂ SINDICALĂ "CARTEL ALFA" (peste 1.000.000 de membri) Bogdan Iuliu Hossu – preşedinte.

 
FEDERAŢIA NAŢIONALĂ OMENIA A CASELOR DE AJUTOR RECIPROC A PENSIONARILOR (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte.

 
FEDERAŢIA SINDICALĂ  “SOLIDARITATEA – VIRGIL SĂHLEANU” A SIDERURGIŞTILOR DIN ROMÂNIA (peste 10.000 de membri), Gheorghe Tiber – Preşedinte.

 Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte
 Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989, George Costin – Preşedinte executiv
 Radio Europa Libera - Serviciul România-Moldova, Oana Serafim - Director
 Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România, Doina Jela - Preşedinte
 Societatea Timişoara - Florian Mihalcea, preşedinte
 Seniorii Ligii Studenţilor 1990, avocat Antonie Popescu
 Asociaţia Copiilor Revoluţiei, Cătălin Giurcanu - Preşedinte
 Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte
 Fundaţia Culturală Timpul – Iaşi, Liviu Antonesei – Preşedinte
 Fundaţia Culturală Memoria “Piteşti”, Ilie Popa – Preşedinte; Aristide Ionescu - Vicepreşedinte
 Grupul văduvelor de eroi martiri
 Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte
Sindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu - Preşedinte
 Sindicatul Solidaritatea Hunedoara, Marian Mititelu - Preşedinte
Sindicatul ALRO Slatina, Ion Ioan – Preşedinte


Sorin Ilieşiu – Vicepreşedintele Alianţei Civice
Vladimir Tismăneanu – Preşedintele CPADCR
Horia-Roman Patapievici – Preşedintele Institutului Cultural Român
Mircea Cărtărescu – scriitor
Vasile Paraschiv – disident anticomunist, laureat al premiului GDS 2006
Dorin Tudoran – scriitor, jurnalist, disident anticomunist
Nestor Ratesh – scriitor, jurnalist Radio Europa Liberă
Vlad Alexandrescu - ambasador, membru GDS
Victor Bîrsan – membru GDS
Magda Cârneci - scriitoare, membru GDS
Rodica Culcer – jurnalistă, membru GDS
Stere Gulea – regizor de film, membru GDS
Andrei Oişteanu – scriitor, membru GDS
Mihai Şora – scriitor, membru GDS
Ana Şincai – scriitoare, membru GDS
Şerban Rădulescu Zoner – membru GDS
Alina Mungiu Pippidi - scriitoare, preşedinte - Societatea Academică din România
Dana Deac - director TVR 1
Dorin Dobrincu - istoric, director general al Arhivelor Nationale ale Romaniei
Dan Stanca – scriitor, jurnalist
Tudorel Urian - critic literar, consilier al Ministrului Culturii
Sorin Lavric - scriitor
Ioan Es. Pop - scriitor
Caius Dobrescu - scriitor
Rodica şi Flavia Coposu
Oana Serafim - Director Radio Europa Liberă - Serviciul Romania-Moldova
Liviu Antonesei - scriitor
Ioan Stanomir – scriitor
Denisa Comănescu - scriitoare
Nicolae Prelipceanu – scriitor, jurnalist
Nicolae Coande - scriitor
Viorica Bucur - prof.univ.dr. UNATC Bucureşti
Gelu Vlasin, scriitor, preşedintele Asociaţiei Hispano – Române “Dialog European”
Cristian Vasile - istoric, Institutul de Istorie N. Iorga
Bogdan Iuliu Hossu – preşedinte, Confederaţia Naţională Sindicală "Cartel Alfa" (peste un milion de membri).
Teodor Mărieş – Preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989
Florian Mihalcea, preşedintele Societăţii Timişoara
Petru Ilieşu, scriitor -Presedinte le Fundatiei Timisoara '89
George Costin – Preşedinte executiv, Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989
Ana Ţuţuianu – profesor, Alianţa Civică Bucureşti
Andrei Bădin – jurnalist
Sanda Anghelescu - jurnalist
Antonie Popescu - avocat
Olti Agoston – cercetător ISMN, Bucureşti
Rodica Boconcios - inginer, Consiliul Director, Alianţa Civică
Nicolae Drăguşin, masterand Uppsala, Consiliul Director, Alianţa Civică
Angela Furtună – scriitoare, publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România
Şerban Foarţă - scriitor
Romulus Cristea - jurnalist, Romania liberă
Dan Călinescu – director general, Universal, Toronto, Canada
Călin Arcalean- Princeton University, SUA
Theodor Braşoveanu - doctorand, Princeton University, SUA
Alexandra Cristea - Princeton University, SUA
Daniel Danau - Princeton University, SUA
Dan Dimancescu – consul onorific al României, Boston, SUA
Anneli Ute Gabany - analist politic, German Institute for International and Security Affairs, Berlin
Doru Ilieşiu – arhitect, New-York, SUA
Sergiu Klainerman - Professor of Mathematics, Princeton University
Ştefan N. Maier – director www.romanialibera.com, SUA
Anca Niculin, arhitect, Princeton, SUA
Leonard Oprea - prozator, eseist, SUA
Corina Bianca Panda – student, Princeton University, SUA
Delia Prvacki – sculptor, Singapore
Bogdan Stoica - student, Princeton University, USA
John Stoenescu - president 2x4 Construction Co./ Toronto, Canada
Adriana Ausch-Simmel - Germania
Constantin Toma - inginer, Princeton, New Jersey, SUA.
Marta Toma - profesoară, Princeton, New Jersey, SUA.
Alexandru Ţăranu - Toronto
Carmen Ţăranu – Toronto
şi alţii(cf. http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7336)

 Ministerul Culturii nu a iniţiat totuşi nimic în acest sens, răspunsul Guvernului nu  a mai venit niciodată, în timp ce Sorin Ilieşiu remarcase: "Este al patrulea apel pentru declararea doliului national, primul fiind lansat chiar in ziua mortii Monicai Lovinescu (21 aprilie n.r.)". Totodata Ilieşiu a precizat că nu a primit niciun răspuns din partea guvernului, şi nu întelege de ce "mai ales că nu este vorba decât de arborarea în bernă a steagului (în zilele de doliu naţional drapelul ţării se pune în poziţie orizontală, cu o panglică neagră ataşată, la toate prefecturile n.r.), n-am cerut fanfară, nici monument de marmură, deci nu costă nimic". Deşi statul român s-a eschivat de la decretarea zilei de doliu naţional, presa românească şi internaţională anunţase încă din 13 martie a.c. http://www.gandul.info/arta/monica-lovinescu-a-donat-statului-roman-casa-sa-de-la-paris.html?3940;2448641 că Monica Lovinescu a făcut un gest impresionant şi a donat statului român şi casa sa de la Paris, din Rue Pinton. Clauzele prevăzute de donatoare au fost: "În clădirea în care Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu au locuit la Paris, statul român este obligat să deschidă un centru cultural. Guvernul a autorizat, miercuri, Ministerul de Externe să accepte donaţia cu sarcini propusă de scriitoarea Monica Lovinescu, în favoarea statului român, constând din clădirea cu terenul aferent. Românilor le revine sarcina de a constitui şi conserva un fond de lucrări literare române şi străine şi să creeze acolo un centru intitulat "Memorial Ierunca-Lovinescu”. Numele celor două personalităţi va fi acordat şi bursei anuale pe care guvernul român s-a obligat să o înfiinţeze. De ea vor putea beneficia studenţi români care vor fi cazaţi în casa donată de Monica Lovinescu. Clădirea va deveni proprietate publică a statului în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, în serviciul comunităţii româneşti din Franţa, al relaţiilor culturale dintre cele două ţări şi pentru conservarea patrimoniului simbolic al emigraţiei româneşti din Franţa şi va fi utilizat exclusiv în scopuri non-profit."

Finalmente, tot din presă am aflat că înmormântarea Monicăi Lovinescu s-a făcut în mare secret şi în grabă, sau poate că doar în spirit de discreţie şi de simplitate respectuoasă ce corespundea vreunei dorinţe testamentare exprese şi nedevoalate. Această abordare a evenimentului, însă, a îndepărtat pentru totdeauna poporul român de şansa de a se despărţi, aşa cum se cuvine şi cum este creştineşte obiceiul natal, de cea care nu a avut alt ţel, timp de decenii, decât discursul radio ca act al înfiripării speranţei în libertate pentru românii de sub dictatura ceauşistă. Participarea românilor la înmormântarea Monicăi Lovinescu şi decretarea doliului naţional cu acel prilej, ar fi însemnat ocazia unică de recunoaştere a importanţei pe care conştiinţa salvatoare a unui martir o poate avea pentru poporul său asuprit. Cristi Teodorescu remarcase în presă: "
Doamna Lovinescu a fost decenii la rând una dintre puţinele voci morale ale României. Şi una dintre cele şi mai puţine pe care le-am putut auzi fără întrerupere. În anii minciunii instituţionalizate în ţară, ea ne-a spus adevărul şi numai adevărul de la microfonul Europei Libere. A devenit o instanţă mai puternică decât toate completele de judecată din România la un loc
. Cu verdictele ei, această impecabilă doamnă, împreună cu soţul ei, Virgil Ierunca, ne-a susţinut încrederea în bine, frumuseţe şi adevăr şi înainte de 1989, şi în primii ani de după Revoluţie.".

Costi Rogozanu aducea în presa din vara 2008 şi un alt tip de concluzii şi obiecţii, conchise sub formula Ura pentru Lovineşti. "Moartea Monicăi Lovinescu aduce cu sine în prim-plan şi incredibila ură pentru tot ce a însemnat spiritul lovinescian. Lupta tatălui - cu fanatismul naţionalist, cu idolatrii de tot felul, cu cetele de fundamentalişti interbelici - a fost, de fapt, continuată de Monica Lovinescu - tot fanatismul, tot lingăii regimului, tot pamfletari de trei lei au fost duşmanii ei. E incredibilă această misiune de familie - bătălia cu opresorii de culori ideologice din cele mai diferite. Cred că spiritul Lovinescu rămâne în continuare unul incomod, foarte greu de procesat pentru publicul român (a se vedea şi “Jurnalul” Monicăi Lovinescu, care a dărâmat multe mituri). Nu funeraliile sunt neapărat tema dezbaterii, ci tocmai forţa unui tip de conduită intelectuală care e atât de viu încât nu-şi va lăsa vreodată duşmanii să doarmă. " Culmea este că însăşi Monica Lovinescu afirmase concesiv, într-un interviu din Contrafort, faptul că: "
într-o ţară ocupată de străini naţionalismul nu mai are o conotaţie peiorativă", şi cu toate acestea duşmanii săi cei mai feroci au fost persoanlităţi din ramura naţionalistă a gândirii româneşti. Ferocitatea lor dovedeşte cât de fragilă este tranziţia de la patriotism la fascism, atunci când naţionalismul este agitat de forţe politice extremiste. Cristian Tudor Popescu mărturisea: „Ultima dată am văzut-o vorbind greu, întinsă pe spate, filmată de la piept în sus, în Cold Waves, al lui Alexandru Solomon. Este imaginea cea mai antimarxistă din întreaga viaţă–operă a Monicăi Lovinescu: spiritul lăsând materia în urmă“.
H-R Patapievici o consideră „un martor al adevărului“ şi o „voce a celor care nu puteau să aibă o voce“ înainte de 1989. „Va rămâne pentru totdeauna în memoria noastră ca voce a rezistenţei morale în vremuri de opresiune şi suferinţă. Lupta sa împotriva totalitarismului comunist, cu armele cuvântului scris şi rostit, a dat celor aflaţi în ţară încrederea şi speranţa în biruinţa adevărului şi a libertăţii”, a afirmat, tot în preajma înmormântării Monicăi Lovinescu, preşedintele Traian Băsescu.


Mircea A. Diaconu, scria lucid resemnat, în Contrafort:  
"Chiar dacă, poate, nu vrem s-o recunoaştem, numele Monicăi Lovinescu provoacă – abia acum sau chiar şi acum – frisoane. Din vocea care purta, prin sine însăşi, semnele libertăţii de gîndire şi care avea atributele independenţei intelectuale, Monica Lovinescu a devenit, datorită lucidităţii ei intransigente şi datorită intransigenţei ei inclemente, o ameninţare care, în bastioanele lor de grup, sperie comodităţile şi inerţiile, cărora nu le e prea greu să-şi găsească tot felul de justificări. Şi asta, din nefericire, pentru foarte mulţi. Nu pot fi trecute cu vederea reacţiile faţă de diagonalele pe care le semna Monica Lovinescu în "România Literară" şi acuzaţiile aduse revistei care le găzduia că se politizase. Astăzi, cînd prezenţa ei în spaţiul dezbaterilor româneşti este ceva mai discretă, şi furiile acestea oarbe – de care, să se înţeleagă, nu Monica Lovinescu e vinovată – s-au mai temperat. Sînt reacţii care explică prea bine poziţia noastră confuză încă în plan ideologic şi, în fapt, sînt reacţii care, oricît ne-am ascunde după degete, continuă tendinţe vizibile încă înainte de 1989. Nu cred că aceia care vedeau în Monica Lovinescu un punct de reper au devenit peste noapte, noaptea aceasta neagră a… tranziţiei, adversarii ei cei mai feroce. Oricum, dacă numele Monicăi Lovinescu poate şi azi să pună în evidenţă malformaţiile societăţii româneşti, dacă, de asemenea, poate face vizibile dezbinările ei de adîncime, asta înseamnă că atitudinile ei mai pot avea încă o funcţie de radicalizare a conştiinţei de sine a românilor. Altfel, recunoaşterea faptului că Monica Lovinescu aparţine culturii române, că undele scurte sînt dovada nu numai a unui moment din istoria criticii româneşti şi a unei ipostaze a ei, dar şi a unei autorităţi elocvente în sine, toate acestea merită discuţii mai ample."

Eu însămi, acum câteva luni,  am scris despre
România Liberă de Hârtie” pe care a construit-o finalmente Monica Lovinescu pe baza transcrierilor făcute la Editura Humanitas după textele emisiunilor sale de la Radio Europa Liberă, fapt ce  a re-confirmat adevărata hartă a culturii europene, căci soarta exilurilor confirmă adeseori, recompensând cumva sacrificiul existenţial, diagnosticul cu aplicaţie axiologică  „ la câtă dezrădăcinare, atâta dăinuire.(...):   "Spre deosebire de tatăl său, Monica Lovinescu se defineşte pe sine şi se construieşte prin asumarea unui rol public de conştiinţă în expansiune, de identitate colectivă revendicată în numele unor idealuri de salvare a elitelor ţării sale, a poporului său,  de aşezare a omenirii sub un cer  moral mai senin. Frământările cotidiene ale acestei deveniri neîncetate, etapele de purificare a conştiinţei în expansiune pe care Monica Lovinescu o opune realităţii, după întoarcerea pe toate feţele şi pe toate referinţele posibile a faptelor analizate, mă fac să admit că specia literară a jurnalului şi a memoriilor prin care această scriitoare ne rămâne în atenţie descinde direct din metabolismul cu care şi Fericitul Augustin a generat Confesiunile şi a alimentat marile polemici cu Pelagiu. Dacă la finele antichităţii, cei doi se înfruntaseră, cu imens ecou public, în chestia raportului dintre morală şi religie, mânuind argumentele definirii libertăţii şi ale originii răului în raport cu Dumnezeu, la fel se va înfrunta în zilele noastre o gânditoare ca Monica Lovinescu cu pleiada de contestatari de rigoare, în chestiunea raportului dintre morală şi creaţie literară , mânuind argumentele definirii libertăţii şi a originii răului vizavi de factorul politic. Ceea ce rămâne după zbuciumul acestor polemici şi scrieri de opere capitale este miza sincerităţii absolute şi a onestităţii."

La 16 mai a.c., într-un ziar internetic de provincie, necunoscut,
http://www.news-bucovina.ro/pages/posts/discretie-la-depunerea-urnelor-funerare-ale-monicai-lovinescu-si-virgil-ierunca-in-cripta-familiei-de-la-cimitirul-gradini--falticeni6084.php apare o notă stingheră, pe care alte agenţii naţionale nu s-au mai ostenit să o preia: "Cu multă discreţie, urnele funerare ale Monicăi Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost depuse, vineri după-amiază, în cripta familiei de la Cimitirul Grădini din Fălticeni. La ceremonial au participat Gabriel Liiceanu, însoţit de discipolul Bogdan Minca, primarul Vasile Tofan, scriitorul Eugen Dimitriu, cronicarul Lovineştilor, alte câteva persoane. Potrivit dorinţei Monicăi Lovinescu, respectată până la capăt de Gabriel Liiceanu, ceremonia de la Fălticeni a fost una discretă, cu caracter privat. Slujba a fost oficiată de preotul paroh Neculai Apostol.


„Astăzi s-a închis cercul vieţilor şi dorinţei Monicăi Lovinescu şi  a lui Virgil Ierunca”, a scris Gabriel Liiceanu în Cartea de Onoare a Parohiei Grădini. „Au dorit ca urnele lor să fie depuse aici, în cavoul familiei Lovinescu. Le-am făcut voia”, a mai spus acesta
."
 Finalul acestei poveştiri rescrise pe bază de material jurnalistic dovedeşte încă o dată cât de multă dreptate poate avea cineva ca jurnalistul Traian Ungureanu atunci când afirmă  că "Anticomunismul românesc, din punct de vedere istoric, a început târziu şi se va încheia devreme. Acest anticomunism românesc nu e o invenţie, nu duce lipsă de adepţi, de eroi şi de martiri. Dar e personal, nu popular, solitar, marginal, nu e colectiv şi natural. E istoria unei disperări cel mai adesea individuale (căci e rezultatul unei mari absenţe de grup) , iar pe de altă parte ne arată că aceasta cultură română nu s-a făcut niciodată locul de întâlnire, refugiul sau baza de plecare a rezistenţei la comunism."

În general, lumea culturală şi populară românească s-a pliat pe valul invaziei bolşevice, nu i s-a opus, cu unele excepţii, "deşi a aplaudat dispariţia dictaturii".

Poporul român, epuizat, are mai mult virtuţi de spectator şi aplaudac, pentru a supravieţui.
Morala lui Traian Ungureanu este una care contrazice istoria oficială: "societatea românească nu a rezistat, ci s-a prăbuşit rapid în faţa comunismului." Cauza rezidă în absenţa unei culturi interne solide de sprijin: "Părăsită de instituţii, indiferentă la eroismul luptătorilor anticomunişti şi nesigură pe propriile valori, lumea românească a suferit o transformare adâncă şi brutală. Colonizarea comunistă a reuşit."

La Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus de la Bucureşti 2008, Vladimir Tismăneanu a lansat colecţia Zeitgeist de la Editura Humanitas, care debutează cu volumul de importanţă capitală: Monica Lovinescu, "Etica neuitării". În această carte, practic, au fost adunate textele de bază prin care conceptul de est-etică a prins contur şi s-a dezvoltat de-a lungul vieţii autoarei. Scrie Vladimir Tismăneanu : "Monica Lovinescu a fost cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea şi demistificarea pretenţiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adâncime, infra-raţionale, dintre comunismul românesc (şi nu numai) şi variile încarnări ale fascismului. Când regimul comunist a îmbrăţişat temele, fantasmele şi obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Atacurile împotriva ei din zona xenofob-stalinoidă (Eugen Barbu şi echipa sa de demagogi fascisto-comunişti, pe care ea îi numea, cu infinit dispreţ, "trepăduşii de Curte Nouă")  dădeau măsura unei lupte care a continuat şi după decembrie 1989: aceea dintre susţinătorii modernităţii politice şi estetice, pe de o parte, şi partizanii unui autarhism, în fapt un neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicistă care a făcut atâta rău culturii româneşti în perioada interbelică. Nu vreau să fiu greşit înţeles: nu este vorba aici de contestarea tradiţiei ori de exltarea dezrădăcinării, ci de o susţinere a sincronizării continue a culturii române cu marile direcţii ale spiritului democratic modern. La urma urmei, nu cred că greşesc, încadrându-i pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca în perimetrul a ceea ce putem numi patriotismul liberal. Mai precis spus, al unui sentiment naţional sobru care nu se jenează de valorile umaniste în care crede şi  care nu pactizează cu pompierismul şovin ori cu doctrinarismul descărnat al unei stângi tot mai sectare."(p.5-6)

Vladimir Tismăneanu reaminteşte la Radio Europa Liberă şi în Evenimentul Zilei, după plecarea Monicăi Lovinescu dintre noi, în celebra sa serie de articole publicate în lunile aprilie-mai 2008, faptul că trei sunt punctele de maxim interes ale discursului Monicăi Lovinescu, puncte cărora scriitoarea le-a rămas fidelă de-a lungul carierei sale îndelungate: lupta împotriva colectivismului terorist, înregimentarea minţilor şi capitularea morală. Mânuind cu consecvenţa şi aciditatea de acum ştiute un aparat de argumente imbatabile împotriva acestor concepte - desemnate ca fiind rădăcina absolută a răului pe care se întemeiază totalitarismul de stânga -, Monica Lovinescu nu avusese nici în Occident foarte mulţi adepţi, câtă vreme Occidentul cochetează cu un surogat de idei de stânga îndoielnice, ba mai mult, unele cercuri politice şi culturale influente din Franţa sau din alte culturi occidentale au fost finanţate direct de partidele comuniste din Est, în frunte cu cel de la Moscova, pentru a face lobby internaţional timp de multe decenii în favoarea bolşevismului, cu scopul ca Occidentul să se pună la adăpost de antagonismul prea radical faţă de URSS şi sateliţii. Unul dintre istoricii francezi care se alătură perfect din punct de vedere ideologic obsesiilor Monicăi Lovinescu este Stéphane Courtois, despre care Sanda Stolojan, în al său Jurnal din exilul parizian, 1997-2001, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, spunea că posedă „o asemenea înţelegere a comunismului cum niciodată întâlnită la un occidental” (p.62), dar tocmai de aceea foarte lovinescian, şi astfel aducător de ostilitate faţă de emitent.


Pledoaria din acest periplu jurnalistic, făcut pentru reconsitutirea momentului istoric al revenirii Monicăi Lovinescu şi a puţinilor noştri disidenţi acasă într-un mod atât de discret şi invizibil, îşi are rădăcina în observaţia că generaţiile mele, născute în anii 50-60, şi care astăzi ne stingem la rândul nostru, suntem ultimele generaţii care mai purtăm memorie antitotalitară, antibolşevică. Sub presiunea noii spălări ce se exercită astăzi asupra creierului popoarelor din Estul Europei, acest aspect contează enorm. Pentru că reprezintă un for mnezic ce trebuie urgent exploatat cu misiunea de a alimenta acel spiritus rectus al istoriei noastre. (Să nu uităm, de pildă, că însuşi disidentul şi scriitorul uriaş Paul Goma, un mare prieten al Monicăi Lovinescu din tinereţe, încă este tratat de autorităţile române şi de casta oamenilor de cultură ca un paria, de parcă Războiul Rece încă nu s-a terminat). Nu dorim, mai ales după ce am plătit un preţ imens pentru integrarea în UE şi OTAN,  ca România să păţească precum Rusia, care este acum un veritabil "cadavru ideologic", ce se încălzeşte din nou la flacăra unui Stalin şi a noilor forme de expansiuni ideologice bolşevizante către Europa aneseziată de un idilic gauchism iluzoriu.


Accelerarea istorei Estului, ca şi a României, a adus alte urgenţe ale epocii globalizării: războiul antiterorist, integrarea Estului în UE, evitarea catastrofelor generate de criza financiară mondială. În noile turbioane şi procese de manipulare globale, interesele identitare cele mai înalte ale românilor, dincolo de cele strict economice, sunt călcate din nou în picioare: românii au nevoie să-şi recupereze istoria, adevărurile , românii au dreptul la recunoaşterea statutului poporului român de victimă a gulagului bolşevic. Pentru a impune aceste idei, Monica Lovinescu şi-a folosit calităţile de jurnalist, scriitor, de analist politic şi de luptător pentru drepturile omului. Ea a formulat cu claritate şi cu profund patriotism nevoia de adevăr şi de memorie. De aceea, n
econtenită a rămas uimirea Monicăi Lovinescu în faţa cacealmalelor politice şi a pasivităţii cu care Estul Europei şi mai ales elitele româneşti au primit şi continuă să primească palmele destinului (ne)meritat (?): „E foarte grav. Faptul că nu se vând cărţile care ne analizează trecutul poate proveni din mizerie. Dar că nu se scrie despre ele, că nu sunt înregistrate după valoarea lor excepţională, dezvăluie o altă mizerie: intelectuală şi sufletească. Singura îndârjire de care dăm dovadă ca neam pare a fi acest refuz de a înţelege ce ne-a fost dat să trăim. N-avem cum să fim „răzbunaţi” dat fiind că sabotăm şi martorii, şi istoricii.”

Însăşi originea răsăriteană a scriitoarei i-a canalizat cercetarea şi atenţia înspre recucerirea demnităţii poporului român şi a Estului, traumatizate cu sălbăticie de două ori: o dată, de sclavagismul instalat aici prin bolşevizare şi, a doua oară, după 1989, prin trădarea Europei care a refuzat să pună presiunea moralizatoare pe Rusia, adoptând însă atitudinea de a „suporta mai uşor comunismul decât anticomunismul, declarat mai departe „visceral” şi „primar”".


Mesajul esenţial al Monicăi Lovinescu rămâne acela de a părăsi falsele teme ale istoriei, şi de „a nu mai căuta vinovaţi printre inocenţi”, în schimb de a ne feri de confuzii, preluând formularea istorică a lui Alain Besançon făcută cândva, la colocviul „De la disidenţă spre democraţie” : „Cea mai mare surpriză din postcomunism a fost că el n-a făcut obiectul unei damnatio memoriae. Nazismul, când a fost zdrobit, a provocat o reacţie de oroare universală, perfect justificată şi care, încă în zilele noastre, îşi păstrează toată vigoarea. Trimitem mai departe în închisoare nişte nonagenari inculpaţi pentru că au participat, deseori ca subalterni, la acţiuni mai mult sau mai puţin groaznice … În acelaşi timp, însă, pentru sistemul sovietic, Occidentul a cerut o amnistie, şi nu doar Occidentul, ci şi lumea sovietică. În toate ţările din Est s-a invocat iertarea. Or iertarea nu poate fi acordată decât celor care au remuşcări. Sovieticii nu au remuşcări. Dacă nu sunt exprimate remuşcările iar iertarea e acordată unilateral, înseamnă că instalăm nedreptatea la temelia noilor structuri. E ceva groaznic…De altminteri amnistia a fost imediat urmată de amnezie. E ceva cu totul extraordinar dacă ne gândim că experienţa comunistă a făcut mai mulţi morţi decât nazismul, a zdrobit mai profund sufletele şi spiritele decât nazismul, a distrus mai fundamental societatea decât nazismul, a ruinat viaţa a zeci, sute de milioane de persoane … Şi imediat s-a luat hotărârea ca totul să fie dat uitării. Pe drept cuvânt nazismul apare astăzi celor mai mulţi ca o monstruozitate morală excepţională, însă, în acest timp, comunismul s-ar zice că a fost un fel de accident meteorologic de care nimeni nu se consideră responsabil.


Monica Lovinescu a lăsat un mesaj pentru istoricii, sociologii, politicienii, filosofii, jurnaliştii şi „analiştii media” actuali: logica dublă a secolului trecut, construcţia politică şi culturală bazată pe schizoidia criminală, trebuie abandonate. De dragul acestui adevăr şi al stabilirii raporturilor corecte între oameni şi între ţări, Monica Lovinescu a sacrificat o carieră de scriitoare genială. Dar ea a considerat că este mai oportun să lupte pentru România, să avertizeze: dacă logica dublă, a abuzatului politic şi a abuzatorului legitimat, continuă la scară largă şi nu sunt sancţionate, atunci tragediile cu care ne vom confrunta vor fi din ce în ce mai cumplite, după cum spusese odată şi Noel Bernard, directorul postului Europa Liberă (citat de Nicolae Manolescu în „Posteritatea unor efemeride”, România Literară, nr.8, 8-14 martie, 1995) care observase şi faptul că istoriile se repetă, iar „Viitorul va fi întotdeauna cert (şi mincinos, n.m.), în timp ce trecutul – imprevizibil”.
Această idee nu va fi niciodată suportată de marii tirani care conduc lumea şi cărora şi fragila scriitoare şi jurnalistă română Monica Lovinescu li s-a opus. Cu dragoste nedezminţită faţă de România şi faţă de români li s-a opus.

La ceasul despărţirii de om dar de eternă reîmprietenire cu scriitorul şi conştiinţa sa, nu pot lua cu mine mai departe decât modelul în efigie morală al Doamnei Monica Lovinescu înscriindu-l asupra Cenacului „Monica Lovinescu”. Pentru noi generaţii de conştiinţe, vom duce mai departe flacăra iubirii de adevăr primită în dar de la marea luptătoare afirmată timp de decenii în exilul românesc, pe tărâmul ideilor politice contemporane, ale carnagiilor naziste şi comunite, şi al paradigmelor esenţiale ale omenirii actuale.

Cum am putea subestima contribuţia Monicăi Lovinescu la identitatea noastră? Monica Lovinescu a fost învinuită de o severitate excesivă, inchizitorială. Dar nu glasul Marii Doamne a lăudat cu generozitate, a contribuit la renumele unor autori ce n-au întârziat a o dezamăgi prin oportunismul lor, mai discret iniţial dar apoi dat în vileag fără reţinere?” afirma Gheorghe Grigurcu (în articolul « Un fond sacrificial » publicat de România Literară, nr. 16/ 25 aprilie 2008).


Răscrucea la care ne aflăm noi astăzi în politică îmi aminteşte de balanţa ce se înclina odinioară haotic şi îndârjit între teoriile lui Jean Paul Sartre, permisiv la fascinaţia totalitară , şi cele ale lui Raymond Aron, care nu a contenit se denunţe adeziunea colegilor săi intelectuali la o filosofie totalitară.

Nici astăzi, cum nici atunci, în clocotul marilor polemici în care s-a călit conştiinţa Monicăi Lovinescu, inteligenţa şi cultura nu pot împiedica ascensiunea fascismului/ fanatismului.


Dacă în urmă cu opt ani, un Eugen Dimitriu era obstrucţionat şi nu putea publica pe plan local în revista Bucovina Literară din Suceava câteva benigne consideraţiuni dintr-o monografie a Lovineştilor (Eugen Dimitriu, Lovineştii, Ed. Spiru Haret 2001, p.113, al.I), a urmat episodul din 2003 când, la aceeaşi revistă Bucovina Literară, eu însămi m-am izbit de bolşevismul conducerii revistei şi, la simpla enunţare a proiectului de publicare a unui număr omagial în noiembrie al acelui an cu ocazia împlinirii de către Monica Lovinescu a vârstei de 80 de ani, am fost dată afară ilegal ca în anii dogmatismului socialist, fără preaviz din redacţia revistei şi lăsată şomeră. Între timp, la Suceava, anul acesta, între 17-19 noiembrie, am lansat Programul Zilele Monica Lovinescu, prin care de acum înainte în fiecare an vom invita şi vom asculta intelectuali şi oameni de cultură sosiţi din toate colţurile lumii, ce se vor înarma cu discursuri şi argumente care să ne demonstreze de ce este important să ne ţinem cât mai departe de opiumul intelectualilor. Ediţia I a reprezentat un progres. Bolşevicii de serviciu din cultura locală sau naţională, care încă încearcă să îşi impună sinistrele dogme de asasinat cultural şi să îndoctrineze cu leninism toxic tinerii lideri ce ucenicesc în cultură şi universitate, nu au rezistat ca cele trei zile Monica Lovinescu să dureze trei zile, şi au smuls afişele ce conţineau datele despre eveniment după doar două zile şi jumătate.

La Ediţia I a Zilelor Monica Lovinescu am lansat filmul documentar Monica Lovinescu, din nou acasă, în regia mea şi montajul Silviu Olariu.


Monica Lovinescu ne avertizase: inteligenţa şi cultura nu pot împiedica ascensiunea fanatismului şi fascismului. Merită să fim treji, încercând să oprim ieşirile din luciditate ale exponenţilor extremelor de tot felul. Dar oare mai ştim ce e luciditatea şi consecvenţa eticii neuitării, acum, când Monica Lovinescu nu mai este?
 

Angela Furtună
24 noiembrie 2008