"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Les livres d'aujourd'hui sont les actes de demain…”(Thomas Mann)       

Valéry intuise exact pericolul uitării, pe care, tocmai de aceea, a definit-o ca fiind „binefacerea ce vrea să corupă istoria. Dacă, însă,  istoria suprapune peste uitare falsificarea, la care adaugă în cantităţi mici şi o manipulare continuă efectuată prin conceptualizări halucinante, este evident că distanţa dintre adevăr şi minciună devine uriaşă, iar produsul final va aparţine unei demenţe istorice. În acest sens, mesajul cărţii Iluzia anticomunismului se înrudeşte izbitor de mult cu cel al Raportului de analiză intitulat “Victoria neo-cezarismului.Patria în pericol!”, realizat recent de Institutul de Studii Social-Democrate “Ovidiu Şincai” şi prezentat de directorul coordonator Adrian Severin. Logica unor astfel de opuri - ce se vor ştiinţifice - e una strict de propagandă de partid şi de dinamică de discurs electoral, miza fiind nu adevărul istoric, cât câştigarea unor noi  adepţi. Partida rusă” din clasa politică românească (cea din care decurge actualul fanatism de stânga ce a reiterat stilurile experimentale bolşevice din spaţiul public), este, de obicei, adepta unui astfel de discurs, or, ea se află din nou în ascensiune şi în căutare de adepţi. Filotirania intelectuală etalată de autorii cărţii Iluzia...este, de aceea,  oarecum suspectă, pentru că ea ţine de reflexele intelectuale ale unui Dinoysios cel Tânăr: acestea au legătură mai ales cu ambiţiile lui politice despotice (de tipul celor practicate pe filiera Institutului „Ovidiu Şincai”), dar aproape deloc cu asumarea moralei şi responsabilităţii unor idei istorice şi filosofice valabile.Către un atare model ne îndeamnă lectura capitolului semnat, în broşura  despre aşazisele iluzii anticomuniste, de Florin Abraham, director ştiinţific al Institutului „Ovidiu Şincai”. Acesta pleacă de la ideea că e preferabil un camuflaj al adevărului, pentru că „istoria politică a României după 1989 poate fi descrisă, cu destul de multă precizie, şi din perspectiva disputei asupra moştenirii, respectiv interpretării trecutului totalitar al naţiunii române.  Suntem, cu această logică propusă de Florin Abraham,  în plină utopie. Căci datele din realitate ne arată cum istoricii comunişti de ieri, experţii în reciclarea comunismului de omenie, sunt bine conservaţi în toate structurile de putere, de învăţământ şi de propagandă, perpetuându-şi nu numai ideile, cât şi influenţa şi stilul exclusivist, antipolemic, despotic. Din punctul lor de vedere, există o singură istorie politică a României, o singură perspectivă, şi anume versiunea „Ştefan Gheorghiu”. Adăugaţi la toate acestea faptul că aceşti corifei ai neobolşevismului, beneficiind de protecţia politică a structurilor comuniste ale regimului Iliescu - ce s-a întins pe durata a peste cincisprezece ani -, au avut la îndemână timpul şi confortul necesar pentru a-şi creşte încă două generaţii de istorici-politicieni de aceeaşi esenţă, care refac domeniul şi arsenalul bun de tulburat minţile tinere. În vâltoarea crizei integraţioniste a anilor 90 şi a crizei globale a anilor 2000, s-a născut un nou trend ce absoarbe  intelectualii tineri, majoritatea fiind orbiţi de perspectiva de a se  realiza, repede, fulgerător, după siaj de Julien Sorel politic, prin tirania ideilor, sagacitate imorală şi incisiv discurs al aspiraţiilor despotice. Procesul sugerat de Florin Abraham  nu are sens într-o ţară ce se găseşte într-o fază de propulsare a democraţiei către tiranie, unde logica neostalinistă urcă vertiginos pe flancul absorbit de strategia unei stângi sangvine. Altfel, desigur, s-ar vedea acest proces propus de Abraham, dacă ne-am  mai afla (never again) în anii 90 (pe background-ul imaginii optimiste şi al suportului internaţional emoţional încurajator) şi într-o Românie unde Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara se va fi fost aplicat deja, întru recucerirea normalităţii şi a echilibrului. Altminteri, autorul se resemnează de la bun început să constate că, „în faţa unei realităţi complexe şi contradictorii, care nu poate fi cu uşurinţă încadrabilă în categorii bine delimitate, care este încă puternic emoţionalizată, obiectivul cercetării noastre nu poate fi decât unul modest”. Ei bine, acesta este şi principalul tip de blocaj istoric la care se ajunge ori de câte ori judecata finală vor să o facă învingătorii, iară nu învinşii. Ajungând în acest punct al analizei, este important să observăm că însuşi Florin Abraham intuieşte că miza jocului istoriografic este ieşită din comun, responsabilitatea este enormă, consecinţele sunt pe termen lung, iar fascinaţia reciclării pentru viitor a unui sistem antidemocrat este copleşitoare. (Să fie vorba de vreun regret pentru faptul că Institutul Şincai nu a asumat niciun Document Final, şi că, de la bun început, după 89, a pierdut timpul, încercând mai degrabă să nu se delimiteze de stânga totalitară, ci să o muşamalizeze sub preş, construindu-i legitimităţi şi rezon-uri?).  El mărturiseşte răspicat (cu o răspicare de manieră niţel socialist-ştiinţifică) faptul că „ipoteza pe care este construit acest studiu poate fi formulată astfel: „Raportul Tismăneanu”  nu poate fi considerat un text istoriografic ca oricare altul, ci unul care are pretenţia de a oficializa o perspectivă asupra trecutului recent al României, de aceea el trebuie corelat cu intenţiile iniţiatorului, cu profilul intelectual şi politic al autorilor, dar şi cu reacţiile publice, favorabile sau critice, faţă de acesta”.

Prima constatare care se impune în acest moment este aceea că Raportul Tismăneanu a reuşit, la timp, o întrerupere  decisivă şi inconturnabilă a logicii ideologiilor marxizante, care, timp de aproape două decenii, subminaseră procesul de recuperare, restituire şi salvare a memoriei, toate conducând către necesara condamnare a comunismului. (Din fericire, procesul început de Raport a continuat şi prin recenta lansare, petrecută la Târgul de carte de la Bucureşti, din luna mai, a volumului
apărut la Editura Humanitas, sub egida Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, coordonat de istoricii Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Gosu, conţinând peste 800 de pagini de documente legate de natura totalitar–criminală a perioadei Gheorghiu-Dej din istoria comunismului românesc). 


Nu ne putem reţine, aici, o meditaţie pe seama retardului intelectual din Cetate pe fundalul căruia au loc evenimente istorice epocale, dar fără ecoul meritat: nu numai imaturitatea societăţii civile din România post-decembristă, ci şi prelungirea nefirească a stadiului ei de germinaţie, au putut genera o anume timiditate de percepţie a Raportului. E o dovadă, aceasta, că omul nou comunist încă viază, bombănind abulic sau nerecunoscător în faţa cheii socratice, maieutice, a maestrului ce te ajută să fii ceea ce eşti deja. (va urma)
 

Angela Furtună 


30 iunie, 2009 


* - Iluzia anticomunismului, Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Volum coordonat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu, Ed. CARTIER - istoric, noiembrie 2008