Norman Manea relatează, în volumul Despre clovni: dictatorul şi artistul (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1997, p. 34), dialogul avut cu un intelectual american ce cunoştea bine România şi care mărturisea că ceea ce l-a surprins la ţara noastră este Relaţia dintre oamenii buni şi oamenii răi (definiţi astfel din punctul de vedere al raportării la totalitarism): „nicăieri, parcă, prăpastia dintre oamenii buni şi cei răi, mai mult decât atât, dintre oamenii dedicaţi Binelui şi cei slujind Răul, nu pare mai mare. Dar…cooperează. Nicăieri conlucrarea nu este mai ciudată, mai de neînţeles”.
Această uimire defineşte de fapt perplexitatea civilizaţiei occidentale – prin reprezentanţii ei cei mai lucizi şi informaţi - în faţa cinismului societăţilor comunizate şi a relativismului amnezic post-totalitar din Est, în particular din România .
Conlucrarea aceasta lovită de bizarerie pare să atingă apogeul la nivelul intelectualităţii (cu atât mai mult al intelectualităţii implicate în politică şi în gestiunea binelui public), unde generează şi consecinţele cele mai nocive, pentru că intelectualitatea furnizează societăţii modèle ideologice şi culturale, dar şi paradigme social-politice. Intelectualitatea are vizibilitatea cea mai importantă în societatea cunoaşterii, iar devierile ei, ca şi devianţa legăturilor cu etica şi cu morala, precum şi imoralitatea sau amoralitatea intelectualilor angrenaţi în gestiunea puterii, toate acestea conduc la posibile catastrofe colective.
Hipermnezia responsabilă, pe care Laurence Langer, în studiul său Holocaust Testimonies, o numise “insomniac faculty”, devine la Monica Lovinescu, etica neuitării: o cultură a eticii memoriei al cărei scop este prevenirea tiranofiliei şi dezvoltarea democraţiei.
În Cuvântul înainte scris de Monica Lovinescu pentru volumul Diagonale, Seria Procesul Comunismului, Ed. Humanitas, 2002, autoarea îşi recunoaşte obsesia pentru adevăr, izvorâtă dintr-o dublă stare de vexaţiune: pe de o parte, e uimirea, “de a vedea amnezia cuprinzând peisajul intelectual din România”; pe de altă parte, e uluirea de a constata, încă din primii ani post-comunişti, cum publicul se îndepărtează de sintagma de “proces al comunismului”, fie el măcar în cheie morală, dacă nu şi juridică, aşa cum s-ar fi cuvenit. Zidul care creşte în oameni, datorită manipulărilor politice şi îngropării adevărurilor totalitarismului, anulează orice idee de etică şi orice nivel de responsabilitate a oamenilor politici pentru faptele lor. Iar de la politicienii cinici, imorali şi amnezici de dinainte de 1989 se inspiră, din lipsă de recursuri la morală, şi clasa politică de azi. “Desigur, Zidul Berlinului nu s-a năruit cu totul mai nicăieri. Printre ruinele utopiei presărate pe multe ţări şi chiar continente mai circulă încă, despletite, fantomele. Dacă există pentru acest public al uităciunii vreo sintagmă, detestabilă, “resentimentară”, la limita ridicolă, este aceea a “procesului comunismului”. Ea nu poate fi rostită decât la Sighet sau printre titlurile de colecţie ale unei edituri excepţionale sau ale unei reviste “specializate”. Rareori dăm de ea sub pana unor scriitori sau publicişti”, remarcă Monica Lovinescu (p.5, op.cit.).
Dincolo de atribuirea caracterului utopic procesului de comunizare, comunismului şi ororilor aferente, se găseşte ideologia marxist-leninistă şi implicarea intelectualilor de partea răului politic totalitar. De la acest raţionament, Monica Lovinescu nu s-a abătut niciodată.
În studiul intitulat “A fi sau a nu fi…intelectual”, publicat şi în volumul Diagonale (p. 29, op.cit.) Monica Lovinescu reia o mai veche temă, aceea a rolului intelectualilor în politică. Cu precădere în Europa. Îl citează pe sociologul francez Jules Monnerot, care, în pamfletul “înflăcărat şi acid” intitulat La France intellectuelle (1970) aduce precizări privind originea şi data apariţiei în Europa a termenului de intelectual, ca substantiv şi nu ca adjectiv. Astfel, el arată că momentul este atribuit istoric primei petiţii scrise de scriitori, artişti, universitari, pentru revizuirea procesului Dreyfus, apărută în ziarul L’Aurore sub directoratul lui Georges Clemenceau, căruia i se atribuie şi titlul de „Manifestul Intelectualilor” (după opinia ambasadorului Maurice Paléologue, citat la rândul lui de Monnerot). Totuşi, observă acelaşi Monnerot, semnatarii petiţiei scrise nu se pot încadra toţi în categoria astfel formată. „Unii dintre ei sunt scriitori, ca Proust, teoreticieni dezinteresaţi, ca Georges Sorel, sau umanişti, ca elenistul şi omul politic Victor Bérard”. Dar, întăreşte şi Monica Lovinescu, prima petiţie „de stânga”, purtând semnături prestigioase, este lansată împreună cu termenul cel nou: „intelectual”. Dacă Monica Lovinescu atribuie o anumită maliţie acestui termen, poate că ea vine de la aspectul peiorativ cu care el a fost abordat de la bun început de Monnerot, care susţinea că „îi este de ajuns să sublinieze că nu-i poţi găsi corespondent în greaca veche, pentru ca să devină de-a dreptul suspect”. Mai mult, pentru a critica lipsa de angajament (a categoriei botezate intelectuali) în căutarea adevărului şi în cultivarea înţelepciunii, Monnerot invocă definiţia pe care, la 14 ianuarie 1898, Brunetière o dădea noului termen ce avea să se bucure, de atunci, de mult prestigiu, dar şi de o uriaşă manipulare: „Singurul fapt că a fost creat acest cuvânt „intelectual” spre a desemna, ca într-o castă aristocratică, pe cei care trăiesc în laboratoare şi biblioteci ne dezvăluie una din trăsăturile cele mai mai ridicole ale vremii noastre: pretenţia de a ridica scriitori, savanţi, profesori, filologi la rangul de supraoameni”.
Monnerot invocă prudent această „pretenţie” care a afectat atât istoria contemporană cât şi istoria ideilor; i-a intuit riscul major înregistrat în practica politică prin fetişizarea intelectualilor. Mai aproape de noi, câteva dezvoltări interesante se pot găsi în cartea lui Mark Lilla, intitulată Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică, Ed. Polirom, 2005, unde Sorin Antohi atrage atenţia asupra perspectivei date de spiritul public din America de Nord, precum şi a urmărilor influenţei franceze asupra acestui spaţiu, punând accentul pe acurateţea abordării intelectualilor şi mai ales a intelectualilor tiranofili prin prisma analizei raportului dificil dintre doctrinarii liberalismului şi intelectuali în general.
De la prudenţa manifestată de Monnerot faţă de definiţia intelectualilor şi până la semnele clare care îi dau acestuia dreptate nu a fost decât un pas: experienţa implicării intelectualilor în ideologie, în utopiile politice şi în excesele totalitare ale secolului al XX-lea au confirmat cele mai sumbre previziuni. Monica Lovinescu (op.cit., p. 30) atrage atenţia asupra faptului că, atunci când „Lenin voia să transforme „intelectualul” într-un „bacil revoluţionar”, el ştia că nu-i cere imposibilul. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre intelectualii occidentali s-au situat, din 1917 şi până la implozia comunismului, la stânga, de preferinţă la extrema-stângă”. Elemente de detaliu privind consecinţele radicalizării intelectualilor prin pierderea limitelor de implicare în politică şi a reperelor binelui public căruia i se circumscriu, sunt analizate de Jean Sévilla în cartea Terorismul intelectual, Ed. Humanitas, 2007. Ideile Monicăi Lovinescu sunt, astfel, actualizate şi continuate de cercetarea lui Sévilla : „practicând amalgamarea, procesul de intenţie şi vânătoarea de vrăjitoare, acest mecanism totalitar a constituit un obstacol în faţa oricărei dezbateri asupra problemelor pe care le angajează viitorul”. Acesta este terorismul intelectual, care nu numai în spaţiul francez a împovărat intelectualitatea cu numeroase vini: „În 1950, elitele (intelectuale, n.m.) îl ridicau în slăvi pe Stalin. În 1960, aceleaşi elite ne asigurau că decolonizarea va aduce fericirea în ţinuturile de dincolo de mări. În 1968, visau să suprime orice constrângere socială. În 1975, salutau victoria comunismului în Indochina. În 1981, credeau că au părăsit întunericul pentru lumină. În 1985, proclamau că Franţa e datoare să primească dezmoşteniţii din întreaga lume. Iar în anii 90, aceleaşi elite afirmau că timpul naţiunilor, al familiilor şi al religiilor a luat sfârşit”. Spiritele refractare acestui discurs, decretat ca politic corect, erau discreditate şi marginalizate. Sévilla (op.cit., p.278) face critica acestui fundamentalism al intelectualilor francezi, şi al majorităţii intelectualilor de frondă occidentali: „uniformitatea este contrariul unităţii: când unitatea adună, uniformitatea divide. Or, politica nu înseamnă război civil. Ea este, dimpotrivă, arta de a face să coabiteze diferite familii de gândire în jurul unui numitor comun. Iar atunci când Europa nu constituie o comunitate încheiată, naţiunea rămâne locul geometric în care se rezolvă dialectica universalului, a identităţii şi a particularului”.
Cu alte cuvinte, şi cu mult înainte, Monica Lovinescu afirmase (op. cit., p.30) că „iniţial, intelectualul din Franţa şi mai apoi din tot Occidentul, nu a fost altceva decât un petiţionar al absolutului pe care voia să-l coboare în cetate. Or, promisiunea Paradisului terestru a aparţinut mai ales extremei-stângi şi din 1917 îndeosebi Rusiei, a cărei „revoluţie” a ajuns, pentru credincioşii săi laici, tărâm de sacralitate”. Aceasta este cauza, spune autoarea, pentru care „intelectualul de stânga a devenit nu doar revoluţionar, dar şi agent de legătură cu profesioniştii subversiunii, uneori direct cu comisarii şi cu spionii”. Ea susţine afirmaţia de mai sus cu referirea la celebra carte La fin de l’innocence a profesorului American Stephen Koch. Volumul conţine numeroase dezvăluiri privind istoricele momente ale deschiderii arhivelor sovietice şi marchează începutul demitizărilor: „acum se poate verifica – şi Koch o face – teza legitimă după care legătura dintre intelectualul „inocent” (aşa cum erau desemnaţi tovarăşii de drum) şi agenţii Cominternului – cel mai important şi cu destinul cel mai tragic rămâne Münzenberg – nu reprezenta doar o figură de stil. Era una din armele privilegiate în lupta aparent antifascistă, de fapt prostalinistă.
În numele acestui antifascism chiar după război, când fascismul fusese învins, anulat, stânga procomunistă a exercitat la Paris o micro-teroare intelectuală căreia îi pot sta martori toţi esticii refugiaţi e malurile Senei: la cel mai mic semn de anticomunism, se vedeau trataţi drept fascişti”.
Din perspectiva nedezminţit est-etică pe care a cultivat-o de-a lungul vieţii, Monica Lovinescu alocă grade diferite de vinovăţie intelectualilor din Est şi respectiv din Vest. Ultimii sunt mai culpabili, la un prim nivel al analizei, pentru că „au intrat în totalitarism ca într-o religie de bunăvoie”, în timp ce intelectualii din Est „erau nevoiţi să-l suporte afişând semnele unei false credinţe”. Mai departe, la alt nivel al cercetării, subtilităţile acestei analize făcute de disidenta şi gânditoarea româncă folosind rigoarea arendtiană şi eficienţa maximă a principiului parcimoniei sunt incredibile: „un intelectual din Apus nu putea controla în cotidian aplicarea utopiei, el prosperând la adăpostul iluziei şi al potemkiniadei, pe când cel răsăritean se simţea mereu dezminţit în discursul său de realitatea imediată. În acest al doilea sens, mai vinovat s-a dovedit intelectualul trăitor în regimul comunist, deşi Gulagul ar fi trebuit să vorbească conştiinţei tuturor, chiar de la distanţă”.
Tiranofilia intelectualilor de stânga a funcţionat de-a lungul vremii mai ales prin omerta şi asasinat moral. Însuşi Monnerot, relatează Monica Lovinescu (op.cit., p.31) a devenit o astfel de victimă a „dictaturii” pariziene, din momentul în care i-a opus spiritul său critic. El s-a văzut izolat şi în jurul lui s-a instalat, ca o moarte conspirativă publică, tăcerea. Fusese de stânga, alături de Bataille şi Caillois, la Collège de Sociologie, la începuturile carierei sale, în anii interbelici. Spre deosebire de majoritatea teoreticienilor stângii postbelice, y compris Sartre, Monnerot luptă pentru Rezistenţă. Apoi devine o autoritate în sovietologice, prin publicarea masivului studiu Sociologie du communisme, în 1963, tradusă în mai multe limbi. Dar acum se dă şi semnalul de a fi distrus. Când, în 1969, îi apare lucrarea capitală capitală Sociologie de la révolution, ea e tradusă doar în italiană şi nimeni nu va scrie despre ea. Monica Lovinescu îşi aminteşte că nimeni nu l-a mai invitat, de atunci, la microfon sau pe micul ecran, ca să prezinte această operă monumentală, înafara de ea, la postul Radio Europa Liberă, pentru un dialog de 50 de minute. Răzbunarea stângii şi chiar a gauliştilor francezi este teribilă: „e probabil fără precedent: numele lui Monnerot e absent din dicţionarele franceze iar moartea lui, petrecută în 1995, a trecut aproape neobservată”, deşi celebrul eseist, sociolog şi jurnalist marcase din plin spiritul public francez şi oferise un exemplu de mare luciditate pentru un intelectual în Franţa expusă tiranofiliei intelighenţiei de stânga. Intoleranţa acestui spirit avea să ducă la cruzime fără precedent în judecarea celui ce îşi va încheia cariera scriind, plin de bun simţ şi de liberalism terapeutic, Désintox. Au secours de la France décérébrée, Paris, Albatros, 1987.
Decerebrarea României, mult mai avansată decât aceea a Franţei, pune probleme mult mai serioase şi profunde, după căderea dictaturii de extrema-stângă şi după tranziţia neocomunistă.
Marile paradigme europene tradiţionale, de la metafizică la istorism şi marxism, şi-au devorat intelectualii prin eşecul simultan al proiectelor utopice, Holocaustul şi Gulagul. În Europa şi în România se simte nevoia acută de a plasa nervozitatea timpurilor politice noi înafara fanatizării intelectualilor şi a radicalizării. O paradigmă ideală ar fi, astăzi, indusă de hipermnezia temperată, luciditatea responsabilă şi raţionalitatea antiutopică.
Angela FURTUNĂ