"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

(Paul Antschel, Paul Celan – 23 noiembrie 1920, Cernăuți – 20 aprilie 1970, Paris) 

DESPRE ACTUALITATEA LUI PAUL CELAN – REFLECȚII ASUPRA IDENTITĂȚII, POETICII ȘI POIEZEI

Meridianul celanian și nivelul său de realitate – Istorie și implozie individuală pe un traseu de identitate europeană – A trăi și a scrie într-o limba și o cultura care își rejectează deopotrivă omul și, respectiv, autorul – Catharsis poetic ca extaz al sinuciderii logice – Oroare existențială și perfecțiune estetică – Pentamorfozele artei poetice desemnate prin Shoah și exilul în neființă – Autonegare și poieză în viziune transdisciplinară – Paul Celan, între real și subceresc - Prigonitul rătăcitor prin toate lumile posibile devine hăituitul tuturor identităţilor asumate.

MOTO: You Were My Death

You were my death:

you I could hold

when all fell away from me.

Tenebrae

We have drunk, Lord.
The blood and the image that was in the blood, Lord.
 
Pray, Lord.
We are near.
 
 
Paul Celan a fost victima unei pentamorfoze a căutării de sine. A trăi a însemnat pentru poet numai a supravieţui. Iar misiunea supravieţuirii a fost chinuitoare, bazându-se exclusiv pe reacţii de desensibilizare, pe de o parte faţă de agresiunea discontinuităţilor biografice, dar pe de altă parte faţă de însăşi ostilitatea civilizaţiilor temporar adoptate (prin adoptarea limbii şi culturii respective).  Celan a fost suprimat de cele cinci braţe ale unei caracatiţe psihologice secretantă de toxine identitare: obsedat toată viaţa de căutarea părinţilor (asasinaţi în lagăr), de căutarea patriilor (topologii midriatice pulsatile, vibrând după legi istorice şi utopii antropofage), de asumarea identităţii culturale compatibile cu existenţa (şi plasată la confluenţa mai multor identităţi de refugiu), dar obsedat toată viaţa şi de construirea punţilor (visul său secret a fost acela de a-i ajuta pe ceilalţi, văzuţi ca interlocutori, să ajungă până la el, să-l înţeleagă şi să-l accepte) precum şi de revelarea adevărului despre ororile istoriei (Celan s-a identificat cu fiecare sacrificat al totalitarismului). Eterna căutare de sine celaniană a generat probabil fascinaţia pentru tema Căii ideale, care venea să unifice psihologic, cvasigeometric şi metafizic toate cele cinci obsesii ale scriitorului şi care s-a transpus finalmente în conceptul de meridian.

La 22 octombrie 1960, când Paul Celan primea Premiul “Georg Büchner” oferit de Academia Germană de Limbă și Poezie, autorul are, în cadrul discursului său de la Darmstadt, o primă tentativă de definire a meridianului şi a viziunii sale poetice "care adaugă ceva – precum limba – imaterial, dar și lumesc, terestru, ceva în formă de cerc, trecând prin ambii poli și întorcându-se în sine însuși", iar despre poem afirma că este “acel loc în care toate imaginile şi metaforele ne presează să le ducem până la absurd. Meridianul devenea un concept matematico-filosofico-poetic, descris de însuşi autorul său ca un loc geometric absolut în care imaginarul poetic tinde la absurd; pe de altă parte, în aceeaşi manieră în care Einstein a descris matematic curbura fizică a spaţiu-timpului, Celan o intuieşte poetic pe aceea, poietică, a text-existenţei. În sens pitagoreic, este vorba despre constituirea artei poetice din procese plasate la același nivel de realitate cu subtilele procese vitale.

 

Anul 2010 are multiple semnificaţii pentru viaţa de după viaţă, pentru opera şi pentru receptarea lui Paul Celan: se împlinesc 50 de ani de când Paul Celan primea prestigiosul Premiu “Georg Büchner”, dar şi 90 de ani de la naşterea, precum şi, la 20 aprilie, 40 de ani de la tragica sa moarte, pe când avea vârsta de numai cincizeci de ani. Ni s-a părut, de aceea, îndreptățită alocarea unei semnificații generice : Anul 2010 – Anul Paul Celan. Toate aceste celebrări configurează un alt meridian, cel al existenţei unui scriitor care a plecat cândva – ca om - dintr-o Bucovină de oameni şi de cărţi, pentru a se întoarce astăzi – ca autor - într-o lume şi o Bucovină de schelete, de ruine şi de cioburi de remembrări multiculturale și multi-identitare, adesea halucinante ori înşelătoare. Felul în care memoria se trezeşte la viaţă şi se aşterne peste relieful mintal al generaţiilor seamănă adesea, în istorie, cu creşterea şi descreşterea umbrelor după ascensiunea solară, cu înflorirea şi stingerea civilizaţiilor, cu naşterea şi fanarea fiinţei umane. Prins în hipermnezia traumei de a-şi fi pierdut familia în Holocaustul românesc căruia copilul i-a supravieţuit totuşi, Paul Celan a retrăit perpetuu această stare de stingere, însoţită de un paradoxal ralenti al bucuriei de a amâna finalul; cu trecerea timpului, pulsiunile vitale ale autorului s-au retras în ecorşeuri şi strigăte vizuale (ca la Arnold Daghani), în zboruri de simulare a plenitudinii dar şi de însingurare într-o lume nemaivăzută, iar acest teribil proces de interiorizare a elanului vital în răni nevindecabile şi în accente tragice se transmite în primul rând scriiturii poetului care, în ultimele sale texte, îşi restrânge expresia şi se fundamentează pe economia de cuvinte. În final, poetica lui Paul Celan ajunge la o “estetică a tăcerii”, după cum conchide şi Christoph Perels, în studiul Das Gedicht im Exil , dedicat textului celanian Atemwende, scris în 1968 şi editat mai târziu (1973) şi într-o culegere de Dietling Meinecke. Însuşi poetul se retrăgea, în final, din imaginalul realului în imaginarul subcerescului, autodeconstruindu-se până la autonegare, iar aceste lucru începuse să aibă loc în mod insidios chiar din perioadele sale mai blânde, de înflăcărare existenţială, când miza vieţii încă îl anima pe Celan şi lirica sa încă genera frazări poetice ample, aşa cum se întâmplă în anii lui bucureşteni (din 1945 până în 1947, după care pleacă la Viena), pe vremea când i se confesa despre arta sa poetică prietenului său de suflet, Petre Solomon, astfel: “coagulez, încerc să coagulez” (Petre Solomon, Paul Celan – Dimensiunea românească, Ed. Art, Bucureşti, 2008). Acelaşi martor bucureştean al avatarurilor esteticii şi poeticii celaniene reţine încă două opinii avizate formulate pe marginea volumului Atemwende: îl citează, astfel, pe Harald Heinrich - care în eseul Kontraktionen scris în 1968 (reprodus tot în volumul lui Dietling Meinecke, 1973) observă că “lirica lui Celan trecea printr-un proces de contracţie, manifestat prin împuţinarea cuvintelor şi imaginilor” - , dar citează şi pe Hans-Georg Gadamer, ce susţinea că “poetul se apropie tot mai mult de tăcerea fără suflu a muţeniei, în rostirea devenită criptică” (eseul gadamerian “Wer bin ich und wer bist du?” scris în 1970 este inclus la rândul lui în volumul lui Dietling Meinecke, devenit operă de referinţă pentru înţelegerea lui Paul Celan).

Dieter Lamping observase, în lucrarea Der Kafka bis Celan: jüdischer Diskurs in der deutschen Literatur des 20. Jahrhunderts, Göttingen, 1998, că una din sursele de fracturare în identitatea lui Celan este nereligiozitatea sa demonstrată biografic, (deşi neelucidată psihologic niciodată cu adevărat, și totuşi sugerată în anumite texte n.m.): “identitatea evreiască a lui Celan este una secularizată. Ea nu se caracterizează prin credinţa în Dumnezeul iudaic, ci, dincolo de o adeziune religioasă, prin compasiunea pentru evreii prigoniţi şi prin identificarea sa cu aceştia”. Dar identitatea lui Paul Celan, aşa cum observă Andrei Corbea–Hoişie în Paul Celan, Biographie und Interpretation/ Biographie et interprétation, Konstanz/ Paris/ Iaşi 2000, se fracturează şi din cauza deselor uzurpări la care poetul este supus, alături de alţi scriitori evrei de limbă şi cultură germană (nu puţini, în Bucovina natală a anilor ’30), din partea naţionaliştilor germani, locali sau din Reich, care “contestă evreilor legitimitatea opţiunii lor lingvistice, culturale şi chiar naţionale*, şi, în consecinţă, însăşi legitimitatea lor existenţială”.

 

Această tectonică a identităţii ultragiate la Paul Celan este surprinsă şi de cercetătorul, hermeneutul şi traducătorul în engleză al textelor sale, John Felstiner, în volumul Paul Celan: Poet, Survivor, Jew (Yale Nota Bene), Yale University Press, 1995, Jewish Studies. Admirabilă este reuşita integrărilor reciproce, atât a vieţii autorului în operă, cât şi a operei în viaţa lui Celan, după cum remarcă despre volumul critic un alt exeget de la Yale University, Geoffrey Hartman: "Felstiner has done the impossible-integrated Celan's life and poetry without stinting either. The full weight and agony of the poet's fate as Jew and survivor are captured”. Paul Celan a trăit - ca poet - precum un căutător de aur, iar ca om precum un căutător de supravieţuitori după apocalipse, deşi trăirea (pri)goanei - ca permanentă ascundere secvenţială iterativă (de aici şi motivul fundamental al vieţii sale, acela de dans ritual al morţii, de fugă a morţii sau de tango al morţii) -, nu a fost însoţită niciodată de un catharsis psiho-social, decât poate în clipa finală, a sinuciderii. Este neîndoielnic că, înainte de a fi privit pentru ultima oară Sena, căreia i-a şi dăruit trupul său în clipa fatală ce a urmat, Paul Celan a privit de nenumărate ori înăuntru, atras de abisurile unui suflet torturat de fluiditatea identităţii, măcinat de imposibilitatea de a fi într-o civilizaţie care îl neagă necontenit şi sub multiple modalităţi, şi care îi transmite numai mesaje de rejectare, deci presiuni psihologice distructive. Prigonitul rătăcitor prin toate lumile posibile devine hăituitul tuturor identităţilor asumate. Această fugă perpetuă în iureşul căreia este târât Celan şi care are loc pe un meridian ce vine dinspre moartea poporului său – văzut ca deicid absolut până şi de un spirit nereligios – şi care duce către propria moarte - resimţită ca eliberare din robie -, îl devorează pe cel mai remarcabil poet evreu al ultimului secol. Poezia scrisă de o astfel de conştiinţă mistuită de sensul revelator al sacrificiului absolut reface adesea tema unei Golgote, fie ea şi neasumată de autor. Sub paşii artistului şi la intersecţia dintre cuvintele sale, din ce în ce mai zgârcite către finalul vieţii, se sfărâmă referinţe culturale ce parcurg paradigmele de la Goethe până la Heine, de la citate biblice până la cântecele populare din ghetouri, de la muzica preclasicilor până la tonalitățile wagneriene, de la încărcătura semantică iudaică până la cea germană, sau la cea idiş, ori rusească, românească, franceză şi engleză. Poetica acestui scriitor condamnat la implozie existenţială prin revolta propriilor cuvinte împotriva limbii şi a culturii care îl negase ca om atinge în mod unic tensiunea cea mai potrivită spiritului abordării transdisciplinare: la Celan există totul, deși el vrea să nu există Dumnezeu; cu toate acestea, în orice negare a acestui Dumnezeu care nu există este de fapt o afirmare a unui Dumnezeu care există tocmai pentru a fi negat, şi acest Dumnezeu etern negat există tocmai pentru că poetul invocă şi admite în mod repetitiv asumarea destinului (o Cale care îl precede pe om, aşadar), acel Schicksal, văzut ca misiune de coagulare a mai multor culturi (deci a mai multor creaţii şi geneze), iar în cadrul fiecăreia dintre aceste culturi, al mai multor nivele de abordare de pe care Celan plonjează obsesiv către întâlnirea cu absurdul.

Andrei Corbea, în Paul Celan şi “meridianul” său (p. 149), îl fixează exemplar pe Celan în propria epocă, iar în acest scop îl citează şi pe Georg Simmel, care rămâne maestrul portretului-robot al “străinului” constituit din suma cenuşilor lăsate, în epocă, de luptele intense de emancipare a evreilor europeni: “pribeagul potenţial, cel care, chiar de se opreşte din drum, nu şi-a înfrânt definitiv nestatornicia plecărilor şi a întoarcerilor”. Dar acelaşi exeget remarcă faptul că marginalitatea evreului are un determinism mult mai subtil: marginalizarea, ca fapt social obiectiv, ţine şi de o componentă spirituală aparte, deloc de neglijat nici chiar în acea faimoasă combinaţie dintre stranietate şi raţionalitate, ce ar fi stimulat desacralizarea “lumii”, galopantul proces al modernizării în era capitalistă. Recursul la viziunea istorică şi sociologizantă este evident**. Circumstanţele istorice europene, şi în mod particular cele din anii 30 din Bucovina (micul proiect de paradis regional multicultural şi multi-identitar pus în operă de civilizatorul Imperiu Austro-Ungar, cel în care o anume identitate europeană experimentală îşi extrăgea rădăcinile din cel puţin câteva lumi capabile să interacţioneze şi să interfereze), nu au reuşit, însă, să evite sacrificarea identităţii evreieşti, ci dimpotrivă, să o împingă înspre soluţii de mare risc şi de sacrificiu, cum sunt îndeobşte iluziile “asimiliste”. Într-o astfel de iluzie s-a prăbuşit şi s-a fracturat mai apoi identitatea lui Paul Celan, pentru că situaţia lui nu a putut depăşi situaţia tuturor evreilor ce aleseseră germanizarea ca alternativă la Holocaust: asumarea germanităţii s-a dovedit a fi nu o iluzie salvatoare, ci o iluzie fatală; explicaţia oferită de sociologi se întâlneşte cu cea a lui Andrei Corbea, atunci când deconstruieşte (în op.cit., p. 150) spaţiul iluzoriu care a fost pentru evreii anilor 30, deci şi pentru Paul Celan, doar visul de a putea depăşi prin limbă şi cultură realitatea stării de outsider – de aici şi progresiva înstrăinare de Sine, cu punctual culminant a ceea ce Theodor Lessing numea Ură de sine ***.  Este aceeași problemă pe care o dezbătea și Jean de Rider cu aplicație pe Modernitatea vieneză și crizele identității, dar de care s-au ocupat și un Pollak sau Schorske și Perron. Laboratorul de experimentare a sfârșitului lumii, rămâne, de aceea, locul în care tensiunea conflictelor identitare atinge cotele cele mai înalte, dar și expresivitatea cea mai bogată.

Demonstrarea neîncetată, sisifică, a relaţiei indisolubile dintre Literar şi Social este una din temele celaniene vocaţionale, în care Andrei Corbea plasează esenţa poieticii celaniene: o alambicată conjuncţie de forţe şi împrejurări istorice a favorizat simptomatica suprapunere între faptul socio-psihologic al alienării şi proiecţia sa în poetica non-conformistă (în limite rezonabile) pe care evreii o practică în lumea germanităţii acelor ani, o lume care îi declară pe toţi evreii persona non grata şi destinaţi implacabil soluţiei finale. Este important a nu se uita nicio clipă, pe acest drum al descifrării tragediilor identitare la Paul Celan, că pătura socială căreia îi aparţinuse poetul născut acum 90 de ani în Cernăuţi era pătura intelectuală, care a reacţionat faţă de naţionalismul german şi faţă de nazismul aferent în câteva moduri distincte, sistematizate de Andrei Corbea în felul următor: reacţia acestei pături intelectuale glisează între drama psihologică a înstrăinării de Sine şi refuzul acesteia, radicalizat fie în distanţa politică luată faţă de liberalismul tradiţional şi materializată în opţiunea naţionalistă (sionistă) sau internaţionalistă (marxistă), fie, în cazul literaţilor ****, în alinierea acestora la o modernitate sui generis (cf. Wiedemann-Wolf). Dintre toate aceste posibilităţi existenţiale, Paul Celan a ales nu utopiile politice, cât căutarea modernităţii, și mai ales surprinderea paradigmei modernităţii în însuşi miezul său tragic: drama colectivă a alienării îl va amprenta definitiv. De aici, prin filtrul corespondenţei biunivoce stabilită de Celan între Literar şi Social (nu degeaba, spune Andrei Corbea, poetul este sedus şi preia din antologia Tarusskie stranicy a Mariei Ţvetaeva moto-ul “alle Dichter sind Juden”, pentru a rămâne cantonat în premoniţia că marii poeţi sunt şi marii prigoniţi ai lumii lor, şi oare nu este acesta tocmai adevărul?), se ajunge şi la identificarea modului în care experienţa existenţială a alienării colective conduce către purgatorial individual al înstrăinării de propriul ego, apoi către saltul din însingurarea fiinţei în traumele limbajului şi ale comunicării. Finalmente, Celan nu părăseşte cheiul Senei şi nu se aruncă în eternitate (precum acel cuvânt care se întoarce în inimă, după logici fondaniene) fără a fi descoperit mai întâi echivalenţa metaforică dintre poet şi evreu (ambii se revoltă împotriva chingilor limbajului (cf. Andrei Corbea), pentru a desluşi mai apoi, după tălmăcire şi iluminare, reinventarea alterităţii.

Aşadar, nevroza creatoare, generată de sindromul post-traumatic al supravieţuirii după Holocaust a alimentat această existenţă cu ritmul şi muzica morţii; ea s-a constituit în cursul procesului de căutare a rădăcinilor însoţit de căutarea ţelurilor fiinţei, iar acest proces se suprapune peste căutarea rădăcinilor poeziei, dar şi peste zbuciumul pendulărilor efectuate între identitatea iudaică şi identitatea creată de asumarea cultuii şi limbii germană ca soluţii existenţiale şi literare salvatoare. Rătăcind, pentru a supravieţui, prin culturi adoptive, şi pierzându-se în căutări şi monologuri interogative la fel cum acei căutători de comori de altădată (sau precum acei hassidimi ce căutau sensuri pentru cuvinte şi rosturi pentru fapte) care conversau cu pământul devenit oracol, Celan este mereu singur, dar căutând un eu căruia să i se adreseze, iar Felstiner remarcă uluitoarea bogăţie şi universalitate a identităţilor şi aluziilor intertextuale astfel vizitate: “poetul însuşi, mama sa, soţia sau fiii, o iubită sau un prieten, tatăl iudaic, Dumnezeul evreiesc, Osip Mandelştam, Nelly Sachs, Bach, Heine, Rembrand, Roza Luxemburg, Spinoza, Sfântul Francisc, Regina Esther, Rabinul Pragăi, Regele Lear, o plantă, un perete, o fereastră sau o piatră, un cuvânt, Cuvântul, litera iudaică Bet, Babel, sau adesea lucruri indeterminabile, ce devin prezente numai din cauza faptului că vorbitorul li se adresează acestor entităţi cu formula tu (du), cuvânt care apare de circa 1 300 de ori în cele trei perioade ale scrierilor celaniene”. Paul Celan era convins de faptul că poetul nu impune nimic, ci doar se expune pe sine unor circumstanţe existenţiale, lingvistice şi semantice neobişnuite şi care devin astfel instanţe poetice decisive. Un astfel de tablou clinic al poetului expus sciziunii identitare, deci şi al poetului-victimă a absurdului istoriei (dar şi al poetului-dansator al dansului morţii, tangou sau fugă, operă devenită, cf. Felstiner, Guernica literaturii postbelice europene), vine, etiologic, neapărat din însăşi împrejurarea că Paul Celan a scris majoritatea poemelor sale în limba germană, care, deşi e limba de cultură adoptată din copilărie, devine totuşi limba celor ce i-au ucis părinţii şi i-au distrus poporul în cadrul Holocaustului. Limba germană, observă şi Felstiner, limba în care Celan îşi caută identitatea, este limba în care i se comunică de către Al Treilea Reich, lui – ca evreu –, dar şi poporului său evreu, că este scos înafara legilor omeneşti din cauză că este evreu, că este declarat paria, că va muri tocmai pentru că este evreu; în această limbă germană pe care o adora, Celan percepe, odată cu amplificarea presiunii anti-semite din registrele genocidului, toate sloganurile, insultele, dogmele pseudo-ştiinţifice, propaganda, eufemismele, argoul etc., ce alcătuiau, toate, registrele de comunicare din societatea europeană a timpului, de la cel soft fascist sau de discriminare rasială, şi până la cel hard, nazist explicit, al soluţiei finale. Pentru că a perseverat în opera de a scrie în limba germană şi de a se descrie, astfel, pe sine, în limba germană, până la autoliză, şi continuând până în ultima clipă să fie vehicolul artistic de limbă germană care evocă tragedia crimelor comise de Germania nazistă împotriva evreilor, Paul Celan a dat o operă remarcabilă, considerată a fi una dintre cele mai exemplare opere scrise de un poet de după război. Procesul acestor elaborări pare o vivisecţie efectuată neîncetat de către poet asupra lui însuşi, folosind ca instrument poezia, cuvântul. Apoteoza acestui extaz al ororii este atins, fără îndoială, de capodopera Todesfuge. La multe decenii după Celan, Almodóvar observa şi el că timpul transformă oroarea în frumuseţe, printr-o metamorfoză psihic previzibilă, deși nu întotdeauna obligatorie, a traumei în serenitate şi chiar în extaz. Dan Flonta, înterpretând estetic această fugă a morţii, constată, la rândul lui, că „ea nu are câtuşi de puţin intenţia de a stiliza grozăviile crimei naziste, ci desfiinţează frumosul aparent şi pune în discuţie complicitatea – voită sau nu – a tradiţiei culturale cu exercitarea autorităţii, a opresiunii şi, finalmente, a crimei”. O identitate mutilată poate, deci, să formateze un nivel de perfecţiune, la fel de bine cum tensiunea de localizare identitară în zone de joncţiuni interculturale generează adesea genialitate: ea se aprinde prin fuziunea conştiinţei morale cu conştiinţa estetică de integrare a mai multor identităţi culturale şi lingvistice. Interesant este felul în care Paul Celan asumă, pentru identitatea supravieţuitorului, o identitate feminină, divizată, multiplu ipostaziată, și chiar o veritabilă schizoidie a femininului. El se autodesemnează, în Todesfuge, simbol al poporului evreu, reprezentat de mireasa Sulamith (cu părul de cenuşă) din Cântarea Cântărilor, şi se identifică, până la ultima cuantă și până la ultimul fonem, întru totul, cu destinul poporului condamnat la arderea de tot. Dar Celan îşi asumă, şi tot până la identificare absolută, şi simbolistica reprezentată de Margarete din Faust, fata germană cu părul de aur. Există, aşadar, o dualitate psihică imposibilă, indusă prin asumarea simultană a două logici incompatibile, simbolizate de cele două femei ce alimentează conflictul dintre cele două identităţi feminine celaniene. Acestea se sfâşie reciproc pe teritoriul fiinţei poetului, devenit veritabil câmp de bătălie între victime şi făptaşi. Paul Celan este în egală măsură şi victima în care coagulează poezia, dar şi victima în care coagulează viaţa viitoare, care este cea a operei literare, şi nu a omului. Alegerea conflictului dintre identităţile feminine drept soluţie pentru sacrificarea omului tragic ce are loc în același timp cu salvarea poeziei este o rezolvare originală a tensiunii psihologice generată de conflictul dintre persecutat și persecutanți. Altminteri spus, identitatea victimei ideale, desemnată de psihanaliști și filosofii culturii prin femeie, evreu și minoritari, devine totuși identitatea care salvează viața și opera de artă.  

 

Am așezat relația dintre identitate, poieză și poetică întru-un sistem de referință ce corespunde unui nivel de realitate nou, conform viziunii transdisciplinare în maniera lui Basarab Nicolescu, pornind de la premiza că la Paul Celan arta poetică se constituie din procese plasate la acelasi nivel de realitate cu subtilele procese vitale. Opera poetică se instituie ca un organism viu; în timp ce un organism viu tinde către împlinire homeostatică, opera poetică tinde către perfecțiune, la fel cu orice produs al artei. Urmând logicile pitagoreicilor, mecanismele ce asigură vitalitatea armonioasă sunt pentadice, iar arta plină de vitalitate și sănătate estetică este, la rândul ei, arta în care funcționează perfecțiunea pentadică. La Celan, se vede o dată în plus cum orice anomalie ce dereglează circularitatea perfectă a viului îl afectează, generând suferință și morbiditate. Pentadice sunt înseși mecanismele îmbolnăvirii sufletești generate de traumele individuale care survin după calamități socio-politice cum a fost Holocaustul. Fazele descriptibile ale acestui proces sunt: atacul sau afrontul, exilul interior sau exterior, asediul sau escaladarea, lupta sau încleștarea și, în cele din urmă, victoria sau înfrângerea. La Paul Celan, putem vorbi de o adevărată pentamorfoză a dramei existențiale, ce are dinamica sa proprie și în cadrul căreia identitatea sa ultragiată de Shoah trece prin cinci etape: 1. stadiul de normalitate, 2. stadiul de accentuare a reactivității psihice, 3. stadiul când se instalează mecanismele psihopatice de rezolvare a conflictului identitar, psihologic și social, 4. stadiul nevrotic de retragere din ființa arsă de napalmul tragediei și 5. pulsiunea psihozei finale, cu imperioasă comandă autolitică. Este uluitoare consecvența cu care etapele creației poetice a lui Paul Celan urmează pentamorfoza existenței sale de erou tragic al istoriei. Relația invers proporțională dintre pentamorfoza artei sale poetice și pentamorfoza existenței sale ca victimă a Holocaustului se exprimă astfel: simultan, în măsura în care omul a evoluat înspre refuzul vieții dezumanizate și deci înspre stingerea vitalității și sublimarea somato-psihică voluntară, arta sa poetică a evoluat către concentrarea esențelor și către perfecțiune. Nu se poate spune că Paul Celan nu a fost conștient de acest transfer de energie și informație ce avea loc în sufletul său, în registru nevrotic, dinspre substanța celaniană către imaginarul poetic celanian, așadar dinspre ființă către text: în fond, această asumare personală a durerii unei lumi întregi este conținută în însăși asumarea evreității și a genialității artistice. Iar acest conflict este întotdeauna misterios și rămâne nerevelat.

Calendarul personal al lui Celan conținea, de altfel, la pagina dedicată datei de 19 aprilie 1970, o însemnare scurtă "Départ. Paul". Au fost ultimele cuvinte ale poetului, înainte de a pleca la plimbare pe cheiurile Senei. Iar după moarte, pe biroul său, a fost găsit un volum, uitat deschis, ce conținea biografia lui Hölderlin. La pagina 464, Celan subliniase delicat următorul pasaj: "Uneori geniul se întunecă şi se cufundă în fântâna amară a sufletului său". Această remarcă, se știe, o făcuse, într-o altă scrisoare, Clemens Brentano.  

Geniul lui Celan a fost în permanență alimentat de tensiunea abisală, rămasă nerezolvată, dintre omul rațional și omul psihologic.

 

 

 

* Andrei Corbea, în Paul Celan şi „meridianul” său – Repere vechi şi noi pe un atlas central-european, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, aminteşte faptul că, la primul congres sionist de la Basel, liderul sionist bucovinean Dr. Mayer Ebner declara că „evreii s-au simţit […] germani şi au fost credincioşi germanilor”, apud Hugo Gold (ed.), Geschichte der Juden in der Bukowina, Bd. 1, Tel Aviv, 1958, p. 93.

 

 

** Karl-Siegbert Rehberg, „Das Judentum in der frühen deutsche Soziologie”, in Hans Otto Horch (ed.), Judentum, Antisemitismus und europäische Kultur, Tübingen, 1988, p. 157.

 

*** Theodor Lessing, Der Jüdische Selbsthass, München, 1984, p. 31.

 

**** Literaţii evrei bucovineni menţionaţi de Andrei Corbea în Paul Celan şi „meridianul său”, Ed. Polirom, 1998, sunt (p. 150): Alfred Margul-Sperber, Rose Ausländer, Moses Rosenkranz, David Goldfeld, Alfred Kittner, Selma Meerbaum-Eisinger, Immanuel Weissglas etc.

 

 

Angela FURTUNĂ

16 Aprilie 2010