"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Expoziția documentară Benjamin Fondane. Roumanie, Paris, Auschwitz, 1898-1944

Conferința Francophonie, Francophonie, Francophonie....

"Il ne faut pas dormir jusqu'à la fin du monde"
je ne suis qu'un témoin
(Benjamin Fondane à Léon Chestov)

Deschiderea prestigioasei expoziţii itinerante Benjamin Fondane. Roumanie, Paris, Auschwitz, 1898-1944 la Casa Prieteniei din Suceava a fost posibilă datorită colaborării dintre Institutul Regional Cultural Francez din Iaşi şi administraţia suceveană, Biroul Francez, Biblioteca Bucovinei, universitatea locală, Primăria Suceava, Asociaţia Curcubeul Succesului. Vernisajul expoziţiei a avut loc pe 23 martie, prin conferința Benjamin Fondane, martorul nostru, susținută de noi în cadrul unor manifestări prilejuite, ca în fiecare an în luna martie în Bucovina, de Ziua Internaţională a Francofoniei şi de celebrarea bunelor relaţii dezvoltate, în timp, în planul ştiinţelor educaţiei, al afacerilor şi al instituţiilor culturale dintre România şi Franţa. Vernisajul a avut loc sub înaltul patronaj al unor personalități remarcabile ale vieții publice românești: prof. univ. dr. Sanda Maria Ardeleanu, Deputat PDL, dr. Aurel Vainer, Deputat și  Președintele Federației Comunităților Evreilor din România, dr. Theodor Paleologu, Deputat PDL (și care a susținut și conferința Francophonie, Francophonie, Francophonie...).  De remarcat este şi faptul că acest eveniment poartă şi semnificaţia cuceririi, în sfârşit, a unei normalităţi civice şi culturale locale (Bucovina redevenind încetul cu încetul cosmopolită, după decenii de politică ceaușistă și post-ceaușistă de românizare forţată): da, acest eveniment ar fi fost de neimaginat în Bucovina în urmă cu numai opt-zece ani, când monopolul asupra culturii şi expresiei publice era deţinut aproape exclusiv de o intelectualitate ce încă etala cu mândrie stigmate ceauşiste şi de o clasă politică ce era, în mod major (şi chiar manifest), antisemită. După aceste observaţii, se poate trage concluzia, pe urmele lui Mircea Martincă noi avem nevoie din nou de poetul Fondane, dar şi el are nevoie de noi în aceste timpuri în care ideologiile, ce păreau că se decolorează, se recolorează aproape religios, iar dispoziţia amnezică este în creştere”.

 


Realizată de Memorial de la Shoah – Musée, Centre de documentation juive contemporaine, expoziţia Benjamin Fondane. Roumanie, Paris, Auschwitz, 1898-1944 a fost prezentată în 2011 la Paris, apoi la Iaşi – ianuare, februarie a.c. – şi dezvăluie, prin documente scrise, foto şi audio inedite, aspecte esenţiale din viaţa şi opera lui Benjamin FONDANE, împletite cu traseul zbuciumat al istoriei provinciilor româneşti şi al Europei. Scriitor franco-român de etnie evreiască, născut în România, la Iaşi, într-o familie cu solidă tradiţie intelectuală şi spirituală, Fondane a avut un destin care „ne sfidează şi ne somează” (cf. Mircea Martin): „il se peut que le suprème héroisme, je veux dire la chose la plus malaisée à l'homme, ne soit pas le sacrifice de sa vie, mais l'aveu de sa d'éfaite spirituelle”. Finalul vieţii sale va fi apoteotic, conform unei profeţii personale (cândva, Benjamin îi spusese soţiei că „dacă Hitler ar şti că exist, m-ar aresta”; iar lucrul chiar s-a petrecut pe 7 martie 1944, când este arestat şi încarcerat la Drancy. Soţia sa, alături de Cioran şi de alţi prieteni, reuşesc să obţină eliberarea lui Benjamin Fondane, însă acesta refuză să părăsească lagărul fără sora sa, Lina, care era arestată la rândul ei, doar pentru vina de a fi evreică. Deportaţi ulterior la Auschwitz, cei doi fraţi se pierd unul de celălalt, autorul fiind asasinat, prin metoda Chambre à Gas (nota figurează în actele din Ierusalim), în lagărul de la Birkenau – Auschwitz, probabil la data de 2 sau 3 octombrie 1944, după datele complete din documentul Feuille de Témoignage (înscris de Monique Jutrin) document intrat în evidenţă la data de 20.03.2009, la Institutul Yad Vashem, unde autorul figurează cu numele Benjamin Wechsler (Fondane), domiciliat în 6 Rue Rollin, Paris, VI-e, France, fiul Adelei Schwarzfeld şi al lui Isaac Wechsler, victima fiind căsătorită la data decesului cu Genevieve Tissier. Este interesant de arătat că numele Institutului Yad Vashem
1 vine din textele veterotestamentare, menirea sa fiind aceea de a duce mai departe numele celor șase milioane de evrei asasinaţi în Holocaust: « Le voi da în casa mea şi înăuntrul zidurilor mele un nume şi o amintire mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic (Yad Vashem) şi nepieritor » (Isaia 56:5).

În literatura română, autorul este cunoscut ca Barbu Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. După emigrarea în Franţa, va semna numai sub numele de Benjamin Fondane. Mama lui Benjamin Fondane, Adela Schwarzfeld (1859-1953) aparţinea unei familii de eminenţi intelectuali: tatăl său, Benjamin Schwarzfeld (1822-1897), născut în Galiţia, se stabileşte, de tânăr, la Iaşi. Făcea parte din mişcarea Haskala, care este Epoca Luminilor în iudaism. Ocupându-se de afaceri, în majoritate, se dedică totuşi şi scrierilor de poezie în limba ebraică, fiind un poet remarcabil, aducându-şi aportul şi la înfiinţarea primelor şcoli evreieşti moderne din Moldova. Cei trei fii ai lui Benjamin Schwarzfeld îşi câştigă un binemeritat prestigiu în viaţa intelectualităţii evreieşti moldave. Elias Schwarzfeld (1855-1915) este autorul unei Istorii a evreilor din România. Va fi expulzat pentru că a militat împotriva antisemitismului. Exilat în Franţa, moare în bătălia de la Arras, în 1915. Wilhelm Schwarzfeld (1856-1894) a fost psiholog şi istoric. Moses Schwarzfeld (1857-1943) este istoric, autorul unor opere prestigioase despre folclorul evreiesc şi român.

Din acele timpuri, se ştie că, în ciuda persecuţiilor, evreii şi-au dezvoltat mereu cultura: politica ce împiedica integrarea lor conserva totuşi structurile din micul târg evreiesc, tipic Răsăritului, numit ştetl. Mişcarea hasidică, născută în Galiţia, este bine reprezentată în Moldova. Acest curent religios de inspiraţie mistică este în conflict cu iudaismul tradiţional, iar Iaşii devin un centru puternic al culturii idiş. Prima reprezentaţie a teatrului idiş, creată de Avram Goldfaden, a avut loc în 1876. Prima revistă în limba idiş, Licht, apare în 1914 la Iaşi. Printre colaboratori, îl aflăm pe poetul Jacob Groper, prieten cu Benjamin Fondane. Oraşul mai numără mulţi scriitori evrei de limbă română, printre care poetul Steuerman-Rodion (către 1872-1918), legat şi el de familia Fondane. Aceluiaşi mediu ieşean de elite îi aparţin şi Bernard Lazare şi Sholem Aleikhem. Comunitatea evreiească ieşeană a fost cea mai veche şi mai importantă din Moldova. Evreii sefarzi, veniţi din Turcia, se instalaseră aici din secolul al XVI-lea, iar majoritatea evreilor ieşeni erau aşchenazi, originari din Polonia şi din Lituania. La finalul secolului al XVII-lea, mii de evrei din Galiţia şi Rusia emigrează în Moldova, fenomen însoţit de dezvoltarea târgurilor şi a schimburilor de mărfuri. Dezvoltarea rolului economic al clasei de mijloc evreieşti, legată prin tradiţie de negoţ, coincide cu trezirea naţionalismului român şi suscită valuri de xenofobie, care vor culmina cu puseele antisemite majore ce însoţesc răscoala din 1907. Dar evreii români nu vor obţine drepturi civile decât abia în 1923, fapt care atrage un nou val antisemit. Valurile de toleranţă şi de intoleranţă faţă de străini, ce se disting în oraşul Iaşi, se regăsesc în statisticile populaţiei evreieşti: la 1831, erau 17570 de evrei, care la 1899 vor atinge 39441 (jumătate din populaţia oraşului), ajungând la 35465 în 1930 (34 % din totalul populaţiei), după care urmează o scădere continuă, până la 540 în 2003.

Rădăcinile, relaţiile şi viaţa familiei lui Benjamin Fondane sunt puternic ancorate în istoria dificilă a acestei părţi a Europei; ele sunt, totodată, reprezentative pentru România frământată a finalului de secol XIX şi începutului de secol XX: unificate în 1859, cele două provincii istorice, Moldova şi Ţara Românească, fuzionează în 1862 într-un singur stat, România (mică); aceasta îşi proclamă independenţa la 1877, obţinând recunoaşterea în 1878, după războiul ruso-turc. Participarea ţării la Primul război mondial alături de Aliaţi începând din 1916 îi va permite să-şi desăvârşească unitatea, în 1918. Prin Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, Ungaria returnează ţării Transilvania şi Banatul Timişoara. Cu acordul Aliaţilor, România îşi reia şi controlul asupra Basarabiei şi Bucovinei, la 28 noiembrie 1918, dar URSS i le va răpi din nou, la data de 28 iunie 1940. La 10 februarie 1947, Tratatul de la Paris reconfirmă acest rapt, obligând România să cedeze şi Dobrogea meridională Bulgariei.

Epoca în care a trăit Benjamin Fondane a fost nefericită şi tumultuoasă, plină de umbre şi de excese. Urmându-i cu demnitate cursul, fără a se pierde din ochi pe sine însuşi, scriitorul – figură ilustră, şi pentru cultura română, şi pentru cea franceză, şi pentru cea evreiească – este un om complex, greu de surprins în scheme: „cu multiple ipostaze: jurnalist, eseist, critic, dramaturg, cineast, filosof, dar, mai presus de toate, poet al strigătului visceral şi al revoltei «neîntrerupte»”, după cum afirma Eric Freedman. În anii 20, locuind în Bucureşti, Fundoianu a scris peste 700 de articole în limba română, în ritm de 5 sau 6 pe săptămână. Acestea au rămas multă vreme numai în periodice. Anii 30 constituie epoca pariziană, când scrisul în franceză cucereşte patria de adopţie. Fondane se stabileşte la Paris, la vârsta de 25 de ani, în 1923. În fiecare din epocile scrisului său, se observă o trăsătură generală: din marca fertilă a iudaismului, ce interferează în mod original şi creativ cu paradigmele culturii natale româneşti sau cu cele ale culturii franceze de adopţie (mult mai subtile şi diverse), Fondane a făcut substanţa unei opere ce transmite un mesaj universal.

Legăturile lui Fondane cu avangarda încep încă din România, iar apoi, instalat la Paris, colaborează, din 1925, cu revista Integral, devenind redactor parizian. Publică şi la revista Unu. Păstrează contacte cu Ilarie Voronca, Claude Sernet, Ion Călugăru, Filip Brunea-Fox, Stéphanne Roll, Constantin Brâncuşi şi Tristan Tzara. Se consideră singur un „passeur de la culture française vers la Roumanie”. Facinat de dadaism, îl repudiază repede, din cauza caracterului său autodistructiv. În 1928 publică 3 scenarii, Cinépoèmes cu 2 fotografii de Man Ray, astfel trasând un nou limbaj poetic, în interacţiune cu noile forme de scriitură cinematografică. După o gestaţie de câţiva ani, între 1924 şi 1929, Fondane face critica suprarealismului, contestând cu vehemenţă poziţiile sale politice şi dogmatismul teoretizat de André Breton, frecventând totuşi Marele Joc şi grupul Discontinuité, în 1928. Rimbaud le Voyou (1933) şi Faux Traité d’ Esthétique aprofundează critica suprarealismului, raţionalizarea universului poetic şi critica scrierii prin dicteu automat, făcute de Fondane. Din fericire, Fondane se va echilibra, după tot acest demers critic susţinut şi obositor anti-surrealist, prin marea întâlnire cu filosofia existenţială a lui Lev Şestov (are loc o metamorfoză a revoltei dadaiste într-o rebeliune filosofică autentică).

Fondane a fost influenţat, atât în etapa bucureşteană, cât şi în cea pariziană, de întâlnirea cu mari plasticieni, ca Marcel Iancu, Iosif Ross şi Max Herman Maxy, respectiv cu Mon Ray – care îl fotografiază pentru 3 scenarii, Cinépoèmes şi cu Victor Brauner, care îi face portretul, dar şi pe al mamei sale. Citează operele semnate de Gleizes, Sonia Delaunay, Picasso, Archipenko, Zadkine, Lipschitz, Chagall, Le Corbusier. Eseul său asupra operei lui Brâncuşi, publicat în 1929 în Les Cahiers de l’Etoile şi însoţit de fotografiile operelor brâncuşiene Leda (1926) şi Eva (1916-1921), este primit cu interes : Fondane crede că Brâncuşi face o anticultură care anunţă transformarea radicală a arte burgheze prin decoperirea formei pure2. Foarte interesantă va fi şi viziunea lui Fondane asupra lui Chagall, în 1934, Cahiers juifs 3.

Relaţia lui Fondane cu teatrul a fost una plină de expresivitate. Cele două mari piese ale lui Fondane, în care există o primă versiune în română, datează din 1932: Le Festin de Balthazar, inspirată de Calderon, şi Philoctète, mai aproape de Sophocle şi de Cartea lui Iov decât de cartea omonimă a lui Gide. Teatrul său este un loc unde se întâlnesc poezia profetică şi viziunea filozofică, protagoniştii fiind nişte revoltaţi, nişte personaje care sfidează ordinea şi raţiunea de stat, pentru dreptatea absolută4

Atras mai întâi de cinematograful mut, Fondane ajunge să lucreze ca scenarist la Paramount aux Studios de Saint-Maurice (Val-de-Marne), scrie dialoguri de film, iar publicarea Cinepoemelor, 3 scenarii, constituie un succes. Turnează Tararira, în 1936, în Argentina, la Buenos Aires, produs de Falma Film, un film subversiv, care va şi dispărea în mod misterios, după revenirea lui Fondane la Paris. Dacă filmul ar fi obţinut succesul anunţat, Fondane ar fi putut să se instaleze la Buenos Aires, scăpând poate de tragedia finală.

Etapei de efervescenţă culturală şi intelectuală a anilor 1910 şi 1920, când izbucnise şi avangarda, îi urmează o perioadă mai sumbră. Ascensiunea lui Hitler în Germania şi a lui Stalin în Rusia furnizează societăţii două fluxuri de intelectuali, angajaţi fie la tribunele antifasciste, fie la cele anticomuniste. Cu intuiţie şi tact, Fondane se retrage în liniştea meditaţiei, departe de angajamentele ideologice. Revolta sa va fi de altă natură: el se apleacă spre vocea solitară a lui Şestov, care demască viciile modernităţii şi ia act de decadenţa sa. Poezia sa se articulează în jurul a două figuri centrale, aceea a lui Uliysse – poetul rătăcitor – şi aceea a Titanicului – vasul ce întruchipează prăbuşirea umanismului european. În filosofia sa, critica idealismului şi a raţiunii denunţă adevăratele cauze ale aneantizării iminente. Anumite figuri recurente prind dimensiunea metafizică – emigrantul, exilul, fantoma, rătăcitorul, naufragiatul – ce creionează figura evreului. La începutul războiului, imaginile exodului din 1940 reiterează, în palimpsest, Exodul biblic.5

Opera poetică a lui Benjamin Fondane, după 1929, este scrisă în limba franceză: Ulysse (1933), Titanic (1937), L’Exode (postumă), Le Mal des fantômes (postumă) şi Aux Temps du Poème (postum). În scrisoarea testament pe care o transmite soţiei sale în 1944, autorul desemnează aceste cinci culegeri sub un titlu colectiv: Le Mal des fantômes. Poemele sunt o odisee existenţială dominate de figura lui Ulise, emigrantul, rătăcitorul, cel ce încarnează destinul omului, al poetului şi al evreului6.

Remarcabile sunt şi cele trei eseuri fondaniene asupra poeziei: Rimbaud le voyou (1933) 7, Faux Traité d’esthétique ( 1938)8 şi Baudelaire et l’expérience du gouffre (1947, postum)9.

Benajim Fondane declară că a devenit filosof pentru a-şi apăra poezia, iar acest strigăt a plecat în lume după ce a avut loc întâlnirea celor doi, Fondane și Șestov, moment plasat la câteva luni după ce Fondane ajunge la Paris. Scrierile sale despre această experienţă iluminatoare, precum şi interviurile şi dialogurile celor doi – maestru şi ucenic -, datând din perioada 1934-1938, vor apărea tot postum, sub titlul Rencontres avec Léon Chestov (1982). Ca şi Celan sau Kafka sau Şestov, Fondane este unul din acei evrei ai secolului XX care rămân puternic legaţi de tradiţia evreiască, din grijă pentru condiţia individului. În acelaşi timp, ei caută în Biblie o alternativă la gândirea raţională a Occidentului. În opera poetică fondaniană, cea mai puternică și vizibilă marcă este amprenta iudaică spirituală, dublată de o forţă specială de captatio.

Fondane face parte din generaţia de scriitori profund marcaţi de Primul Război Mondial, condamnând societatea burgheză pentru dezastre. Un text capital va fi publicat în Cahiers du Sud, în 1939, „L’ Homme devant l’ Histoire ou le Bruit et la Fureur10.

Fondane a avut permanent sentimentul de nucleu al crizei omului şi a valorilor sale, într-o lume din care Dumnezeu lipseşte, o lume vidată de sacru. Este o epocă luată în posesie de alienările de toate felurile, ceea ce face ca individul să apară tot mai izolat, supus unei omogenizări suportate sau acceptate. În acest context, opera lui Benjamin Fondane, în ansamblul ei, ne apare ca o restaurare şi o apărare a complexităţii individului şi a demnităţii persoanei.  De aceea, Fondane adoptă poziţia existentului asupra cunoaşterii şi, în numele omului singur, se revoltă contra raţiunii uniformizatoare. În filozofia lui Fondane, figura tutelară este un Iov resemnat, care sfidează raţionalizările istoriei din secolul XX. Accentul pus asupra individului singur, îl conduce pe Fondane la ideea unei „plenitudini tragice”: plenitudine, în măsura în care posibilul conştiinţei este ilimitat, ireductibil la inteligibil; tragică, pentru că irealizabilă. „Lunea existenţíală” poate fi imaginată (trăită în imaginaţie), dar ''duminica istoriei'' nu se va sfârşi niciodată. În ciuda tuturor resemnărilor raţiunii, omul fondanian cultivă disperarea propriului exil într-o lume a necesităţii. Disperarea nu-i atenuează totuşi credinţa. De aici, Iov devine figura tutelară...Această perspectivă existenţială va induce opţiunile şi atitudinile socio-politice ale autorului. El nu se limitează să rămână doar un „cetăţean al nefericirii umane”, ci asumă şi „condiţia de cetăţean al nefericirii sociale” ; nu a fost un militant politic şi a respins orice politizare a problematicii artistice atât în literatură, cât şi în cinematografie. Toate mesajele lui denunţând nedreptatea, pauperizarea, nefericirea socială, vizează, în ultimă instanţă „nefericirea umană". Este ceea ce îl împiedică să se angajeze în câmpul politic cu ochii închişi. Dar va rămâne un martor cu ochii deschiși la oroarea pierderii umanității în Europa, invitând și posteritatea să nu piardă niciodată calitatea de martor.

1 Centrul Naţional pentru Comemorarea Holocaustului, aflat în Ierusalim, a fost fondat în 1953 de către parlamentul israelian (Knesset). Centrul a fost încredinţat cu sarcina de a comemora cele şase milioane de evrei ucişi de către nazişti şi colaboratorii lor. Yad Vashem reprezintă cea mai importantă sursă de informaţii referitoare la Holocaust; ocupă un loc central în cercetarea academică şi este forţa conducătoare în domeniul educaţiei pe această temă, atât în Israel , cât şi în lume.

2Qui a appris à ce paysan du Danube les règles de son jeu?...Comme Chaplin, Brâncuşi voudrait essayer ses oevreus sur les enfants…”. De altfel, pe frontispiciul volumului Privelişti (1930), va fi publicat un portret al lui Fondane realizat de Brâncuşi.

3 Este evocată inspiraţia sa evreiască, descriind “un paradis de misère, d’ail et de pogroms, un paradis de brocante où l’ on prie un Dieu très ancien, un Dieu de marché aux puces”.

4Que ferra l’homme si Dieu ne répond pas ? » strigă Balthazar…

5 Este o traversare existenţială : „de région profonde à région profonde” …

6Juif, naturellement, tu étais juif, Ulysse”. Sau „Le Voyageur n’a pas fini de voyager”.

7 O comparaţie între viaţa şi opera lui Rimbaud (voyou, după clasici) şi viziunea lui ca omul tragic după Şestov.

8 Aici, autorul se interoghează: „Pourquoi l’art? Poruquoi justement l’art chez le seul animal raisonable?” Fondane alege să dezvolte o poetică existenţială.

9 Fondane întemeiază o estetică a riscului, a extremei, a nedesăvârşirii, retrasând calea maeştrilor cărora le-a succedat: plecând din textele biblice, calea lui trece prin Baudelaire, Dante, Kafka, prin Shakespeare, Pascal, Kierkegaard sau Nerval.

10Il n y a nule trace de raison dans l”Histoire”, spune Fondane, refuzând disperarea sau resemnarea.

ANGELA FURTUNĂ

1 aprilie 2012