"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

 

Aici îmi lepăd eu

- o inimă care-a zăbovit printre oameni -

veșmintele și strălucirea unui jurământ

Mai negru în negru, sunt

și mai gol.

Doar abjurând devin credincios.

Sunt tu, abia când sunt eu.

 

(Elogiul îndepărtării, Paul Celan)

 


Au apărut, recent, (editate în 2011 de Biblioteca Bucovinei), Caietele Anul Paul Celan 2010, care conțin texte pe care le-am îngrijit în spiritul contribuțiilor și al recuperării unui nivel notabil de receptare contemporană a genialului poet, născut în Cernăuți în 1920, și consacrat astăzi de specialiști drept unul din cei mai mari moderni ai poeziei europene. Semnează studii și articole, unele inedite: Norman Manea (New York) (Dincolo de munți, Dialoguri cu Ilana Shmueli, Celan-90-Bucovina), Lucian-Zeev Herșcovici (Ierusalim) (Hasidismul în Bucovina. Câteva aspecte), Alexis Nouss (Cardiff) (Au creux du temps), Andrei Oișteanu (Paul Celan: Soarele negru al melancoliei), Andrei Corbea (Note despre Celan: Traducător și tradus), Delia Eșian (DIE GOLL-AFFÄRE ODER ZUM RAFFINEMENT DES VERBRECHENS NACH AUSCHWITZ), Frieder Schuller (Paul Celan: Adevăr vorbește cine umbre vorbește), Cezar Gheorghe (Kadiș pentru Paul Celan), Angela Furtună (Cuvântul se întoarce în inimă, Despre actualitatea lui Paul Celan: reflecții asupra identității și poeticii) ș.a. Ni s-a părut util, de asemenea, să refacem în acest volum, pentru cititorul român actual, traseul în limba germană al poemului-capodoperă intitulat Fuga morții (Die Todesfuge), ca și al excelentei versiuni în engleză, Deathfugue, semnată de ilustrul celanolog american John Felstiner.

Meditația propusă de această carte nu eludează nicio clipă istoria (însuși traseul biografic al lui Celan fiind o veritabilă istorie a Europei recente), în contextul în care asistăm, în ultimele câteva decenii, la fenomenul pe care Tony Judt îl numea "dispariția intelectualilor" (intelectualii fiind desemnați ca elite predestinate să modeleze viziuni și idei), iar pe de altă parte substanța poetică, departe de asumarea unui estetism sec, este parte din acea memorie (formată din istorie și din analiză) care devine, în spiritul teoriilor lui Harold Bloom, artă veritabilă.

Poate că fuga obsesivă prin lume a poetului Paul Celan și-a extras substanța, așa cum crede istoricul Lucian-Zeev Herșcovici, din sufletul unui hasid – produs spiritual autentic și tipic pentru o parte a Buovinei acelor vremuri - , care respinge, imploziv și violent, modernitatea, la finalul unor dureroase tentative de asimilare a acesteia.

Poate că, așa cum avansăm noi ipotetic, esența acestei fugi stă în măcinarea post-traumatică a sufletului prin temutul complex al supraviețuitorului, subminare psihologică petrecută după dispariția părinților autorului în holocaustul din Transnistria.

Dar poate că unii oameni, precum Celan - în viziunea celanologlui Alexis Nouss (care relatează și o fascinantă călătorie europeană via București spre Cernăuți, orașul natal al poetului și sediul unui colocviu internațional dedicat) -, resimt în mod privilegiat (și mai acut decât toți ceilalți la un loc) starea de a avea deja pământul în ființă, precum și aptitudinea de a percepe simultan timpul obiectiv și timpul subiectiv; această rară capacitate de a trăi simultan realitatea în două sisteme de referință concurente ar putea să explice (în afara unui sindrom discordant) capacitatea uluitoare a poetului de a avea în aceeași zi două viziuni complet antagonice asupra Ierusalimului, pe care le lasă posterității sub forma a două poeme ce conțin două imagini complet opuse ale Ierusalimului, una de Strălucire, alta de Tumoare. Psihanalizând acest episod, se observă că starea de negare culturală a iudaității prin intermediul textul poetic ar conduce la ipoteza preexistenței stării de negare a propriei ființe, care devine astfel capital de bază al actului suicidal final. A eluda această corelație ar fi o imprudență.

Riguros și atent la detalii, Andrei Oișteanu realizează aproape detectivistic o anchetă asupra morții lui Paul Celan, atât sub aspectul tuturor cauzelor posibile, cât și al vizualizării locului faptei (Podul Mirabeau de la Paris), descriindu-și experiența prin care a trecut în 2008, când s-a urcat pe pod, pentru a vedea exact locurile pe care și Celan le va fi văzut în ceasul cel rău: Statuia libertății (replica redusă a celei new-yorkeze), Turnul Eiffel, „profilându-se uriaș pe fundal și vegetația înverzită de pe Île des Cygnes, care taie în lung apele Senei în două”. După modelul suicidar Celan (care moare pe 20 aprilie 1970), peste alți 24 de ani, poetul Gherasim Luca se aruncă și el în apele Senei din același punct, după ce lăsase pe robotul telefonului mesajul „în această lume, poeții n-au ce căuta”.

Dacă Celan s-a simțit aruncat în lume (Geeworfen-Sein) și obligat să înoate împotriva unui curent potrivnic dar să rămână cu inima ușoară (a se vedea felul cum meridianul lui Nouss se întâlnește cu meridianul lui Andrei Corbea), pe vremea când timpul istoriei sângera, e posibil că acest exercițiu de supraviețuire în mediu ostil avea loc mereu pe linia faliei create în sufletul poetului de trăirea simultană a atracției și a urii, a dualității dintre acceptare și revoltă, dintre afirmare și negare, dar și de trăirea dihotomică a maturizării prin polarizările (atât intelectuală cât și afectivă) dintre cele două evenimente (antagonice din punct de vedere intelectual) ce i-au marcat viața de adult: condamnarea vehementă a lui Heidegger și atracția riguroasă pentru Levinas. E sigur că Celan, cel care ne-a învățat cum se citește poezia după Auschwitz, era făcut din toate incertitudinile civilizației occidentale, din marile ei imprecizii antropologice și din evidentele incongruențe culturale și politice. Este unul dintre primii europeni profetici care au avut revelația stingerii civilizației iudeo-creștine (la care asistăm astăzi paralizați; căci stingerea a fost mai întâi etică, prin Shoah și Gulag, finalmente demografică și culturală), au plătit această iluminare cu prețul cel mai scump și au avertizat omenirea, prin vehicolul artei poetice, asupra finalului :

Să-stai-pentru-nimeni-și-nimic.

Nerecunoscut.,

doar pentru

tine.

Cu tot ceea ce în cuprinderea-i are spațiu,

deopotrivă fără

cuvânt.

Poetul de valoare universală Paul Celan a dorit cu ardoare să rămână Profetul născut în Bucovina, despre care relata (deopotrivă cu nostalgie și durere) în Germania, la recepția Premiului Georg Büchner pentru Poezie (în 1960), că este țara unde nasc oameni și cărți...

Angela FURTUNĂ - august 2012