"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Petrecându-și cea mai mare parte a vieții în exil la Paris și cu dor de România, Monica Lovinescu s-a hrănit mereu cu iluzia întoarcerii, exprimată în grupul de prieteni cu forma de salut "La anul, la București". În tot acest timp,  a experimentat speranța cu luciditate critică și cu scepticisme paradoxale. Dar crizele care au generat cristalizarea acestui tip de conștiință nu au fost nici puține, nici neînsemnate.

Două sunt, aşadar, momentele din viaţa de adolescentă şi de tânără, când Monica Lovinescu a vorbit despre sinucidere ca despre o limită logică proprie a capacităţii de conciliere cu destinul, dincolo de care nu putea să accepte loviturile lui teribile: întâi, la aflarea veştii că tatăl său a murit1; a doua oară, când tânăra se afla deja la Paris, cu bursa statului francez, devoalându-şi frământările prin solilocvii despre sinucidere 2, 3, 4, dar şi prin meditaţii privind evoluţia Europei de Est, dialogând cu cele mai deschise conştiinţe ale momentului istoric, sau aflând cu stupoare cele mai rele veşti din ţară. Erau ştiri despre ocuparea României de către sovietici, despre faptul că în România a început bolşevizarea şi comunizarea; or, acolo, departe, în Micul Paris, rămăsese - precum un martor unic al unei vieţi ce păruse perfectă, dar în chip de mărturisitor captiv în ghearele sistemului devenit inamic - , mama bursierei de la Paris, profesoara Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.

Mai există în jurnale consemnarea unui episod tanatofil timpuriu 5 („prima întrebare înfiorată despre moarte”) - plasat undeva în jurul vârstei de 4-5 ani -, când Monica Lovinescu relatează cum îşi uimeşte mama prin precocitatea intuiţiilor metafizice şi prin capacitatea de a le trăi într-o stare de angoasă cutremurătoare. Nu era ceva obişnuit în uimirea şi curiozitatea unui copil atât de mic care se informa despre conţinutul cuvântului moarte şi despre vibraţiile lui propagate printr-o inimă nedeprinsă cu suspinele sau cu poverile unei vieţi de privaţiuni. A fost, de aceea, uimitoare, încărcătura metafizică asociată nevinovăţiei copilului care îşi interoga mama cu privire la moarte; moartea, ca furnizoare a unei ipostaze de jucărie, nu de percepţie tragică.

 

 

În ce măsură moartea tatălui – după ce gravitatea bolii sale îi fusese tăinuită fiicei de către mamă și prieteni –, îi va produce Monicăi Lovinescu un şoc urmat de multiple ruminaţii intelectuale şi de zbucium, aflăm din paginile Jurnalului salvat: „Nu mă întorc spre Jurnal, la două săptămâni după incinerare, decât pentru a-i trimite tatei scrisori în care-l înştiinţez că mă voi sinucide. Interminabile scrisori lacrimogene compuse pe când la pick-up pun repetitiv, până la exasperare, prima mişcare din Simfonia a V-a de Beethoven cu Furtwängler, aleasă de tata pentru ceremonia funebră spre a o pune sub semnul acelor „ciocănituri ale destinului” ce-l obsedaseră mai mult decât fusesem eu în stare să pricep. (…) Îi explic tatei, în aceste scrisori, motivările gestului pe care intenţionez să-l înfăptuiesc: nu numai absenţa lui intolerabilă, ci şi teama că, fără îndrumarea lui, voi rata totul, voi fi nedemnă de el (vezi accidentul „alfabetic”). Frazele sunt insuportabil de lirice şi livreşti, criza e însă autentică şi…metafizică”. Aceste gânduri datează din primele luni după moartea lui E. Lovinescu, petrecută la data de 16 iulie 1943, pe când Monica Lovinescu se afla, „ca în fiecare an”, la Mangalia. În legătură cu uluirea resimţită la aflarea veştii, pe nisipul fin al plajei, autoarea şi-o va etala în primul Caiet al Jurnalului (1941-1943), descriind-o ca o stare „ce depăşeşte limitele zise normale”. Monica îşi reproşează că, după externarea lui E. Lovinescu din clinica doctorului Lupu, nimeni nu o avertizase asupra gravităţii stării tatălui, care dezvoltă un icter galopant, începând din 19 mai, apoi e lăsat să se odinească acasă, dar sub verdictul de convalescent, nu de bolnav terminal. Nimeni dintre prieteni sau din familie nu îşi asumase atitudinea de a o îngrijora inutil pe fiică, atâta vreme cât nu mai era nimic de făcut. O tacită acceptare a inevitabilului păruse soluţia cea mai demnă. Aşa se face că fiica fusese sfătuită să-şi facă vacanţele la mare, ca de obicei, în timp ce tata avea să o aştepte acasă, în curs de vindecare. Vindecare care, după cum se va vedea, fusese iluzorie. La final, Monica Lovinescu înţelege, nu fără un sentiment de vinovăţie, morala acestui episod: preţul sacrificiului unui părinte înţelept este întotdeauna imens, dovedind o capacitate uluitoare de a iubi.

...Iar lecția acestei capacități uluitoare de a iubi va rămâne prezentă în conștiința Monicăi Lovinescu ca un drept câștigat, pe care îl va exercita neîncetat asupra relației cu excepționala sa mamă și cu România natală.

1 Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 18.

2 Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 51

3 Op. cit., p. 55.

4 Op. cit. p. 57.

5 Op. cit. p. 19.

Angela FURTUNĂ

6 octombrie 2012

(fragment din Angela Furtună - Monica Lovinescu. Est-etica. Geneze, vol. I, in curs de apariție)