"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

În curând, cartea intitulată Monica Lovinescu. Est-etica, volumul I, va vedea lumina tiparului. Martorul la dezvrăjirea lumii politice a secolului trecut şi care face obiectul acestei cărţi este Monica Lovinescu. Principala grijă, citeşte îngrijorare, care a însoţit viaţa de scriitoare şi de jurnalistă a autoarei a fost aceea de a apăra sensul adevăratei literaturi, în mod conceptualizant şi nu instinctiv ; această apărare a fost pusă în operă mai ales în circumstanţele precise ale exilului şi ale luptei cu sistemele politice totalitare, care transcend acel mimesis ce pune între paranteze existenţa umbrelor şi a răului în realitatea invazivă şi care anesteziază la nivelul conştiinţei artistice, în mod greşit, esteticul împotriva eticului, atunci când acesta din urmă e conceput ca o agresiune. Nu este lipsit de importanţă faptul că această pasiune a fost mereu prezentă prin asumarea – în ceea ce priveşte gândirea literaturii şi a criticii –, a unei europenităţi riguroase[1], deşi afiliată îndemnului manolescian[2] într-o manieră totală, ce ne aminteşte, printr-o extrapolare a obsesivităţii, de Simone Weil[3], o altă gânditoare construită din diamante lucide, confruntată la rândul ei cu vremurile de complicitate a celorlalţi cu forţele Răului totalitar (fratele geamăn al Gulagului)[4], şi care adoptase şi ea, în mod benevol, europenitatea ca natură culturală şi ca arhetip civilizaţional, intrând astfel sub incidenţa unui tip de asumare frecvent întâlnit în epocă.

Apărarea literaturii române devine astfel pentru Monica Lovinescu şi un proces de apărare a memoriei şi a eticii neuitării, în condiţiile în care adepţii radicali ai recentelor bătălii canonice care au loc în literatura română domină vocal scena printr-o anumită intempestivitate stridentă care împiedică de două ori revizuirile : o dată, sublimând restaurarea unei perspective, a doua oară spulberând mecanismele de instituire a unui sistem de referinţă. Împotriva tuturor răspunsurilor ce proclamă în lumea românească superioritatea viziunii lipsite de etică a autonomiei esteticului, Monica Lovinescu menţine în atenţia publică interogatoriul care oferă scriitorului şansa de a nu rămâne un simplu releu şi vehicul al dictatului politic.

 

 

La ora actuală, însă, sunt culese roadele unei tactici a tragerii de timp în ceea ce priveşte revizuirile oneste ; acestea evoluează în tandem cu o Restauraţie paradoxală ce se naşte în România şi în Est din cenuşa unui imperiu mental care păruse apus. Marile conştiinţe deopotrivă artistice şi civice continuă să nu fie agreate, ca şi dreptul speciilor nonficţionale istorice, testimoniale şi etice de a intra în taxonomiile şi în circuitul major al literaturii. Deasupra tuturor argumentelor logicii şi ale raţiunii, însă, noile curente în vogă reclamă adesea traiectorii convergente cu trecutul, aşa încât defazarea istorică reapare în memoria României, ca şi altădată, pentru a-i abate traseul de la matca modernizatoare. Fenomenul atacurilor date în mod subtil la memoria culturală naţională şi individuală anterogradă este un partener de drum solidar cu unele interese anticulturale. El reprezintă, însă, şi un sindrom post-traumatic totalitar, care operează prin conjugări de amnezii, prin lobotomii paradoxale, ca şi prin inventarea de logici neaşteptate, de autohipnoze, ori de transferuri psihologice cu inducţie ideologică. Aşa se face că, în România, capodopera lui Soljeniţîn, bunăoară, a fost tipărită abia în anul 1997 (la treizeci de ani distanţă după finalizarea ei), iar la apariţia primului volum al acestei opere în limba română, Alexandru Paleologu punea, în chiar titlul cuvântului său de încheiere, problema dacă ne găsim în faţa unui document politic sau în faţa unui document literar[5]. În prefaţa la Arhipelagul Gulag[6], Alexandr Soljeniţîn – care a fost un veritabil model literar, critic, politic, spiritual şi civic pentru Monica Lovinescu – îşi descrie vocaţia libertăţii: « şi dacă steaua libertăţii nu va străluci încă multă vreme peste ţara noastră, lectura şi răspândirea acestei cărţi constituind un mare pericol, atunci va trebui să mă înclin cu recunoştinţă înaintea viitorilor cititori din partea celorlalţi, a celor care au murit ». Tonul şi urgenţa morală a enunţurilor lui Soljeniţîn vor reveni în spaţiul românesc şi prin operele Monicăi Lovinescu. În fond, ambii intrau de fapt în circulaţie, prin tipărituri în limba română, cam în acelaşi timp, în anii 90, fiind amplasaţi astfel, tot împreună, din punct de vedere al receptării, la mare distanţă istorică faţă de realităţile din Gulagul propriu- zis[7], în care ei înşişi trăiseră şi împotriva căruia luptaseră, cu preţul vieţii. Procesul fiind sprijinit de cenzură cu tot cu formele ei insidioase actuale, întârzierea receptării ambilor autori (ca şi a susţinătorilor lor) va domina cele două culturi : sovietică (şi rusă) şi română. Astfel, pentru prima oară – de-abia ! – în anii 90, intrau în atenţia cititorilor români cele două mari reproşuri curajoase formulate de cei doi mari scriitori disidenţi, rod al acţiunii lor etice : pe de o parte, reproşurile pe care Monica Lovinescu le făcuse, în epocă (şi când fuseseră difuzate la Radio Europa Liberă), scriitorilor români ce se grăbiseră să legitimeze regimul totalitar atât prin opera lor literară cât şi prin atitudinea de colaborare fie politică plenară fie morală ; pe de altă parte, reproşurile pe care Soljeniţîn le făcuse încă din anii 60 scriitorilor sovietici dominaţi de factura colaboraţionistă, non-etică. Elocventă este, în acest ultim caz, la apariţia Arhipelagului Gulag, chiar prefaţa autorului, care se constituie ca un text exemplar ce se încheie astfel : « Material pentru această carte ne-au furnizat de asemenea cei treizeci şi şase de scriitori în frunte cu Maxim Gorki – autorul ruşinoasei cărţi despre Belomorkanal[8], care pentru prima oară în literatura rusă, a glorificat munca de rob ». Prin analogie, se poate spune că există şi în literatura română o întreagă apologie literară a robiei pe moşia totalitară, la care mulţi autori şi cititori revin azi cu ochii în lacrimi. Nimeni, niciodată nu va putea circumscrie acest reflex pavlovian decât probabil unui metabolism psihologic aferent democtaturilor estice[9] şi unui mesianism politic[10] ce urcă din Revoluţia Franceză, prin iacobinism şi prin stalinism, până la formele larvare actuale de neofascism şi de neostalinism ce desenează noua scenă geopolitică.

Arhipelagul Exilaţilor se va lovi din nou de continentul nostru, ca un veritabil accelerator al dezastrelor induse prin ignorarea lecţiilor recente ale totalitarismelor cărora li s-au opus, între alţii, Soljeniţîn sau Monica Lovinescu.

Angela FURTUNĂ

26 noiembrie 2012



[1] Monica Lovinescu avea să parcurgă, în exil la Paris, treptele iniţierii în bătăliile canonice şi pentru reconsiderarea valorii estetice a operelor literare, bătălii ce afectau Occidentul în deceniile post-belice, cele de totalitarism şi apoi de post-totalitarism, şi care vor culmina, în 1994, cu apariţia operei lui Harold Bloom, Canonul Occidental. Urmând abordările ce au făcut vâlvă în Occident, premergând tratatul lui Bloom, de la Dante, Cervantes şi Shakespeare, până la Proust, Joyce şi Kafka, aşezarea lecţiilor bloomiene din Occident despre canon într-o succesiune de autoritate axiologică universalistă avea să distanţeze gândirea Monciăi Lovinescu de teoriile în care operau confraţii din România, supuşi în timpul bolşevizării canoanelor totalitare, apoi celui modernist şi postmodernist românesc, toate dominate de mecanisme teoretice mai evazive şi histrionice, provinciale şi tradiţionaliste.

[2] Este vorba de binecunoscutul îndemn al lui Nicolae Manoelscu : « Canonul se face, nu se discută », din cartea N. Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, 1-2-3, Editura Aula, Braşov, 2001.

[3] Furtună, Angela, « Greutatea şi harul unei vieţi », în volumul  La anul, la Ierusalim, o carte , Editura Bibliotecii Buvobinei « I.G.Sbiera », 2010.

[5] Soljeniţîn, Alexandr, Arhipelagul Gulag (1918-1956) – Încercare de investigaţie literară, Vol. I., Părţile întîi şi a doua. Traducere, note şi tabel cronologic de Nicolae Iliescu, Postfaţă de Alexandru Paleologu, Editura Univers, Bucureşti, 1997, p. 478.

[6] Soljeniţîn, Alexandr, Arhipelagul Gulag (1918-1956) – Încercare de investigaţie literară, Vol. I., Părţile întîi şi a doua. Traducere, note şi tabel cronologic de Nicolae Iliescu, Postfaţă de Alexandru Paleologu, Editura Univers, Bucureşti, 1997.

[7] Arhipelagul Gulag e scris în anii 1958-1968, editat în 1973 în Occident (exilul autorului se desfăşoară în intervalul 1974 -1994), dar apare în limba rusă abia în 1990 cu acordul preşedintelui Gorbaciov. Dactilografa textului Arhipelagul Gulag, Elizaveta Voronianskaia, este asasinată de KGB în anul 1973, fapt care îl determină pe autor să grăbească publicarea în acelaşi an a cărţii. Cele trei volume mărturisesc despre viață și moarte în lagărele sovietice din Gulag şi produc un efect de zguduire a minciunilor totalitare cu care URSS intoxicase Occidentul de până la acea dată ; dezvăluirile consternează presa, organizaţiile civice şi intelectualitatea occidentală, cunoscătoare până atunci doar a sistemului concentraționar nazist, și năruiesc imaginea orbitoare despre paradisul bolșevic, construită cu atâta trudă de agenții de influență ai Cominternului, ai PCUS și ai KGB-ului. Vezi şi Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, Nazism şi unicitatea Shoah-ului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, şi Id. Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.

[8] Este vorba despre volumul Canalul „Stalin” Marea Albă-Marea Baltică, prefaţat de Maxim Gorki. 100 000 de prizonieri politici anticomunişti din Gulag au murit, prin muncă forţată şi nemecanizată, în timpul construcţiei canalului, care are o lungime de 227 km, o adâncime mică şi o efcienţă redusă; construcţia a durat 20 de luni, între 1931-1933. Propaganda sovietică a descris proiectul ca pe o victorie a Gulagului, invitând ca forţe de propagandă pe artiştii ruşi care ulterior au proslavit în operele lor victoriile comunismului. Nume ca Maxim Gorki, Alexei Tolstoi, Victor Şklovski sau Mihail Zoscenko au investit în opera lor laudativă excesul de zel. Stalin nu a recunoscut niciodată că proiectul Belomorkanal a fost de fapt un eşec, ci a lăudat memoria sa lansând şi marca de ţigări omonimă. Scopul exterminist al proiectului nu e negat azi de nicio evidenţă.

[9] Talmon, Yakoov, The Origins of Totalitarian Democracy (Originile democrației totalitare, 1952), Secker and Warburg Publ., London, 1955. Vezi şi Talmon, Yakoov, The Myth of Nation and Vision of Revolution, The Origins of Ideological Polarization in the 20th Century (Mitul națiunii și viziunea revoluției. Originile polarizării ideologice în secolul al XX-lea), 1981.

[10] Ibid.