Angela Furtuna

Căutarea reperelor dreptei româneşti pare mai acută astăzi decât oricând, dar mereu ineficientă. Societatea românească post-comunistă (marcată definitiv, trebuie să o spunem, de ambele regimuri totalitare, de extremă dreaptă şi de extremă stângă, care au secătuit-o în ultimii şaptezeci de ani) se comportă mai ales faţă de ideologiile de centru-dreapta şi faţă de democraţie precum un organism extrem de tarat după o boală gravă, din care, deşi a scăpat, nu poate totuşi ţâşni către vindecarea totală, ci se zbate într-o agonie prelungită. Cu prognostic rezervat. Metabolismul tranziţiei româneşti fiind mult prea lent, dar şi imprecis ca direcţie, el nu poate tracta trendul de funcţionare a organelor vitale ale democraţiei.

Scriam, acum doi ani, o cronică la cartea lui Cristian Pătrăşconiu, intitulată Repere ale dreptei româneşti[1]. Zece interviuri realizate de autor în perioada februarie-octombrie 2010 îi aşezau laolaltă, în acel volum – editat în condiţii grafice excelente –, pe Valeriu Stoica (prefaţa şi punerea problemei), Andrei Pleşu, Al. George, Virgil Nemoianu, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Horia-Roman Patapievici, Lucian Boia, dar şi pe Devis Grebu, într-o generoasă expunere de grafică sugestivă..

Selecţia autorilor, aşa cum a fost făcută de editor, nu este nici exhaustivă, nici exclusivistă, dar propunându-şi să demonstreze că dreapta românească – atât de vitregită de istoria noastră recentă –  este o sferă aflată în curs de  precipitare, al cărei centru trebuie identificat cu prudenţă şi al cărei sistem de referinţă trebuie definit cu nuanţări şi subtilităţi. Esenţa acestui proces de stabilire a unui domeniu doctrinar respectabil şi a unei integrităţi convingătoare, stă „într-un proces de limpezire, de separare a apelor de uscat, de identificare şi de recuperare a reperelor intelectuale, de delimitare a valorilor de nonvalori” (Valeriu Stoica), dar şi  în „reconstruirea unei culturi româneşti a convingerilor politice amplasată într-o ambianţă politică în stare să încurajeze o angajare care nu distruge, ci sporeşte valoarea oamenilor ce intră în politică” (Andrei Pleşu). Dacă „liberalismul, aplicat ca atare, duce la o viaţă de riscuri (bunoară, e ştiut faptul  că lumea artei, foarte liberală prin definiţie, e dominată de o concurenţă feroce, care poate duce până la crimă) ” (Al. George), paradigmele care întrunesc cele mai multe sufragii sunt preferate sub formă de „viziuni ale dreptei moderate, definind un proiect devenit operaţional după depăşirea perioadei postdecembriste de vulnerabilitate datorată „sclavilor revoltaţi” şi suferinţei posttotalitare” (Virgil Nemoianu). În această fază, în care „nu există nimic care să nu merite să fie spus” şi în care „mai trebuie să treacă două generaţii pentru a ne recâştiga ţara democrată visată” (Neagu Djuvara), deocamdată „dreapta este cea care şi-a făcut onest examenul de conştiinţă (însă continuă să fie foarte dezbinată),, în timp de stânga are o mare problemă în a se reinventa!,… fiind, în acest moment, principala purtătoare a falselor valori: antiamericanism, antieuropenism, antisemitism, anticapitalism (…), iar stânga mai trebuie să-şi rezolve şi problema scheletelor din dulap, care se numesc Lenin, Troţki, Stalin sau, mai devreme, Robespierre, Marx etc.” (Vladimir Tismăneanu). Dificultăţile unei drepte sănătoase au etiologii decelabile: „lumea românească n-a fost pregătită pentru liberalism, înclinând către doctrinele mixte, social-liberale, de exemplu, dacă nu pur şi simplu social-democrate. De aici toată confuzia: măsurile liberale au fost şi mai sunt interpretate ca punând în dificultate securitatea socială a oamenilor, iar cele social-democrate nu reuşesc să schimbe cu nimic situaţia economică, oferind, aşadar, o falsă protecţie” (Nicolae Manolescu). Pe acest background al postmodernităţii comunistoide din Est, când „comunismul continuă să fie marfa ideologică ce poate fi cel mai bine vândută ca iluzie” iar „propaganda politică aferentă nu conteneşte să nege ilegitimitatea totalitarismului de extrema stângă”(Gabriel Liiceanu), se întâmplă fenomenul următor: „discursul intelectualilor de dreapta din spaţiul public românesc este foarte bine calibrat – practica de dreapta e, ca să zic aşa mult mai palidă. În partea cealaltă e invers – discurs al intelectualilor de stânga, în cel mai bun caz anemic, şi practică strivitoare, copleşitoare!”(Cristian Pătrăşconiu); cauza acestei realităţi incomode şi lipsite de beneficii rezidă în faptul că „în realitate, politicianul român obişnuit nu e un ideolog, ci un oportunist (…) şi până la urmă, dacă ne uităm atent, reformele din România – câte s-au făcut! – au fost îndeplinite sub presiunea externă (şi nu sub cea a principiilor riguros asumate politic), în pofida declaraţiilor sforăitoare. Reactivi, nu proactivi! – iată-ne!”(Andrei Cornea). Ce ar mai fi de făcut, în aceste timpuri de complicate procese de definire a identităţii politice? Viziunea cu adevărat structurantă, spune Horia-Roman Patapievici, este aceea care, după modelul riguros oferit de modernitate, operează cu toate predeterminările: identitatea individului, identitatea politică individuală, opţiunea politică (…) Dar din păcate binomul stânga – dreapta a fost serios deformat de istorie. Un timp, aproape tot secolul al XIX-lea, stânga şi dreapta au fost simetrice. Se detestau reciproc, dar de pe poziţii de egalitate. Însă la un moment dat a intervenit un impuls de dezechilibrare, care, după crahul bursei din Viena, în 1873, a permis ascensiunea deformată a stângii. La nivel european, susţine H.-R. P., stânga are însă un deficit mai mare de moralitate decât dreapta, deoarece dreapta şi-a făcut rechizitoriul pentru crimele dictaturilor care au invocat, întemeiat ori nu, valorile dreptei, în timp ce stânga e mândră de crimele ei, refuzând să ia act de răul cuibărit în înclinaţiile ei revoluţionare”. Scopul lumii noastre contemporane – când democraţia e încă formală şi mai fragilă decât în Occident – rămâne cvasinedeterminat (există în continuare o tentaţie autoritară, totuşi), deşi există şi un orizont de aşteptare bine definit, „acela ca societatea românească să ajungă în acelaşi punct ca societăţile occidentale, căci de asta există Europa”(Lucian Boia). Cum, însă, asumarea ideilor de centru dreapta ale interlocutorilor este onestă, niciunul dintre ei nu-şi propune să cadă în demagogie, deci să spună în această carte în ce direcţie merge lumea în general, nici lumea românească în particular. Noi nu avem o tradiţie suficientă de viaţă democratică, iar discuţiile libere despre tradiţia şi şansele libertăţii eşuează mereu într-o cazuistică nesemnificativă, ce blochează iniţiativele ideologice, intelectuale individuale, dar şi cele doctrinare.

Actualitatea acestor dezbateri şi necesitatea găsirii de repere care să normeze filosofic şi politic direcţia dreptei şi în lumea românească reconfirmă faptul că bătălia pentru vindecarea unei societăţi după regimurile totalitare este grea. Ne găsim exact în miezul unei situaţii definită cândva de Tocqueville astfel : « Trecutul nu mai luminează viitorul iar spiritul îşi croieşte drum prin beznă ». Dar această bătălie e însoţită de trecerea unei veritabile falii adâncite de totalitarismele din Est nu numai între stânga şi dreapta, ci şi între trecut şi viitor. Cândva, Hannah Arendt, în cartea sa intitulată Opt exerciţii de gândire politică[2], atribuise în mod magistral esenţa acestui proces dificil, tragic şi dureros parabolei lui Kafka : « El are doi duşmani : primul îl împinge din spate, de la origini. Al doilea blochează drumul înainte. El se luptă cu amândoi. Sigur, primul îl spirijină în lupta cu cel de al doilea pentru că vrea să-l împingă înainte, şi, în acelaşi fel, cel de-al doilea îl sprijină în lupta cu primul, întrucât îl împinge înapoi. Dar numai teoretic se întâmplă aşa. Pentru că acolo există nu doar cei doi duşmani ci şi el însuşi şi cine cunoaşte cu adevărat intenţiile lui ? Aşadar, visul său este ca, odată, într-un moment de nebăgare de seamă – iar asta ar cere o noapte mai neagră decât orice noapte ce a existat vreodată – va părăsi dintr-un salt linia de bătaie şi, pe baza experienţei sale în luptă, va fi avansat la poziţia de arbitru al duşmanilor săi în lupta lor unul cu celălalt »…

Societatea românească se comportă exact ca acest personaj expus unei boli autoimune care îşi distruge propriul organism identificându-i orice ipostază drept duşman. Iar în cazuri rare, acolo unde răsar totuşi ceva speranţe firave de homeostazie, această boală autoimună recurge la vechea strategie a inventării duşmanului. Frumoasă exasperare !

Angela FURTUNĂ

Februarie 2013