"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Omul kalokagathic a fost multă vreme omul întemeietor al idealurilor antice culturale europene. Acest tip de perfecţiune a însoţit timp de secole proiecţiile psihice şi spirituale ale identităţii colective, în civilizaţia noastră. Astăzi, acest om – în care sunt armonizate virtuţile fizice cu acelea morale şi afective -, devine, din păcate, una din proiecţiile de care ne îndepărtăm vertiginos. Omul contemporan ia distanţă faţă de etică, se dezice de importanţa frumuseţii morale, se dezbară de vederea către Adevăr, Frumos şi Dreptate, după cum spunea Soljeniţîn. Căutarea omului frumos, a omului kalokagathic nu mai trece prin evaluarea morală şi sufletească, ci doar printr-o modelare fizică şi virtuală, tehnologică, aproape demonic, în orice caz atribuibilă Răului.


Mergând pe filonul clasic al kalokagathiei, urmărind idealul pedagogic şi moral care a statuat o anume tipologie în paradigma europeană, se înscrie Monica Lovinescu, de la a cărei naştere se împlinesc 90 de ani în 2013, la 19 noiembrie, şi de la a cărei dispariţie de împlinesc 5 ani, pe 20 aprilie 2013.

 


Monica Lovinescu a copilărit şi s-a format într-o Românie tânără ca stat, într-o familie de intelectuali şi de cărturari liberali rasaţi, cu vechi rădăcini de viţă nobilă boierească românească; în acei ani de formare ai autoarei, dominante în viaţa publică erau – istoric vorbind – paradigme constituite din ideile ce însoţiseră epoca ce se întinde de la începutul secolului al XIX-lea şi până în interbelic, adică perioada când Ţările Române şi spaţiul românesc suferă, sub influenţa modelului francez, un proces de colonizare culturală, însă fără colonizatori[1]. Mai degrabă o colonizare prin fascinaţie culturală. Era perioada în care România îşi asuma rolul strategic de avanpost occidental în spaţiul balcanic, odată cu dispariţia Imperiului Otoman ca actor decisiv în politica zonală[2]. De altfel, în memoriile de familie, pe linia boierească maternă, există amintiri din Cruşeţ, domeniul matern, despre relaţiile dintre români şi otomani. Evocarea o face , cu imperfecţiuni, şi E. Lovinescu, în romanul Mălurenii, însă mai târziu Monica nu va fi de acord cu detaliile expuse de tată, şi va rectifica aceste pasaje.


Alte dezvăluiri despre Cruşeţ vor apărea pe filiere literare, iar de aici se vor isca unele confruntări între mai multe relatări ce privesc aceleaşi fapte, toate iscodind după un adevăr ce se pierde în istoria tumultuoasă românească. În romanul lui E. Lovinescu intitulat Mălurenii – destinat sertarului, în ciuda faptului că autorul l-a considerat opera vieţii lui (aşa cum el însuşi va mărturisi în agendele publicate postum, şi după cum confirmă şi Doina Jela) –, trecutul familiei Bălăcioiu este romanţat şi hiperbolizat. Alături de relatări care privesc episoade provenite din anul marii răzmeriţe ţărăneşti, stau şi poveşti care vin din vremea năvălirilor otomane, dar în care E. Lovinescu – autorul dinafara familiei, care nu participase direct la mistuirea imaginarului în naraţiune, de-a lungul generaţiilor de martori, şi nici la metabolismul poveştilor casei boiereşti –, introduce elemente străine de adevăr; se petrece, observă Doina Jela[3], o modificare factuală, într-un episod parcă izvorât din binecunoscuta mizantropie auctorială, „când beiul se întoarce ticăloşit, săvârşind numai grozăvii şi necinstindu-şi până şi sora”; mai târziu, Monica Lovinescu îşi va contrazice tatăl şi va relata altfel acea întâmplare, într-un manuscris inedit din Repere, citat de Doina Jela[4] şi asumat ca document ce corespunde realităţii, scris din datorie faţă de memoria neamului, aşa încât să fie evitată situaţia „care ar fi vexat întreg neamul Bălăcioiu”. Poate că şi din această păţanie, timpurie, Monica Lovinescu a tras concluzia că trebuie să rămână fidelă spiritului de dreptate şi nevoii de adevăr şi că „nu se face literatură cu bunele sentimente”. Istoria familiei trebuie să se conserve cu acribie şi nu va livra urmaşilor produse narative fabricate de dragul efectului estetic, în dauna detaliului biografic autentic. Episodul rămâne, prin urmare, una din lecţiile de deontologie a profesiei pentru viitoarea jurnalistă de la Europa Liberă, ce se va război cu dictatura folosind ca arme redutabile numai cuvântul scris şi microfonul. Merită, de aceea, consemnat şi aici, fragmentul prin care, ridicându-se chiar împotriva mărturiei tatălui său consemnată în Mălurenii, Monica Lovinescu restituie într-un alt text datele reale privind năvălirea turcească (şi implicarea străbunicilor ei gorjeni în acele tragice încleştări), dând acestor împrejurări alura unui adevărat mit de întemeiere[5]: „Năpădiseră regiunea, satul, curtea. Omorâseră bărbaţii, nu cruţaseră nici copiii. Unul dintre ei se agăţase de carâmbii cizmei unui turc şi-i ceruse să se miluiască de el. Fusese aruncat într-o căruţă şi dus cu puhoiul, de i se pierduse urma. De fapt, adoptat de un paşă, crescuse la Istanbul; nu doar frumos, dar şi cu conştiinţa apartenenţei sale; un om dintr-un sat învecinat, robit şi el de turci, avusese grijă să nu fie „turcit” copilul preacredinciosului şi creştinului său boier. Paşa, când a vrut să cumpere cai de rasă din pusta maghiară, şi-a chemat fiul adoptiv – dar preferat, şi i-a dat o ceată de bazbuzuci, galbeni şi cele trebuincioase călătoriei. Şi aşa s-a făcut că au dat turcii a doua oară în Cruşeţ. Mama copilului dispărut a leşinat când a văzut curtea din nou învolburată de arme şi nu şi-a revenit decât după ce i s-au frecat tâmplele cu oţet de trandafiri. De trezit a trezit-o de-a binelea vocea propriului fiu care, în straie de bei, îi glăsuia în cea mai pură limbă română, învăţată cu ţăranul rob de la Istanbul…Şi astfel şi-a regăsit pe ai săi, şi-a întemeiat o familie şi a ridicat biserica, dacă nu mă înşel la Hurezani, pe zidul căreia sunt toţi zugrăviţi, care în straie turceşti, care mai de la noi, cu aceeaşi cuvioşie în priviri şi preasupunere faţă de soarta aleasă de Domnul…”


Pe biserica înălţată în Gorj de un străbunic al boierului progresist Gheorghe Bălăcioiu, străbunic al Monicăi, se găseşte imortalizat întrutotul mitul de întemeiere de mai sus, toate detaliile fiind respectate şi recognoscibile şi azi.


Despre linia boierească maternă, unul din biografii Lovineştilor, Eugen Dimitriu[6], află detalii din scrisoarea trimisă la 18 martie 1969 de preotul Emanoil Hurezeanu, din satul Cruşeţ, judeţul Gorj, către cărturarul Constantin N. Rădulescu din Bucureşti, cu care Dimitriu corespondează şi pe care îl vizitează acasă într-o perioadă grea, când fiecare pas le era urmărit. Astfel, iese la lumină faptul că au existat doi fraţi moşieri, Iorgu şi Gheorghiţă Bălăcioiu, cu conac modest la Cruşeţ şi case la fel de modeste la Craiova. Din relatarea epistolară mai reiese că fraţii erau apreciaţi de localnici ca buni la suflet (boierul Gheorghe Bălăcioiu, viitorul tată al Eccaterinei, a avut chiar extravaganta idee de a-şi împărţi pământurile ţăranilor[7], de aici trăgându-i-se porecla de „boierul roşu”); pe de altă parte, mulţi săteni le erau fini, fapt care a făcut ca ţăranii răsculaţi la 1907 să nu-i gonească şi să nu le dea foc moşiilor. Ba, se cunosc chiar relatări despre zidul făcut în jurul moşiei de la Cruşeţ de ţăranii lui Gheorghe Bălăcioiu, care şi-au apărat astfel, recunoscători, boierul de furia răsculaţilor veniţi la 1907 din satele dimprejur...


Poveştile întemeietoare de mituri de familie se vor transfera în tezaur de frumuseţe morală şi de românitate, pe care copilul Monica Lovinescu îl va prelua şi îl va duce mai departe. În fond, neamurile care i-au dat pe mama şi pe tatăl ei, se luptaseră atât cu Imperiul Otoman, cât şi cu Imperiul Slav de la Răsărit. Iar bătăliile au fost mereu pentru neatârnare şi pentru libertate. Poate că aici trebuie să căutăm Omul cel Frumos, Omul Kalokagathic, pe care Monica Lovinescu, la fel ca şi Ecaterina Bălăcioiu, îl întruchipează cu asupra de măsură.
Omul kalokagathic a fost multă vreme omul întemeietor al idealurilor antice culturale europene. În ultima vreme, acest ideal se pierde şi este, încetul cu încetul, înlocuit de alte standarde.

ANGELA FURTUNĂ

Martie, 2013



[1] Apud. Mitchevici, Angelo, Umbrele Paradisului – Scriitori Români şi francezi în Uniunea Sovietică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 110. Aserţiunea aparţine istoricului Neagu Djuvara, citat de autor. Teza nuanţează ideile ‘’maniheiste’’ ale lui Pompiliu Eliade, afirmate în teza sa de doctorat intitulată Infleunţa franceză asupra spiritului public în România.

[2] Ibid. pp. 110-114.

[3] Jela, Doina, Această dragoste care ne leagă – Reconstituirea unui asasinat, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 12.

[4] Ibid., p. 13.

[5] Ibid., p. 13.

[6] Dimitriu, Eugen, Lumini fălticenene, Cartea a II-a, Vol. 3, Editura Muşatinii, Suceava, 2010, p. 467.

[7] Jela, Doina, Această dragoste care ne leagă – Reconstituirea unui asasinat, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 12.