"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Împărtăşesc multe lucruri cu Borges: îndoielile, auto-interogaţii fără sfârşit despre real şi despre realitate, sau, şi mai bine, şi despre una şi despre cealaltă; şovăielile, ah, aceste energii care, afectând de câteva ori elanul primordial al expresiei, ca nişte frici cameleonice, te propulsează în final pe acoperişul celor mai interesante revelaţii; nu în cele din urmă, corecturile (diagnosticate prima dată de Ana Barrenechea), care transformă impreciziile, răzgândirile şi lacunarităţile literare borgesiene în metabolism mnezic şi imaginativ integrat în mecanismul inefabil al artei narative. Lucrul cel mai interesant, însă, este inserţia acestor mecanisme de creaţie, care mă aseamănă cu Borges, în stilul existenţial, care devine, astfel, sau tocmai de aceea, plin de incertitudini stilistice înşiruite pe un fir kalokagathic, dar şi dominat de iminenţa schimbării sistemelor de referinţă ori, de ce nu, copios impregnat de nevoia de redefinire a realităţii. Poate că această existenţă nu este decât o Carte a fiinţelor imaginare, care nu există decât pentru a deveni, conjunctural, unul sau altul din personajele care ne înconjoară şi ne umplu vieţile.

 

Dacă ar fi să plec din România, aş trăi probabil tot în două lumi. La prima generaţie de exilaţi, procedura transferului incumbă o pierdere de energie uriaşă. Adesea fatală. Rămânând în ţară, nu există decât calea unei concilieri între lumile posibile, deci aplicând stilistica schizoidă (logica exilului interior): aceeaşi de sute de ani, s-a dovedit a fi o reţetă a supravieţuirii non-etice, animalică, biologică, de conjunctură, la limita instinctelor de conservare. Ancorat în diaspora, logica dublului devine de neevitat din raţiuni de integrare a exilatului în pasta multiculturalităţii: bariera limbii, bariera culturii, bariera minoritarului tolerat, bariera aproapelui nerecunoscut. Dacă ar fi să plec din România, aş alege o altă planetă. Sau un alt univers, în buna lecţie a cosmologiei contemporane, conform căreia universal este un sistem complet închis şi complet interconectat în interior[1]. Un autoexil demn de a fi luat în consideraţie – în condiţii vitrege, tipice societăţilor totalitare, ori a celor desovietizate dar niciodată destalinizate, cum e România – se poate petrece, însă, numai în interiorul unui demers propriu stoicilor, care distingeau între Tot şi Întreg, numind cosmosul “Întregul”, dar, mai mult, numind cosmosul luat împreună cu vidul “Totul”. În lumea globalizată, distincţiile care se impun nu sunt deloc uşoare.

În timpul foametei din Moldova anilor 1946-1947, au existat o sută cincizeci de mii de morţi şi nenumărate cazuri de canibalism. O carte scrisă de Larisa Turea [2] plasează această statistică naturală, politică şi antropofagă, precum şi poveştile aferente, într-un terifiant câmp al memoriei şi al literaturii. Ororile din timpul foametei din Ucraina, care au străbătut şi filoane româneşti, din anii 1932-1933, legate şi de politicile lui Stalin, nu pier uşor din memoria ancestrală şi din cea colectivă. E încă foarte aproape de noi acea lume în care oamenii se mâncau unii pe alţii, îşi beau sângele şi se ucideau din raţiuni…biologice şi (ideo)logice. Seceta şi catastrofele umanitare, militare neconvenţionale şi politice bat din nou la porţile României: canibalismul şi teroarea conceptuală – azi concepute în registru public şi în regie hipnotică, dar ataşate şi unei logici a corectitudinii politice de haită –, încep să fie legitimate de detaşamentele morţii, cu fir mediatic şi comunitar virtual, care sunt trimise de mafia transpartinică oligarhică împotriva conştiinţelor ce apără dreptul poporului roman la luciditate şi la conştiinţă. Individul este evacuat din realitate şi din propria identitate prin logica alungării şi prin obligativitatea exilului, aplicate de haita dominantă drept măsură de pedepsire. România moare prin implozia şi prin destructurarea care îi sunt aplicate de o mafie ce utilizează arma informaţională atât împotriva Totului cât şi a Întregului. În atari condiţii, aproape că nu mai există exil sau autoexil: atacul asupra României a pornit de la distrugerea psihologică a individului basic, care a pierdut în mod accelerat virtuţile comunicării, ale timpului real şi s-a resemnat într-o catatonie autistă, non-etică, aparent homeostatică. De aceea, canibalismul actual a devenit posibil, necesar, plăcut şi ireversibil, urcând între valorile acceptate şi dorite de noua societate. Lumea crimei legalizate nu mai e conştientă de gravitatea propriei degenerscenţe, legitimând-o şi încurajând-o prin mecanismele oficiale.



[1] Luc Brisson & F. Walter Meyerstein, Inventing the Universe, Plato’s Timaeus, the Big Bang and the Problem of Scientific Knowledge, State Univ. of NY Press, 1955, pp. 66, 67 şi 77; Lee Smolin, Spaţiu, timp, univers, Trei drumuri spre gravitaţia cuantică, Humanitas, Bucureşti, pp. 22-28.

[2] Larisa Turea, Cartea foametei, EDitura Curtea Veche, Bucureşti, 2008.