"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Monica Lovinescu și Virgil Ierunca l-au adorat pe George Enescu. Jurnalele Monicilor abundă de evocări și de detalii privind muzica lui Enescu precum și înrâurirea pe care acesta, alături de alte personalități ale culturii românești, au avut-o asupra intelectualilor din interbelic și din epoca imediat următoare. Un argument ce hrănește această empatie: rădăcina geniului lui George Enescu se împletește, în Moldova natală, cu rădăcina geniului Monicăi Lovinescu, ambele rădăcini fiind cultivate într-o paradigmă de civilizație unică. Merită să stăruim în această meditație, cu atât mai mult cu cât, la București, s-a desfășurat, în intervalul 1-28 septembrie, prestigiosul Festival Internațional „George Enescu”, ediția 2013. Despre Enescu, Petru Comarnescu scrisese în termeni ce se vor contopi, mai târziu, cu aprecierile Monicăi Lovinescu: ”a răsărit deodată, ca un chiot puternic și prelung, în mijloc de pădure. Până la el, țăranii cântaseră doine în megieșia oilor, pe crestele munților. Muzica bisericească orientală, măiestrită de un Macarie sau Anton Pann, a continuat și ea creațiunea colectivă. Muzica noastră cultă a început ca un motiv biblic. Din stâncă a țâșnit deodată izvor voinic. Enescu n-a avut înaintași și nici nu este înaintaș.

Este cel dintâi, nu numai cronologic. Mare, singur, unic. Violonistul vrăjește sufletele. Oamenii sufăr și trăiesc, ascultându-l. Dirijorul încheagă frânturi de oameni, cioburi de talente, resturi de energie, zăhăite prin indiferență. Plămădește și însuflețește. Modest, uită învierea, mergând să-i învie pe alții. Compozitorul Enescu trebuie să întrunească acele două caracteristici ale sufletului românesc: adaptabilitatea și uitarea de sine...” Adolescenta Monica Lovinescu relatează despre impresia puternică exercitată de Enescu asupra tinerilor ce roiau prin institut, de lecturile amestecate, din Leibniz, Proust, Bergson sau Valéry, Kant și Gide, Schopenhauer, Kafka, Dostoievski, Goethe, Tolstoi, Balzac, Flaubert, Céline, Malraux, Sartre, Simone de Beauvoir, de muzica de Debussy și Satie, Bach, Beethoven, Brahms, Wagner, ascultată la radio sau pe discurile cumpărate de pe Calea Victoriei, de la magazinul Feder; nu ratează niciunul din concertele susținute de Menuhin-Enescu, la care asistă cu entuziasm, tot așa cum nu ratează nici după-amiezele muzicale ale Cellei Delavrancea (artista căreia Fauré îi dedicase cândva o compoziție și care poposea numai acasă la Caragiale, amic cu ilustrul ei tată, atunci când călătorea la Berlin); la aceste serate, așa cum își notează scriitoarea, în 25 februarie 1946, e prezent mereu Filip (Lahovary, soțul Cellei), cu figura sa de păpușe cernită și distinsă, Tante Margot (Mille-Verghi), Pica (Dona, sora Cellei, pictorița), Nuni (fiica ei, pictoriță și ea), Riri (Gibory, altă soră, arhitectă), Lișcu (Lily Teodoreanu – în literatură Ștefana Velisar). Literatură, filosofie, muzică, teatru, pictură...Cu acest bogat și sofisticat bagaj cultural, adolescenții din grupul Monicăi Lovinescu, ajunși la Universitate cu efluvii artistice și cu bucuria de a savura valoarea artistică autentică, se constituiau în grupul “Les Chameaux”, în februarie 1945, în chiar ziua când Camil Petrescu își deschidea seminarul de regie experimentală[1]; membrii grupului de tineri vor pune în scenă diverse piese, iar publicul de teatru care va afla de realizările lor și li se va alătura cu admirație îi includea pe Monseniorul Vladimir Ghika [2], pe Jean Mouton (directorul Institutului Francez), Basil Munteanu, Michel Dard, Camil Petrescu, Maria Botta, Alice Voinescu, Georges Rosetti, Constantin Grigorescu (Greg), Gaby Bosse, Irène (Hanciu și mai târziu Eliade), Ina (Don, apoi Paleologu – cel mai frumos cuplu al Bucureștiului - și în sfârșit Naumescu), Mira Davidoglu (un talent de pictoriță autentic), Dan Brătianu, Ion și Gheorghieș Lecca și mulți alții, dintre care unii vor pieri în cazne atroce în închisorile comuniste sau în exil.

 


În casa Monicilor de la Paris exista multă muzică de Enescu (pe benzi magnetice sau pe discuri de ebonită), savurată adesea laolaltă cu prietenii ori cu vizitatorii aflați în căutarea unor pretexte pentru hermeneuticile cele mai diverse. Compozitorii, dirijorii, interpreții și muzicienii români erau adulați, iar alături de Enescu figurau Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Mihail Andricu, Marcel Mihailovici, Filip Lazăr, C.C. Notarra, Stan Golestan, Alfonso Castaldi, Ionel Perlea, Dimitrie Cuclin, George Georgescu, Constantin Brăiloiu (alături de care Enescu a fondat, în 1926, Societatea Compozitorilor Români). Enescu a constituit, uneori, și obiectul peregrinărilor pariziene ale celor doi Monici: pașii tuturor se vor fi suprapus cândva cu pașii lui Enescu pe dalele străzii Bucarest, care începe la nr. 59 din strada Amsterdam și se termină la nr. 20, strada Moscova, și la nr. 12, strada Leningrad (devenită Saint-Petersburg). O nostalgie plină de muzică și de dor de țară – posibile surse de inspirație pentru Enescu – pecetluia lumina inefabilă a străzii Bucarest, care fusese deschisă la 1826 între străzile Miromesnil și Amsterdam, sub numele de Hambourg, în momentul împărțirii zonei care a format Cartierul Europa. Partea de Răsărit a străzii Hambourg, creată după ce aceasta a fost tăiată în două de calea ferată, a primit, în 1922, numele capitalei României. În apropiere, frumoasa stradă a lui George Enescu, strada Clichy. La numărul 26-28 din Strada Clichy există Placa George Enescu, aplicată pe clădirea luxoasă unde muzicianul român a trăit, între 1908 și 1955, alături de soția sa, Maruca Cantacuzino. Clădirea fusese construită în 1896 de arhitectul Le Voisvenel și are numeroase sculpturi rococo, subliniind formele rotunde și sinuoase ale fațadei [3].

Hoinărind, mai departe, pe Bulevardul Raspail și, după ce traversăm o întreagă istorie multiculturală, luând-o pe bulevardul Edgar Quinet, la numărul 54 e regăsit atelierul unde se instalase în 1907, Brâncuși. Acesta va fi membru fondator al Asociației amicale a românilor din Paris, alături de George Enescu, de tragedianul Edouard de Max, de pictorii Theodor Pallady, Ștefan Popescu, Gheorghe Mărculescu, de medicii C. Levaditi și Solomon Vasile Marbais, ca și de avocatul Virgil Stănescu.

Alte itinerarii culturale prin Paris se intersectează pe strada Bac, pentru a ajunge pe cheiul Voltaire, care este celebru pentru personalitățile sale, între care Voltaire, desigur, care a murit acolo pe 30 mai 1778; tot pe acest chei trăia modest istoriografa Maria Bengescu [4], dar la ea veneau în vizită George Enescu, Rodin (care i-a făcut și bustul), Brâncuși, Elena Văcărescu, Marta Bibescu, prințesa Cantacuzino, Constantin Lahovary.

Pe strada Jean-de-Beauvais, o frumoasă și sobră biserică creștină amintește de faptul că între 1952 și 1955 Mircea Eliade fusese membru activ al consiliului parohial, alături de George Enescu și de Elena Văcărescu, una din cele mai mari românce (repatriată cu onoruri în țară la 5 septembrie 1959), care își va săvârși călătoria pământeană cu epitaful „Dumnezeu să-mi ajute țara și în ceruri, eu mă voi ruga pentru România”.

Pe 8 octombrie 1981, Monica Lovinescu adaugă în Jurnal[5] mărturia despre eleganța concertului Enescu organizat la Salle Cortot, de Comitetul Centenarului lui Enescu. “Cu Piso, dar mai ales cu fostul quartet Athenaeum, care alesese (toți patru) libertatea în Franța în 1979 și care și-a schimbat altistul. Mergem, cu V., să-i felicităm și să le propunem o emisiune [6] ”. Între timp, în România demolărilor, memoriile, manuscrisele, mărturiile, casele memoriale cunoșteau un destin tragic: neglijența și politica păguboasă distrugeau o cultură ce se zbătea între barbarie și program explicit politic antiromânesc [7]. Mai recent, chiar în zilele noastre, Casa Memorială George Enescu de la Mihăileni se zbate la rândul ei între ruina totală (grație autorităților, insensibile în ultimele decenii) și dificultățile unui exercițiu de salvare (aplicat de diaspora culturală românească, ce a reușit să trezească unele instituții și pe unii demnitari la spiritul de responsabilitate și de asumare a supraviețuirii culturii naționale).

Recenta evoluție din România, în cadrul Festivalului Internațional "George Enescu", a unor personalități majore, de talia lui Daniel Barenboim, sau a lui Radu Lupu, ori Vladimir Spivakov, Paavo Järvi, Bertrand de Billy, Antoie Pappano, Christian Zacharias, Enrique Mazzola, Leonidas Kavakos, Marek Janowski, Semyon Bychkov, James Gaffigan, Jordi Saval, Sir Neville Mariner, Mariss Jansons, Sakari Oramo, Andrew Litton, Vadim Repin, Mihail Pletnev, Cristian Mandeal a reamintit și lumii românești care este locul real al elitelor: în inima lumii civilizate.

Angela FURTUNĂ

Octombrie 2013



[1] Ibid, p. 24.

[2] Recent canonizat și beatificat în 2013, la Vatican, de Papa Francisc.

[3] Conrad, Jean-Yves, Paris – Capitala...României, Colecția Românii din Paris, Coordonator Basarab Nicolescu, Editura Junimea, 2006.

[4] Ibid, p. 24. Maria Bengescu preferase Franța patriei ei, la începutul secolului XX, prevestind nenorocirile ce vor afecta România.

[5] Lovinescu, Monica, Jurnal, 1981-1984, Ed. Humanitas, 2002, p. 22.

[6] Ibid. La Radio Europa Liberă.

[7] Ibid. Fondurile Eliade, Eminescu, Enescu pun Academia Română în dificultate. Până și din Caietele Eminescu nu s-au făcut decât puține microfilme. Ce să mai vorbim de capitolele Eliade sau Enescu...p. 20