"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

DARURILE PATRIEI. DARUL IUBIRII. HARUL FIINŢEI EXCEPŢIONALE

Moto: Noi trebuie să avem memoria tăcerilor la fel cu aceea a cuvintelor

Monseniorul Vladimir Ghika

1. În ajunul aniversării zilei sale de naştere (19 noiembrie, n.n.) din anul 1977, mai precis în seara zilei de 18 noiembrie, Monica Lovinescu primeşte un "cadou" de neuitat din partea dictatorului Ceauşescu: doi agenţi palestinieni trimişi de acesta prin Direcţia de Informaţii Externe o snopesc în bătaie în curtea casei sale din Paris, 8, Rue François Pinton, provocându-i internarea în stare de comă într-un spital parizian. Ordinul dictatorului fusese unul precis, atribuindu-i-se de către martori direcţi[1] următoarele “indicaţii preţioase”: "Să i se închidă gura! Nu trebuie ucisă! N-avem nevoie de anchete americane şi franceze care ne-ar pune în situaţii dificile. S-o facem zob! Să-i spargem dinţii, falca, să-i rupem braţele! Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie! Să devină un exemplu de neuitat pentru ceilalţi! Să fie bătută la ea acasă pentru ca să înveţe şi ea şi alţii că nu există nici un adăpost sigur pentru calomniatorii dictaturii proletariatului! Nici chiar în propria lor casă."

Lovitura se dorea nu numai o intimidare a celei mai temute voci critice anticeauşiste şi anticomuniste de la Radio Europa Liberă, ci şi un avertisment pentru proaspătul exilat Paul Goma, care avea să ţină o conferinţă la Paris peste numai cinci zile, la scurtă vreme după sosirea lui în capitala Franţei. Jurnalul Monicăi Lovinescu păstrează amintirea întâmplării[2]: Vineri, 18 noiembrie, mă întorceam acasă spre orele 5 şi jumătate după-amiaza. În curtea din faţa casei se aflau doi necunoscuţi (al doilea, pitit după un arbust, n-a apărut decât în ultima clipă). Primul care mi-a ieşit în faţă m-a întrebat în franţuzeşte, cu accent, dacă sunt "Madame Monica". Mi-am dat imediat seama că vine din partea unor români (în Franţa nu se întrebuinţează "domn" sau "doamnă" alături de un prenume). Avea un plic mare în mână şi mi-a spus că e un mesaj, să intrăm în casă să mi-l citească. Am simţit că e ceva suspect şi am refuzat. A insistat să intre. Am refuzat din nou. Atunci a apărut şi al doilea şi au început să-mi dea în cap. Mi-am pierdut repede cunoştinţa, dar am apucat să ţip. Un trecător (funcţionar la poştă) s-a repezit şi i-a pus pe fugă. Erau - mi-a spus un vecin care i-a zărit fugind şi l-a ajutat apoi pe funcţionarul de la poştă să mă transporte în casă şi să cheme poliţia - doi tineri cam negricioşi. Nu mi-au luat nici cheile, nici banii, nici poşeta, absolut nimic. Leşinasem, mă loviseră în cap cu un obiect dur. Doctorul mi-a spus la spital că loviturile erau prea puternice pentru a fi fost date doar cu pumnul. Capul era umflat şi în sânge. N-am avut însă o fractură craniană, doar un traumatism cranian şi o fractură la baza nasului. Am ieşit din comă la spitalul Saint Louis când mi se făceau radiografiile. Azi m-am întors înainte de termen acasă, semnând o hârtie în care-mi asum răspunderea pentru eventuale consecinţe (o congestie cerebrală nu e de exclus - mi-au spus doctorii - timp de două săptămâni). Am plecat din spital mult mai devreme, deoarece voiam să fiu prezentă la conferinţa de presă a lui Paul Goma, sosit la Paris la 19 noiembrie (de la aeroport venise direct la spital să constate punerea în aplicare a ameninţării generalului Pleşiţă, din ajun, la Bucureşti). Conferinţa de presă s-a ţinut la 24 noiembrie la Fnac-Montparnasse, unde am descris gazetarilor prezenţi agresiunea suferită, prima de acest gen iniţiată de Bucureşti la Paris. (vezi şi Anexa II[3]

 

 

Dacă înainte de 1989 şi în primul deceniu de democraţie originală, plasate în limita Războiului Rece, atacurile împotriva Monicăi Lovinescu erau explicite şi foarte dure, utilizând mijloacele, logistica şi cadrele Partidului Comunist specializate în propagandă, diversiune, intoxicare şi subminare (culminând cu actul terorist descris la începutul acestui studiu), în anii din urmă se pot consemna unele schimbări privind tactica de anihilare a memoriei democratice româneşti; în anii 2003-2013 (marcând epoca cea mai recentă, plasată după aderarea României la NATO şi UE), asistăm la o modificare a strategiei de mutilare a istoriei neamului, venind dinspre nucleele de recuperare a aceluiaşi trend politic de extracţie extremistă, ce reuneşte forţe acum înlănţuite de extremă stângă şi respectiv de extremă dreaptă pentru a consolida un nou naţionalism tare, cu accente din nou xenofobe, şovine, antidemocrate. Asistăm, în acest context, la o spălare programată dar mai subtilă a memoriei recente, efectuată prin omerta aşternută peste personalităţile democrate. Procesul a fost posibil în ultimii ani graţie conjugării a doi factori: pe de o parte, s-a produs stingerea biologică a generaţiei vocilor explicit anticomuniste sau de disidenţi anticomunişti (o generaţie mult inferioară numeric faţă de cea comunistă ce fusese pusă in situ prin politica de stat după etapa bolşevizării şi după etapa de anihilare a vocilor anticomuniste din România); pe de altă parte, generaţiile mai noi de cetăţeni români au fost supuse politicii de atac la memoria recentă, neavând acces la o pedagogie sistematică a memoriei, datorită slăbirii pârghiilor educaţiei şi culturii (unele pârghii fiind abil manevrate de cadrele comuniste sau de extremă dreaptă aflate la post în instituţiile de educaţie şi de cultură, sau plasate în spatele unor strategii propagandistice, ideologice şi mediatice de frânare a procesului democratic din România). În consecinţă, pentru aceste generaţii noi, tema recuperării memoriei recente legate de dezastrul produs în România de totalitarismele secolului trecut nici nu mai există: ca şi cum nu ar fi condamnate prin Rapoarte Finale elaborate şi asumate de la cel mai înalt nivel academic şi public, şi gestionate prin litere de lege, fenomenul legionar ( extremismul de dreapta românesc) şi fenomenul communist (extremismul de stânga românesc) continuă să fie clamate, legitimate şi impuse, în timp ce contestatarii lor limojaţi. De victimele Holocaustului şi ale Gulagului, precum şi de şansele repetării ororilor, nu e nimeni preocupat în mod consecvent şi temeinic, căci negaţionismul totalitarismelor şi rescrierea istoriei prin minciuni sunt în floare. Nici problema valorilor şi a modelelor autentice nu mai există pentru români. Acesta este contextul în care s-a produs distrugerea modelelor publice şi a potenţialului de impact public reprezentat de personalităţile democratice din România, la nici un sfert de veac după căderea dictaturii ceauşiste, în paralel cu refacerea forţei de manipulare a puternicei pături culturale şi intelectuale, politruce şi cărturăreşti provenind din PCR. Tocmai de aceea, numele Monicăi Lovinescu este condamnat azi la uitare şi minimalizare, la cinci ani de la moartea sa şi la nouăzeci de ani de la naştere, cu toate că poporul român datorează jurnalistei Monica Lovinescu gratitudinea şi respectul cel mai înalt, iar literatura română datorează criticului şi scriitoarei Monica Lovinescu şansa celui mai onest şi aplicat critic literar din perioada ceauşistă. Gabriel Liiceanu, editorul care a publicat la Humanitas aproape toată opera Monicăi Lovinescu în limba română, pune sistematicei ignobilităţi româneşti un diagnostic precis[4]: “Monica Lovinescu a murit în stil românesc: înconjurată de indiferenţă, ignoranţă şi de uitarea noastră”. Ea a fost salvată, însă, de un exil iniţiatic dur, la fel cum au fost salvaţi şi Constantin Brâncuşi, Dinu Lipatti sau George Enescu, Emil Cioran, Paul Goma sau Clara Haskil, Norman Manea, Matei Vişniec, Gabriela Melinescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Basarab Nicolescu, Vladimir Tismăneanu sau Aurelian Crăiuţu, ori atâţia alţi cetăţeni români ai excelenţei, care au fost sistematic alungaţi din ţară, vânaţi, subminaţi, dispreţuiţi, schingiuiţi, maltrataţi, persecutaţi de dictatura prostiei, a spiritului non-etic, a urii, a intoleranţei ideologice sau rasiste, ori a violenţei de gândire. Acest topos de asumare şi de axiologie reprezentat de exilul salvator[5] este locul unde valorile universale transcend tuturor localismelor barbare. Adesea, acestea din urmă transformă duioasa noţiune de Patrie din sufletul omului obişnuit într-o armă mortală, iar pe aceea din sufletul nobil într-o veritabilă implozie.

2. În timp ce persoana publică şi culturală era vânată de o dictatură care i-a dorit moartea, a mai existat o zguduitoare realitate la care publicul începe să aibă acces abia în ultimii ani, după apariţia scrisorilor trimise fiicei, Monica, între anii 1947-1951, la Paris, de către mama sa, Ecaterina, rămasă ostatică în România[6]: departe de zgomotul frust al propagandei totalitare şi de grobianismul unei majorităţi aproape decerebrate prin ideologie, a ars, a strălucit şi s-a stins cu nobleţe o fiinţă a cărei sensibilitate nu era întrecută decât de propria forţă, una ieşită din comun. Alcătuită dintr-un astfel de aliaj neobişnuit, această fiinţă nu a fost tocmai una uşor de descifrat, pentru că a era alimentată de o conştiinţă unică, ce aparţinea deopotrivă atât mamei, cât şi fiicei rămase în exil după bolşevizarea României. În fapt, niciodată cât au trăit, chiar şi după separarea lor de Cortina de Fier, cele două nu s-au despărţit.

Din scrisorile scrise de mamă fiicei sale – atâtea câte au fost publicate până în prezent –, recompunem atmosfera care invada sufletul mamei, cu blândeţe, resemnare tragică şi dor, în zilele lui octombrie şi noiembrie, zile ce precedau aniversarea fiicei. În 1947, 1948, 1949 şi, respectiv, 1950, adică în primii ani ai exilului Monicăi, scrisorile trimise de la Bucureşti la Paris denotă că mama îşi proiecta sentimentele nobile faţă de un copil expus unui spaţiu al străinătăţii şi înstrăinării, dorind să-l apere de atacuri şi de agresiuni. Pe de altă parte, e conştientă că exilul era singura cale de salvare a libertăţii fiicei, ca garanţie a perpetuării idealurilor părinteşti, adică a bagajului de idei ce aparţinuseră lui E. Lovinescu şi Ecaterinei Bălăcioiu, şi în spiritul cărora cei doi îşi educaseră fiica: Totuşi sunt atât de fericită că eşti în Franţa cea mult iubită a copilăriei tale, a maturităţii tatălui tău şi a zburătăcirilor mele[7]. De unde s-a născut acea proverbială forţă etică a Monicăi Lovinescu, de care s-a temut atât de mult cea mai puternică dictatură din Est? Dincolo de toate speculaţiile, această forţă a fost indusă de cuvântul către fiică rostit de o mamă supranaturală şi transmis prin scrisorile ce au jucat rolul unei hipnoze de supravieţuire [8]: “fii binecuvântată în această nouă zi a vieţii tale, pentru toate bucuriile ce mi-ai dat, pentru mândria cu care trăiesc fiindcă sunt mama ta, şi pentru că nu am roşit decât de bucurie, de când te am pe tine, iubita mea, dulcea şi îndepărtata mea bucurie şi raison d’être”. De acum înainte, este cazul să vorbim mai mult în cultura noastră şi în literatura românească despre modelul excepţional lăsat nouă drept tezaur şi genialitate de Monica Lovinescu şi de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.

1947: primul an de durere, primul an când Monica Lovinescu se afla în exil. Exil impus de o istorie tragică a Estului. Prima aniversare a zilei de naştere, petrecută în singurătate, departe de casă. La 19 noiembrie, Monica împlinea 24 de ani. În tot acest timp, mama, Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu, rămasă în ţară, ostatică în regimul ce va bolşeviza România, începea încă din luna octombrie să-i adreseze fiicei scrisori care anticipau în crescendo ceremonialul de aniversare. Evitând să se lase pradă deznădejdii, şi mai ales evitând să-i scrie fiicei, la Paris, prea multe detalii despre disperarea de a fi rămas captivă în gulagul românesc, Ecaterina Bălăcioiu îi adresează Monicăi, pe 10 noiembrie 1947 îndemnul blând, dar ferm, tragic şi deopotrivă duios, de a nu coborî sub demnitatea nobilă, ştiută[9], deprinsă în familie: “draga mea, poate că asta e una dintre ultimele scrisori pe care ţi le pot scrie. Draga mea, fii vitează şi puternică. Am să te iubesc toată viaţa, am să mă gândesc la tine în fiecare clipă a vieţii mele, la fiecare suflare, la fiecare respiraţie. N-am să trăiesc decât ca să te văd. Fii cinstită şi puternică; gândeşte-te la numele pe care îl porţi, gândeşte-te la mine cum am să mă gândesc şi eu la tine, până la ultima suflare. Sunt vitează[10] şi tot aşa am să fiu mereu”. În seara aceleiaşi zile de 10 octombrie, Ecaterina Bălăcioiu, sfâşiată de durere, din ce în ce mai singură şi lipsită de puteri, la cei 60 de ani recent împliniţi, în casa goală de la Bucureşti, pune pe aparatul de radio fotografia copilului răpit de istorie şi îi dedică gânduri şi sentimente sfâşietoare, pradă unei viziuni şi unei profeţii istorice[11]: “sunt singură, draga mea, singură pe lume. Ar fi trebuit să te urmez pe jos, în genunchi, să nu mă despart de tine, care eşti viaţa mea. Nu conteni să-mi iubeşti amintirea, fără prea multă durere, fără tulburare, cu nobleţe, cu dragostea aceea vitează care leagă dincolo de toate. Am să fac tot posibilul să te văd acolo unde eşti, nu în altă parte. Nu pleca din Franţa decât când am să-ţi dau eu de ştire, când am să ţi-o scriu cu mâna mea”. Mama era convinsă că puternicul exil românesc parizian, pe care îl ştia bine organizat şi solidar prin afinitaţi culturale certe, avea să fie un adăpost solid pentru fiica ce nu avea să se mai întoarcă acasă în timpul regimului totalitar. De aceea, mizând pe faptul că, fie şi în noile condiţii, ostile politic, fiica avea ocazia de a-şi continua, într-un fel, evoluţia intelectuală şi culturală începută în familie, mama pune accentul tot pe miezul kalokagathik al desăvârşirii personalităţii[12] şi îi trimite Monicăi, în aceeaşi seară de 10 octombrie, un nou îndemn: “continuă-ţi frumoasa şi nobila misiune, chiar dacă n-ai să-mi mai aştepţi scrisorile; dă preţ prin purtarea ta imensului sacrificiu pe care l-am făcut despărţindu-mă de tine. Mărită-te, chiar dacă n-o să te pot vedea mireasă, oacheşa mea frumoasă; în fiecare seară va trebui să-mi dai seamă de ziua ta bine petrecută, în care vei scrie alături de dulcele nume pe care mi-l dai cuvintele: cinste, onoare, bunătate! Eu am să te ador, orice ar fi”. Iată, aici, pe deplin reflectată ca valoare a educaţiei şi a nobleţei spirituale, triada kalokagathică: ceea ce este bun este, în acelaşi timp, şi adevărat, şi frumos, aşa cum asumă filosofia greacă, prin armonizarea planurilor cunoaşterii cu acelea ale eticului şi respectiv ale esteticului. Ar fi, acesta, un serios temei de meditaţie pentru dascălii, pentru oamenii de cultură, pentru liderii spirituali, civici sau politici, ori pur şi simplu pentru părinţii de copii de astăzi – cu toţii aflaţi în serioasă căutare de modele -, atunci când dobândesc conştiinţa, deci şi îngrijorarea necesară, privind stadiul de nesuportat al deşertăciunii etice acumulate de civilizaţia contemporană.

Peste câteva zile, într-o luni, 17 noiembrie 1947, mama îşi aminteşte că ziua de naştere a Monicăi căzuse, cu 24 de ani în urmă, în anul 1923, tot într-o luni[13], “la ora 10 şi 30 dimineaţa”; dar acum, în aşteptarea aniversării copilului exilat, între două lecţii particulare, din care îşi câşiga existenţa, Ecaterina Bălăcioiu aleargă la poştă ca să dea o telegramă Monicăi, prin care o anunţa că urma să o cheme la telefon miercuri, de ziua ei (19 noiembrie), la ora 7: “am să telefonez miercuri orele nouăsprezece. Urări. Te iubim. Mamina, Gaby[14], Dan[15], Irène[16], Paca[17], Maria[18], Sabine[19]…(…) Dragă Monică, mama pune capul pe umărul tău şi plânge înăbuşit de dor, mama e un biet copil bătrân şi prost”. Se simte în textele scrisorilor din septembrie, octombrie şi prima jumătate a lunii noiembrie 1947 un vădit trend de accelerare a emoţiei materne, o stare de aşteptare şi o tensiune greu de suportat. Cele două femei, mamă şi fiică, se “întâlneau” şi comunicau mai ales prin intensificarea unor forme salvatoare de autosugestie şi de autohipnoză, iar uneori scrisoarea, telefonul sau o telegramă reprezentau unica modalitate de a fi împreună. Aflăm, mult mai târziu, din jurnale, că însăşi alegerea jurnalismului radio de către Monica Lovinescu, la Paris, atunci când jobul i s-a propus de către Ministerul de Externe francez[20], nu a fost o chestiune vocaţională, ci a avut la bază prioritatea electivă de a se şti auzită, astfel, la radio de mama, rămasă la Bucureşti.

Abia pe 20 noiembrie, joi seara, aflăm din scrisoarea mamei despre cum au sărbătorit-o pe Monica la Bucureşti, în familie, miercuri, pe 19, mama şi prietenii, la prima sa aniversare departe de ţară[21]: “toată seara mi-am cuibărit impresiile şi bucuria pe jumătate tristă în mine şi am mâncat cu toţii, fără ca să mai derideze (de la fr. dérider, “a descreţi fruntea cuiva”, “a înveseli”) glumele lui Mihai[22] şi nici maimuţăriile Luciei[23]. Am sfâşiat depărtarea şi, ca într-o vrajă malefică, imediat s-a închis, ca şi cum între noi ar fi căzut de sus o poartă de fier masivă. Am pus masa pe biroul tatei, eu şi Gaby stam în partea dinspre bibliotecă, Mihai şi Lucie pe partea cealaltă. Am stat până la 11 şi jumătate. Nu a fost veselie…(…)”. Atmosfera de aniversare a zilei Monicăi a fost mai degrabă de priveghi decât de celebrare, dar poate că de vină e mai degrabă spiritul foarte livresc al unicei evocări cunoscute, anume aceea din scrisorile mamei. În realitate, pentru rude şi pentru prieteni – atât referitor la Cazul Lovineştilor dar şi în atâtea mii de alte cazuri –, unii aflaţi la Bucureşti, alţi surprinşi şi fixaţi în exil, se producea acel lung proces psihologic de adaptare la tragediile de separare, de supravieţuire, de abuz, de persecuţie şi de asumare a distanţei impuse prin ocuparea României de către URSS şi prin războiul rece survenit după ce colosul bolşevic (şi ţarile ocupate abuziv de acesta) şi-au declarat deschis ostilitatea faţă de democraţie şi faţă de valorile Occidentului. În realitate, în acea primă seară de aniversare fără Monica, atât mama ei, cât şi invitaţii, au înţeles că Monica se afla, deja, la cei 24 de ani, liberă în Lumea Liberă, spre deosebire de poporul român rămas prizonier de război, iar românii fiind apoi declaraţi, în bloc, ostatici politici în gulagul bolşevic dezvoltat cu forţa de ruşi în România, adică într-un regim totalitar crud şi despotic, impus de URSS, fără precedent ca întindere în spaţiu şi în timp, dar şi ca expresie politică.

Anul 1947 a fost, aşadar, primul dintr-un şirag de ani grei pe care Ecaterina Bălăcioiu şi Monica Lovinescu i-au traversat cu eforturi imense, fără a se mai fi revăzut vreodată. Zilele lor de naştere se petreceau prin comuniuni epistolare şi prin reuniuni de prieteni, ce semănau cu şedinţele de spiritism, şi în care atât mama, cât şi fiica, îşi nutreau afectele din evocări şi din invocări, literaturizând existenţa şi impunând vieţii supremaţia imaginarului salvator, printr-o etică specială şi un cod de onoare ce ţine, fără dubii, de excepţionalitatea morală a mucenicilor. Până în ultima clipă a libertăţii ei, până la arestarea ei, ce a avut loc în 1958, când avea 71 de ani, Ecaterina Bălăcioiu şi-a construit rezistenţa interioară numai prin rugămintea de a-şi vedea copilul. În 1957, parcă presimţindu-şi sfârşitul, mama îi scrie fiicei[24]: “de un an, în fiecare seară mă rog: “Fă, Doamne, să-mi revăd copilul în 1957!”, iar mai încolo, recunoaşte că Monica este sursa forţei psihologice şi morale care a ajutat-o să reziste[25] : “Ţi-o datorez ţie, pentur că tu exişti, tu, care eşti totul pentru mine, pe care te ador aşa cum adori divinităţile intangibile. Iartă această mică declaraţie de sfârşit de an, ca o şoaptă în biserica minunată unde toate speranţele par realizabile, iar rugăciunile, sufletul vieţii”. Anul 1958 a trecut, pentru Ecaterina Bălăcioiu, prin aceleaşi ipostaze ale rugăciunii, ale invocaţiei şi ale neputinţei. Ultima rugăciune de libertate a spus-o pe data de 22 mai 1958, într-o joi seară, în timp ce scria şi ultima scrisoare de libertate către Monica[26] (şi Virgil Ierunca, între timp devenit soţul ei): “îngenunchez şi mă rog bătrâneşte: Dumnezeu să fie alături de voi, să vegheze la viitorul vostru, să aibă în grijă cuibul vostru, pe care l-aţi ales pentru fericirea voastră, pentru noi, împreună, într-o zi, să rămână pe creangă, Mama”

A doua zi, pe 23 mai 1958, la ora 19, Ecaterina Bălăcioiu este arestată. La uşa apartamentului din Casa Lovinescu, Bulevardul Elisabeta 95A[27], se prezintă locotenentul-major Cânda Gheorghe, asistat de lt. Tudor Marin, ambii din Direcţia de Anchete Penale a MAI, care o ridică şi o duce la Malmaison, în baza unui mandat de arestare, emis în baza referatului întocmit în dimineaţa aceleiaşi zile, pe care locţiitorul şefului de serviciu, cpt. Mateuşanu, anchetatorul Dracopol şi şeful Direcţiei de Anchete Butika, scriseseră toţi “De acord”. Percheziţia a putut dura, după surse, între o oră şi patru ore, şi s-a soldat cu confiscarea celor paisprezece caiete de cărţi postale, cărţile, Biblia şi 606 lei[28]. Procurorul de caz a pus presiune enormă pe Cazul Ecaterina Bălăcioiu, pentru că dorea, de fapt, să profite de situaţia ei politică şi de faptul că Ecaerina Bălăcioiu era în vârstă şi lipsită de apărare, pentru a-i confisca şi casa, lucru petrecut ulterior, când procurorul devine proprietar al casei Lovinescu. (Abia după 1989, situaţia moşenirii s-a restabilit, iar Monica Lovinescu, moştenitoare, a lăsat casa pentru a servi scopurilor culturale nobile). Finalmente, sentinţa din 12 februarie 1959 a Tribunalului militar teritorial II Bucureşti, trimisă la UM 01231 E, Bucureşti (numele din acte al închisorii Malmaison) decidea condamnarea Ecaterinei Bălăcioiu la opstsprezece ani de temniţă grea şi confiscarea tuturor bunurilor. Nu s-au putut reţine în sarcina făptuitoarei decât vinile recunoscute - cu mândrie - de aceasta încă din prima zi[29]:

“A ascultat permanent emisiunile postului de Radio Paris unde funcţiona în calitate de crainic pentru emisiunile în limba română fiica sa, LOVINESCU MONICA, iar ştirile transmise le comunica şi altor personae, comentându-le în mod ostil, manifestându-şi neîncrederea în trăinicia regimului nostru şi propovăduind instaurarea regimului capitalist”.

Parafrazând-o pe Varvara Florea – un martor cheie al tragediei Ecaterinei Bălăcioiu – , invocată de Doina Jela[30]se poate spune că Monica Lovinescu, dar şi mamei ei, Ecaterina Bălăcioiu, au devenit simboluri ale tuturor victimelor regimului totalitar impus de URSS în România, regim bazat pe absurd, pe crimă, pe re-educare şi pe spălarea creierului: copiii şi părinţii erau în permanenţă manipulaţi pentru a se vinde unii pe alţii, răscumpărându-se prin trădare. Fericiţi cei ce niciodată nu au trădat şi au murit demni pentru libertate! La fel cum au făcut-o martirele neamului românesc, Ecaterina Bălăcioiu şi Monica Lovinescu. (Va urma).

Angela FURTUNĂ

15 noiembrie 2013



[1] Monica Lovinescu, Seismograme, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, însemnarea din 23 noiembrie 1977, Anexa II, pp. 259-260, citat din cartea lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi Roşii. Cronicile unui spion comunist (Red Horizons, Chronicles of a Communist Spy Chief, USA, 1987, ISBN 0-89526-570-2, tradusă şi difuzată apoi clandestin în româneşte, şi tot în 1988-1989 a fost serializată la Radio Europa Liberă. În 1990, apare un al doilea volum: Red Horizons: the 2nd Book. The True Story of Nicolae and Elena Ceaușescus' Crimes, Lifestyle, and Corruption 1990. ISBN 0-89526-746-2 ). Ion Mihai Pacepa a fost prim şef adjunct al DIE, din aprilie 1966 până în 1978, când a defectat în Occident; a fost şi secretar de stat la Consiliul Securităţii Statului din cadrul Ministerului de Interne, precum şi consilier personal al dictatorului Ceauşescu pe probleme de securitate naţională şi dezvoltare tehnologică, în intervalul 19 aprilie 1972-24 iulie 1978.

[2] Monica Lovinescu, Seismograme, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, însemnarea din 23 noiembrie 1977, pp. 254-255

[3] Ibid. pp. 259- 260

[4] La moartea Monicăi Lovinescu”, în Revista 22 din 21.02.2013

[5] Exilul salvator şi iniţiatic: concept ilustrat în mod genial de mari exilaţi români ca Norman Manea, Paul Goma, Monica Lovinescu, Sergiu Celibidache, Gabriela Melinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Basarab Nicolescu sau Vladimir Tismăneanu, Aurelian Crăiuţu, Matei Vişniec şi atâţia alţii…

[6] Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica, 1947-1951, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.

[7] Ibid., pp. 158-159.

[8] Ibid, p. 159. Duminic[ ora 4. ½, 9 noiembrie 1947.

[9] Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica, 1947-1951, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, Traducerea scrisorilor din limba franceză, Gabriela Creţia, Selecţia şi îngrijirea textelor, prefaţă, tabel cronologic şi note de Astrid Cambose - pp. 159-160.

[10] În scrisoare, textul original, figurează termenul francez, vaillante. Aşa i se va spune, de fapt, mamei, în detenţie, după cum povesteşte chiar Monica Lovinescu în memoriile sale: “Codeţinutele mamei, reunite când la una, când la alta, derulau intolerabilul film al utilemlor ei zile. Iar eu luam note. (…)…«Când trecea la Malmaison pe culoar spre anchetă i se auzea bastonul. Ştiam că e ea…Vajnica (subl. ed.) »…Era nu numai o pildă, ne şi încuraja” (Monica Lovinescu, op. cit. , pp. 313-314.

[11] Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica, 1947-1951, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, Traducerea scrisorilor din limba franceză, Gabriela Creţia, Selecţia şi îngrijirea textelor, prefaţă, tabel cronologic şi note de Astrid Cambose - pp. 160-161.

[12] Ibid. p. 160.

[13] Ibid. p.163.

[14] Ibid. p. 163, Gaby Bossie.

[15] Ibid. Dan Brătianu.

[16] Ibid. Irina Hanciu.

[17] Ibid. Packa Manoil.

[18] Ibid. Maria Botta.

[19] Ibid. Sabine Thomas.

[20] Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 127 : «La Radio Paris…Pe măsură ce o Genevă sau alta mai „normaliza” nişte relaţii anormale în chiar esenţa lor, se mai punea câte un bemol la vehemenţa emisiunilor ce depindeau de Quai d’Orsay (Ministerul de Externe). Eram doar crainică, primele cronici literare le semnasem cu pseudonim (…) În parte, acceptasem oferta de colaborare adresată mie de Marcel Fontaine ca măcar pe această cale să-mi poată auzi mama vocea seară de seară».

 

[21] Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica, 1947-1951, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, Traducerea scrisorilor din limba franceză, Gabriela Creţia, Selecţia şi îngrijirea textelor, prefaţă, tabel cronologic şi note de Astrid Cambose - pp. 165-166.

 

[22] Ibid. Dan Brătianu.

[23] Ibid. Irina Hanciu.

[24] Jela, Doina, Această dragoste care ne leagă, Editura Humanitas, 2005, pp. 209-210

[25] Ibid. p. 210

[26] Ibid. pp. 248-253.

[27] Ibid. p. 253.

[28] Ibid. p. 253.

[29] Ibid., p. 253

[30] Ibid. pp. 258-260.