"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Lupta pentru cauza României, în presa exilului de după al doilea război mondial, a fost dusă de oameni foarte bine pregătiţi, ieşiţi din şcolile bune ale României interbelice sau din cele occidentale. Unul dintre aceştia a fost Mihail Fărcăşanu, scriitor şi jurnalist, jurist şi patriot anticomunist liberal-naţionalist, care a emigrat în 1946 în condiţiile bolşevizării României, a fost condamnat la moarte de autorităţile regimului de ocupaţie, în contumacie, a fost primul director al redacţiei de limbă română al Radio Europa Liberă, a scris cu succes publicistică de mare valoare şi un roman premiat de editura Cultura Naţională, intitulat “Frunzele nu mai sunt aceleaşi” (sub pseudominul Mihail Villara).

 

Ideile lui Fărcăşanu, publicate şi susţinute în presa vremii (Viitorul, Românul, Curierul Românesc, Revista Română, Luceafărul (cel de la Paris) etc.), revin în actualitate mai mult ca oricând, dovedind faptul că România se găseşte din nou într-un moment greu, de redefinire a priorităţilor, a temelor sale reale şi vitale, de salvare a libertăţii şi a proiectului democrat. Pentru ca acest moment să nu se spulbere în neant, spulberând o dată cu el şi viitorul onorabil al ţării, apelul la minţile luminate de azi şi de ieri, capabile să ofere idei şi proiecte, este vital.

Desprindem din paginile publicate de Mihail Fărcăşanu doar patru fragmente ce conţin câteva memorabile formulări care revin în opera sa sub forma unei profesiuni de credinţă. Valoarea acestui tip de gândire existentă în istoria culturii româneşti reprezintă nucleul dur al unui început de speranţă autentică şi pentru generaţiile ce vin:

“Ideile trebuie trăite.

Cunoaştem cu toţii răul pe care l-a făcut României lipsa de bărbăţie, emascularea unei părţi din burghezie şi muncitorime, care s-a lăsat aproape întotdeauna remorcată la extremism. Sperând să-şi salveze poziţiile prin tranzacţii şi concesii perpetue şi subvenţionând unii cu bani şi alţii cu persoana lor isteriile politice, ei nu au reuşit decât să-şi mineze propria existenţă ca oameni liberi şi ca stare funcţională a societăţii”.

(“Pentru libertate”, Viitorul, nr. 9429, 18 februarie 1945)

“Noi ne-am pierdut libertatea şi lumea întreagă a intrat în marea criză a vremurilor noastre în urma unor circumstanţe a căror trăsătură frapantă este confuzia de idei. A fost combătut totalitarismul şi totalitarismul a fost lăsat să triumfe. Au fost făcute imense sacrificii pentru a se salva libertatea şi libertatea a fost sacrificată. S-a vrut realizarea adevăratei păci şi s-a obţinut războiul rece, cald sau temperat, dar în mod sigur nu pacea.

Independenţa popoarelor şi drepturile omului au fost sacrificate în condiţii umilitoare pentru omenire pentru a se ajunge nu la securitate şi linişte în lume, ci la permanenta nesiguranţă şi teamă. Iar această situaţie nu promite numai prelungirea urmărilor nocive, ci şi creşterea şi generalizarea lor.

Cu toate relele de care suferim, această criză îşi are rădăcinile adânci în falimentul gândirii politice contemporane, iar remediile trebuie căutate în redresarea acestei gândiri.

Cea mai comună eroare de judecată, care apare la prima vedere în domeniul gândirii politice, este tendinţa de a utiliza concepte ale secolului al XIX-lea, în situaţia în care ele nu îşi ma găsesc corespondenţa reală. Vrem să lucrăm cu noţiuni ca tratat, pact, gentlemen’s agreemen[1]t, într-o lume care este incapabilă structural să satisfacă în totalitatea sa marile angajamente juridice ale civilizaţiei noastre. Fundamentul de drept al lumii occidentale, pacta sunt servanda[2], nu maia re rădăcini într-o parte a lumii. Ideea de contract a fost izgonită din regiunile în mişcare ale totalitarismului nu dintr-un pur demonism, ci din cauze obiective, bazate pe logica ineluctabilă a unu regim care interzice respectarea pactelor. (…)

Este momentul să afirmăm clar că libertatea este o prezenţă, nu o absenţă.

Ea trebuie să fie puternică, ea trebuie să garanteze un mediu organizat şi sigur, în vederea dezvoltării armonioase a activităţilor materiale şi spirituale. Trebuie să se înţeleagă că libertatea este coexistenţa oamenilor liberi şi că dacă libertatea trebuie să lupte contra tiraniei instaurate, ea trebuie, de asemenea, să lupte contra celei care încearcă să se destabilizeze, contra pericolului slaviei.

Dacă liberalismul a luptat în trecut pentru suprimarea sclaviei sporadice şi parţiale, nu există astăzi niciun motiv pentru care să protejeze pe cei ce lucrează pentru instaurarea sclaviei totale şi sistematice.

“Lumea – a spus Lincoln – nu poate rămâne împărţită între oameni liberi şi sclavi”. Această afirmaţie capătă o teribilă adâncime dacă o raportăm la actualitate. Vedem astăzi foarte clar că pacea, spiritul, cele mai înalte valori morale şi intelectuale ale civilizaţiilor liberale şi creştine nu pot supravieţui într-o lume împărţită între o libertate precară şi o servitute totală. Acesta este motivul pentru care trebuie să negăm astăzi dreptul intoleranţei de a se dezvolta în lume: să-i negăm acest drept nu numai în teorie, ci şi în fapte. Dacă unul din cele mai mari spirite liberale ale lumii moderne – Goethe – recomanda dass gegen Intoleranz muss man intolerant sein[3] este pentru că analizase până în ultimele consecinţe această înfricoşătoare problemă.

Nu mai există astăzi decât o cale care se deschide libertăţii: calea activă, calea angajării. Libertatea nu mai poate fi doar libertate militantă. Ea nu mai poate fi inclusă în acest laissez-faire, ci trebuie să ajungă la faire, adică trebuie “să facă” şi să nu se mai abţină. Iar acest “a face” trebuie să consiste în primul rând în apărarea curajoasă şi decisă a vieţii libere a oamenilor.

Datorită unei experienţe directe cu drama libertăţii îmi permit să atrag atenţia asupra acestor idei.

Fără restabilirea libertăţii acolo unde ea a fost doborâtă de violenţa totalitară, fără condiţionarea oricărei reforme sociale de o bază prealabilă solidă a unui regim de libertate, fără oprirea intoleranţei regimurilor totalitare prin legitima apărare a societăţilor libere, nu va exista o şansă dreaptă pentru instaurarea în lumea noastră a unie veritabile “cetăţi umane”, pusă la adăpost de pericolele şi crizele servituţii.

Există, în consecinţă, două probleme grave care se pun în faţa conştiinţei liberale a lumii: cea a apărării imediate a libertăţii şi cea a definirii substanţei durabile a unui regim de libertate.(…)

Răul de care suferă lumea noastră este teama d a privi adevărul în faţă. Grija de a opri catastrofa este lăsată pe seama confuziei, a abandonării principiilor şi a indiferenţei. Aceasta este cea mai mare eroare: numai adevărul şi o libertate puternică sunt în măsură să împiedice dezastrul”.

(Comunicare făcută de Mihail Fărcăşanu la Congresul Uniunii Mondiale liberale de la Zürich, 20-25 mai 1948 – Le courier Roumain, iunie-iulie, 1948, Paris, pp. 8-10).

“Existăm în măsura în care suntem liberi. (…)

Cine nu se va lepăda de inerţiile, securităţile, tipicurile şi conformismele cetăţii noastre burgheze şi proletare, cine nu va ieşi din zidurile în care ne-a închis civilizaţia încremenită a Academiilor şi tuturor instituţiilor planificate, cine nu va sparge geamul gros al confortului, asigurării şi fricii de foame, nu va putea fi niciodată un om, nu va exista nicioadată. Viaţa lui va rămâne alături de curentul mare al omenirii ca murdăria pe malul râurilor. Şi astfel nu va crea nimic şi nu va fi nimic în tragedia umanităţii”.

(“Libertate şi existenţă”, în Revista Română, anul II, nr. 1-3, ianuarie-martie 1942, director Zaharia Stancu, Editura Prometeu)

Relaţia cu vecinul de la Răsărit era văzută acum şaptezeci de ani cu realism şi demnitate.

“Dorim deci cu toată sinceritatea să colaborăm în sectorul nostru politic cu o Mare Putere ca Rusia Sovietică, de care suntem legaţi pentru totdeauna de poziţia geografică şi de istorie. Avem nevoie pentru aceasta de un contact permanent şi de un acord sufletesc, pe care încercăm să-l cristalizăm prin mijloacele ce ne stau astăzi la îndemână. Ţara noastră nu doreşte decât colaborare şi prietenie sinceră în cadrul intereselor generale commune şi al marilor interese de securitate ale statului sovietic”.

(“România în faţa Rusiei Sovietice”, Vitorul, nr. 9336, 21 octombrie 1944)

Trăim vremuri în care patriotismul şi dorinţa de libertate a cetăţenilor şi a ţării au fost călcate în picioare de o clasă politică roasă de ambiţii străine spiritului democrat.

Angela FURTUNĂ

Februarie 2014



[1] Înţelegere nescrisă între oameni de onoare (en.).

[2] Tratatele trebuie respectate (lat.).

[3] Cu intoleranţa trebuie să fim intoleranţi (germ.).