"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

despre destinul de poet autentic ce s-a deşteptat într-un superstar românesc al scenei lirice mondiale

Voinţa extrapolărilor transdisciplinare şi viziunea integratoare a culturilor sunt două concepte din ce în ce mai cunoscute şi folosite de creatorii tineri, de critici sau de analişti ai culturii: aceste paradigme au apărut, în enunţ şi în formele experimentale, încă de acum câteva decenii, vor avea o carieră îndelungată şi se reafirmă continuu şi prin artişti precum Teodor Ilincăi, aflat, prin volumul său intitulat Cromatisme (Editura Bestseller, cu sprijinul Asociaţiei ELITE ART Club UNESCO şi Ella Congress and Events, Bucureşti, 2013), la prima sa apariţie într-un rol major pe scena poeziei româneşti, după ce cariera sa muzicală internaţională a devenit în ultimii ani, deja, o marcă a excelenţei româneşti pe glob.

După Cromatisme, însă, se poate spune că cele două concepte ce însoţesc noile expresii artistice şi de comunicare specifice epocii globalizării şi-au adăugat încă un practician: un mare muzician şi artist liric poate avea, iată, simultan, gândirea unui scriitor, ochiul unui pictor şi viziunea unui filosof, ba chiar – deşi foarte tânăr încă – simţul unui maestru senior privind spre simplitatea capodoperei. Un mare muzician, Yehudi Menuhin, enunţase cândva, cu premoniţie parcă faţă de vremurile de azi, conceptul instituţional şi diplomatic de Parlament European al Culturilor (una din sălile de ceremonii ale Parlamentului de la Bruxelles îi poartă numele, în omagiu), în timp ce un important filosof, savant şi om de cultură, acad. Basarab Nicolescu, se numără printre promotorii transdisciplinarităţii, concept care susţine abordarea simultaneităţii nivelelelor de realitate, de fiinţă şi de creativitate. După ei, vin alaiuri din ce în ce mai consistente, variate şi justificate de artişti ce pot să extrapoleze totul fără dificultate: Arta majoră a devenit un concept al libertăţii fără limite.

 

 

Cromatisme apare în vremuri care nu încurajează debutul în literatură, care nu sunt favorabile cărţilor, pentru că lectura făcută pe pagina de hârtie, dintr-o carte ce se vrea şi obiect de artă, nu numai suport de tipăritură, a devenit o raritate. Precum în acel fragment din Milton Berle, care povestea undeva că “i-am dăruit nepotului meu o carte de Crăciun. Şase luni a tot căutat locul unde se pun bateriile”. Totul pare că e ca la începutul civilizaţiei europene, când Cicero, înainte de naşterea Mântuitorului, spunea: « Vremurile sunt cumplite: copiii nu mai ascultă de părinţi, şi toată lumea scrie cărţi ». Pe de altă parte, autorul Teodor Ilincăi este deja un star de mare succes al scenei lirice mondiale, cariera sa este în ascensiune fulminantă ; el nu scrie poezie nici pentru a epata, nici pentru a-şi construi imagine; el este pur şi simplu o natură de artist total. Este şi poet, poet adevărat. După succesul său de pe scena lirică, a aborda şi literatura în astfel de timpuri pare irosire, la prima vedere, pentru că în literatură este foarte greu să demonstrezi că ai destin (parafrazând un clasic rafinat, ca Jules Renard: « Literatura este o ocupaţie în care trebuie să-ţi demonstrezi talentul în fata unor oameni care nu-l au deloc»), şi cu atât mai mult în România, unde instituţia criticii şi a ierarhiilor valorice este profund cancerizată de metehne non-etice şi de agregări oculte. Canonul, care până recent normase spaţiul literaturii, nu mai operează nestingherit. Sunt vremuri anti-canonice, acestea. Un temei al scrisului vine azi şi din dorinţa umană de a se reseta ca persoană, de a se defini şi de a se salva, într-o societate consumeristă, globalizantă, post-modernistă, care dă atacuri fulgerătoare destructurante asupra identităţii, atomizând. Or, în atari condiţii, arta cuvântului poate pune în acţiune mecanismele de agregare şi fineţea psihismului ce dă sensul unei fiinţe. Nu în ultimul rând, poezia reprezintă cea mai complexă formă actuală de comunicare, fie ea structurată numai din cuvinte, sau de consonanţa cuvânt-muzică-imagine.

Aplaudat pe cele mai importante scene lirice ale lumii, afirmându-se începând din 2010 ca invitat la numeroase opere de prestigiu, la Berlin, Paris, Toulouse, Hamburg, Londra, Viena, Santiago de Chile, Marseille, Barcelona, Genova, Frankfurt, Strasbourg, Dresda, San Diego, Duisburg, Budapesta, Sevilla, München, Düsseldorf, Lausanne, Monte Carlo, Teodor Ilincăi are, la 31 de ani, un palmares impresionant: Pinkerton din Madama Butterfly, Lensky – Eugene Onegin, Ismaele – Nabuco, Faust – Faust, Rodolfo – La Boheme, Romeo – Romeo et Juliette, Alfredo – La Traviata, MacDuff – Macbeth, Tebaldo – I Capuleti e i Montecchi, Cassio – Otello, Arturo – Lucia di Lammermoor. Când Majestatea Sa, Regele Mihai, a împlinit vârsta de 90 de ani, Teodor Ilincăi s-a numărat printre personalităţile artistice invitate să afirme speranţa excelenţei româneşti. A cântat cu acel prilej populara arie E lucevan le stelle din Tosca de Puccini. Teodor Ilincăi venise la ceremonie cu emoţie şi veneraţie ca să aducă un omagiu Regelui României: acest veritabil Prâslea fabulos, cel de al 13-lea născut dintr-o familie de bucovineni de la munte, din satul Mălini, judeţul Suceava, ajunsese pe podiumul cel mai înalt al valorii, deşi pornise greu în carieră şi în viaţă, dar întotdeauna a impresionat prin demnitatea cu care duce mai departe scânteia spiritualităţii artistice natale (în familia Ilincăi, toţi au cântat muzică religioasă şi laică, din neam în neam) şi deopotrivă, prin felul în care îşi poartă măreţia destinului artistic, excepţional atât pentru sine, cât şi pentru ţara sa.

Teodor Ilincăi, aflat acum la cartea sa de debut, recunoaşte că încercarea de a scrie poezie a fost o expresie a unei valenţe latente, de artist care arde pentru scena lirică, în pregătirea turneelor de operă, în călătoriile interminabile cu avionul, în turnee, când tensiunea înaltă a aşteptării spectacolului de gală se metamorfozează într-o imperioasă nevoie de a scrie şi de a imortaliza în metafore frumoasa combustie a fiinţei sale musicale şi picturale: «Mi-a plăcut această joacă cu expresii şi cuvinte, ca şi sentimental de împlinire pe care mi l-a conferit starea de a-mi da frâu liber gândurilor – intimitatea indisolubilă dintre o fiinţă şi Eul ei adânc, nesecat».

Debutul în poezie a fost o provocare, oarecum firească pentru un artist care lucrează mult pe metabolismul unui libret de operă: la început, am scris şi eu versuri “pentru a mă pune la încercare”. Mai apoi, “de plăcere şi pentru plăcerea prietenilor, a celor apropiaţi”. Deşi nu a scris uşor. Datorează abilităţile scrisului matematicii (cu toate că, de-a lungul timpului, îmi deşteptase doar teamă sau indispunere”). Astfel, datorită matematicii “am şlefuit versurile cu migală, ca măcar din perspective tehnică să respecte o anumită rigoare ce se impune stilisticii literare clasice, de care indubitabil şi iremediabil am fost şi sunt influenţat”. Finalmente, conştientizează că “scrisul şi exerciţiul scrisului e călăuzitor, mai eficace decât orice, spre cunoaşterea de sine, a propriilor posibilităţi, dar şi a limitelor, de care cu toţii trebuie să fim conştienţi pentru a putea spera la o evoluţie intelectual-spirituală”. Debutul e, pentru Ilincăi, responsabilitate şi asumare: “Consider că această decizie a un act de curaj, ţinând cont de faptul că nu fac parte din vreun cerc literar sau dintr-o organizaţie elitistă de gen şi fiind conştient că, din păcate, în secolul tehnologiei şi internetului, cartea în general şi poezia în special nu mai reprezintă o atracţie”.

Având vocaţia unui creator de curent, Teodor Ilincăi ataşează un cod de decriptare a Cromatismelor sale, în interiorul unei paradigme de afirmare a prin cultură şi artă a României în epoca globalizării: pe de o parte, volumul se vrea un manifest, cu angajare şi chiar tendinţă, deopotrivă de partea esteticului, a est-eticii şi a culturii, precum şi a afirmării naţionale în marele concert al culturilor lumii: el este “propria modalitate de a milita pentru poezie ca parte integrantă şi vitală a mijloacelor dezvoltării entităţii culturale în sânul unui popor, un manifest artistic al unui iubitor de frumos, care încă speră la o aderare a României la adevăratele valori: umanism, echilibru, echitate şi tot ce derivă din aceastea”. Pe de altă parte, culegerea de texte semnifică şi o asumare a drumului artistului, recunoscându-şi înaintaşii şi maeştrii, şi simţind că evoluţia în artă e doar o cursă cu ştafetă. Geniul creator nu vine din nimic, şi nici nu trece fără să lase urme în sine şi în ceilalţi: Cromatisme reprezintă, din punctual de vedere al lui Teodor Ilincăi, o ofrandă adusă tuturor acelor care «mi-au influenţat, în diverse moduri, existenţa plină de peripeţii: profesori, scriitori, poeţi, compozitori, muzicieni, familie, cunoscuţi. Ele conţin întâmplări ale omului ca toţi oamenii (parafrazându-l pe Hegel, prin Noica), curiozitatea supremă a acestei lumi, care este sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru creatori, indiferent din ce mediu artistic provin». Este interesantă această sinceritate a autorului care vede în actul creator un travaliu tragic, fără sfârşit: un drum dificil, între datorie, profesiune de credinţă, năzuinţă de a exprima o noutate absolută, inovaţie şi perfecţionarea eului creator.

Aşadar, iată un poet solar şi plin de extaz, care scrie din preaplin, din admiraţia Creaţiei Divine, dintr-o bucurie generoasă prin care artistul dăruieşte înapoi lumii sale, înmiit şi transfigurat, parte din binele şi frumosul primite în dar…

Cartea sa de poezii conţine scene grupate în patru capitole (se simte regizorul de operă), cu o structură specială care vine din datarea textelor: acest procedeu de datare cronologică şi topografică aduce cărţii o textură de jurnal, o intenţie de psihanalizare a spaţiului creativ, o intimitate existenţială care îmbogăţeşte comunicarea cu cititorul, o dimensiune anxiolitică a scrisului, care devine astfel şi un scris eliberator, terapeutic, inductor de stări de delectare, de atitudini pilduitoare şi chiar moralizatoare (fără a depăşi bunul model al fabulei moderne sau al aforismului bine calibrat), de bună companie sentimentală şi afectivă.

Cromatisme trebuie citit cu o anume cuminţenie rituală, în momentele bune de după un spectacol de elită sau în acelea care îl preced. Este o veritabilă reuşită literară şi artistică de debut, în care unele îmblânziri ale stilului – în care clasicul, modernul şi post-modernitatea îşi desfiinţează graniţele, în mod didactic – pigmentează cu pete de culoare extravagante scenele de inocenţă şi de tragedie din cariera unui superstar românesc al scenei lirice mondiale:

«Hai, naşte-te copile, se-apropie sorocul,

Părinţii fericeşte-ţi cu gângurit ceresc,

Neprihănirea soarbe-o cât vremea te desmiardă,

Căci focurile vieţii vor inima-ţi s-o ardă,

Când ropote de gânduri din minte-ţi fugăresc

Tot jocul. »

Literatura, muzica şi culoarea şi-au dat în acest volum o bună întâlnire: şi oare nu acesta e rostul scenei interioare şi secrete ce iluminează eul adevăratului creator.