"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

POST-HIPNOTISMUL (I)

Fiinţa post-hipnotică. Stările de conştiinţă ale noii poezii

"L'homme, c'est la joie du "oui" dans la tristesse du fini" (Paul Ricoeur)

Lansarea cărţii mele de poezie Post-hipnotice, Ed. Timpul, 2013, care a avut loc la Rotonda de la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti în data de 6 mai ora 16, a reunit, alături de un public ce nu părea iniţial prea stimulat de discuţia teoretică, pe criticii şi artiştii Pavel Şuşară, Tudorel Urian, Felix Nicolau şi Devis Grebu, care au comutat abil accentul întâlnirii pe analiză, reflecţie şi jocul de idei. Unul dintre diagnosticele puse cărţii aparţine lui Felix Nicolau: “cu Post-hipnoticele Angelei Furtună, probabil că se lansează o nouă direcţie în literatura română: post-hipnotismul, care vine după alte experimente, precum himerismul sau delirionismul, şi e grefat pe un manifest ce incită la o lectură foarte complexă, făcută pe o interioritate profundă, în cadrul unui discurs poetic absolut diferit de tot ceea ce se scrie la noi la ora actuală, de ani buni”.

Adaug că, la fel de probabil, prin declaraţia lui Felix Nicolau, care a fost cât se poate de oficială şi de argumentată, putem consemna data de 6 mai din anul două mii paisprezece drept data când s-a născut post-hipnotismul. Întotdeauna în artă cineva poate avea brusca revelaţie a găsirii unei dimensiuni pierdute ori inventarea, după staze şi suprasaturări, a unei dimensiuni necesare, la fel cum aflarea unui timp propriu, într-o memorie suficient de deschisă către capacităţile proiective ale imaginarului, poate deveni acea scurtcircuitare picnoleptică de inaugurare. Important e că naşterea unui concept estetic nou presupune asocierea unui număr suficient de elemente de identitate inedite, individualizarea unui Punctum şi a unui sistem de referinţă încă neştiut, configurarea lumii celei noi. Inclusiv definirea altor tipuri de urgenţe şi de iminenţe care au făcut-o posibilă, după cum spunea Borges: “dacă ceva ar fi de neuitat, nu am putea să ne gândim la altceva”. Se pare, aşadar, că biografismul, fracturismul, deprimismul, himerismul ori delirionismul, ca şi toate celelalte manifeste, de acum bine ştiute în ultimii 20 de ani, după marele val oniric şi toate aluviunile sale, şi-au epuizat tensiunea şi atractivitatea, iar dorinţa de noutate e la fel de irepresibilă ca în orice altă nişă a culturii acestor vremuri, unde, se ştie, o invenţie ştiinţifică ori de comunicare nu durează mai mult de şase luni, acelea fiind încă prea multe.

 

Mai întâi, explozia de cauzalitate care generează în literatura şi arta actuală urgenţa imploziilor de finalitate prin formatarea şi statuarea unor legi noi - ele însele purtând marca unor crize ale determinismelor în accelerare -, se datorează gustului irepresibil pentru inovaţie şi experimentalism, pentru asumarea efemerităţii ca program de… fiabilitate, precum şi a ambiguităţii ca mecanism de…cuantificare. Iar lucrurile se accelerează, iar şi iar. Spiritul anticanonic, pe de altă parte, impune originalităţii asumate cât mai mult conceptualism de tip microunivers, mână în mână cu trendul de branduire infinitezimală ce domină creativitatea produselor ce poartă marca anilor noştri. Construcţiile teoretice şi meta-teoretice sunt, astfel, din ce în ce mai mult generatoare de neaşteptate valenţe conative, emotive, denotative şi de manipulare a faticităţii, alături de resursele funcţionale metalingvistice şi de gestionare a poeticităţi, toate fiind în mod orgolios extensibile asupra semanticii şi creativităţii; în altă ordine de idei, mai mult decât oricând, autonomia artei şi a limbajelor se impun în conştiinţa oamenilor precum cuceriri utilitariste şi democrate, care rezolvă în mod fericit multe raporturi de incertitudine ale acestora cu noul tip de lume, de univers, de societate.

Dacă în urmă cu mai bine de optzeci de ani post-modernismul, început în anii 1920 (trecând prin dezvoltările filosofice ale unor Derrida, Baudrillard, Foucault, Barthes, Heidegger, Wittgenstein, Kierkegaard, Barth, Nietzsche, şi ajuns la diversele sale accepţiuni axiomatice de maturitate, ce au parcurs cu stoicism drumul de la un Olson, Howe şi Levin, şi până la un Jencks, Jameson sau Lyotard), păruse că va vindeca eclipsele majore ale unui secol care, pentru Occident, a însemnat mai ales gestionarea războiului, iată că funcţionalitatea actuală a post-modernismului îşi autodevorează programul master: lumea nu se mai identifică doar cu o parte a unui război unic, ci, simultan, îşi recunoaşte organic mai multe paradigme beligerante, chiar un război al tuturor contra tuturor, pe care se centrează de fapt identitatea de fond a omului din era globalizării. Vectorul acestei disociaţii umane permanente, petrecute pe mai multe niveluri de realitate, în simultaneitate, este informaţia. Ea este şi cauza, şi efectul distorsiunilor, inducând la nivelul conştiinţei percepţii şi mecanisme de feed-back în majoritate contradictorii. Rezultatul e neaşteptat, niciodată regăsit în specia umană de până la noi. Această stare de competiţie inter-identitară e dusă azi la extrem şi e impusă cu ostentaţie prin mecanismele de comunicare intraspecifică: societatea globalizării îşi creează astfel iluzia menţinerii unei stări de agregare, dar în realitate această iluzie a dezvoltat, pentru culturile actuale, o stare de zgomot ontologic, mnezic şi decizional permanent, care perverteşte în mod radical inclusiv mecanismele de receptare, de discernământ, nemaivorbind de cele de apărare, de creativitate sau de supravieţuire. Problema definirii spaţiului critic, aşadar, ajunge să fie, ca la Virilio, una deosebit de grea, întrucât nu perspectiva accelerată, anamorfoza, pare a fi falsă, ci profunzimea însăşi a comunicării în timp real, a percepţiei realităţii, a jocurilor dintre real şi imaginar, a acribiei sugestiei. Omul actual este definit de transa hipnotică, chiar de imersia în mai multe spaţii hipnotice adeseori antagonice ele însele şi care îl înscriu în evidenţele unor conexiuni pe care nu el le mai controlează. Dacă în această paradigmă identificăm mediul de viaţă şi plaja de luciditate a omului actual, tot aici se află şi tărâmul pe care se desfăşoară creativitatea lui. Pentru poeţi, starea de conştiinţă artistică de transă astfel intensificată şi instituită duce la diverse fenomene de maree de reflux prin care metafora se îndepărtează de creator, lăsând loc locuirilor şi bântuirilor oneste, care dau naştere poemelor produse precum nişte manevre de resuscitare. După mai multe astfel de renaşteri asistate, poetul constată că se zbate ireductibil, în fond, între o hiperluciditate dureroasă derulată în ralenti şi o tranchilizare hipnotică accelerată, problema fiind defazajul dintre cele două tipuri de trăiri, care se concurează prin mecanisme de fascinaţie egală, având ca rezultat, finalmente, nevoia de trezire, care va duce, însă, la o nouă traumă: conştiinţa literară post-hipnotică, din care va irumpe poezia poeziei, ca fiinţă post-hipnotică. Dintr-o astfel de lume, de fapt, nimeni nu se poate trezi numai o dată, ci la infinit, printr-o acceptare a trezirilor multiple, extrapolate la infinitatea tuturor proiecţiilor posibile. Şi toate astea se petrec aievea, în lumea globalizată şi prin acceptarea tuturor nivelurilor de realitate simultane, în condiţiile în care nici vorbă nu poate fi de clivaj al personalităţii, ci de asumarea unor noi forme de psihism şi de normopsihism creator. (va urma)

Angela FURTUNA