"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Ascensiunea curentelor politice extremiste cu temă rasistă din Statele Unite din ultimele luni amintește (și poate că se și inspiră din) recrudescența de aceeași factură, dar cu un alt vinovat de serviciu, ce se petrecea în Europa în secolul trecut. Astăzi sunt aruncate în joc mize conflictogene legate de culorile unor rase și de intoleranța dintre aceste culori, ieri erau prigoniți evreii, ca rasă demonizată. Antisemitismul mocnește, de mii de ani, în toate doctrinele ce se opun democrației, căci, de fapt, cf. Emmanuel Lévinas, antisemitismul reprezintă, in extenso, nu numai ura față de evrei, ci însăși ura oamenilor față de alți oameni.

Azi, ca și în urmă cu o sută de ani, principalii inspiratori și mentori doctrinari care au stat alături de politicieni și de ideologi, au făcut parte și au fost chiar selectați dintre intelectuali de vază ai epocii. Propagarea urii și transformarea ei în armă de luptă politică primesc, astfel, legitimare și justificare “științifică”.

Mișcările contemporane recente de factură neomarxistă și neonazistă nu diferă aproape deloc, în esență, de cele naziste și leninist-bolșevic-staliniste din anii ’30. În multe universități americane și europene s-a predicat, în mod obsesiv și cu evlavie, timp de mai multe decenii, după anii 1980, despre sfintele moaște neomarxizante; așa au fost educate, la foc mic și în spirit neomarxist, multe generații care, astăzi, prin erupția sub presiune nihilistă și prin rasism, contribuie la subminarea propriei civilizații. Pe vremuri, într-o manieră asemănătoare, multe din modelele intelectuale și academice în virtutea cărora erau formatate mințile tinere veneau pe filiera de top a gândirii înalte. În Europa, un filosof notabil ca Martin Heidegger, ales la 21 aprilie 1933, la numai 44 de ani, în funcția de rector al Universității din Freiburg im Breisgau, devine peste numai nouă zile membru al partidului național-socialist. “Nazistul normal” Heidegger[1], al cărui antisemitism de gândire nu poate fi negat, își construia strălucita carieră academică prin gesturi politice decisive, cum ar fi excluderea tuturor evreilor din corpul profesoral, începând chiar cu prietenul și colaboratorul Edmund Husserl, căruia îi interzice accesul la biblioteca universitară, deși acesta era deja pensionat din 1927, îi susținuse evoluția și se convertise de câteva decenii la luteranism. Ulterior, camaradul Heidegger, fidel politicienilor care îl susținuseră, a asistat plin de zel la arderea cărților scrise de evrei și de alți “delincvenți intelectuali”, l-a denunțat “politic” pe Herman Staudinger (Premiul Nobel pentru Chimie, 1953) și a conferențiat cu regularitate în fața unui grup restrâns de oameni interesați de filosofie, din care nu lipseau niciodată Goebbels, Goering, Hess, Rosenberg, Fischer, Schrieck. Pentru Heidegger, Hitler, “și numai el, reprezintă singura realitate și lege în Germania, acum și în viitor[2].

În România, în 1922, savanții, universitarii și academicienii N.C. Paulescu și  A.C. Cuza, înființează Uniunea Națională Creștină, care adoptă zvastica drept simbol oficial. Tot ei, în 1923, pun bazele Ligii Apărării Naționale Creștine (din care va deriva Garda de Fier, în 1927), plasând zvastica neagră pe tricolorul românesc. Cei doi au publicat, în epocă, numeroase cărți, articole, studii, cercetări (pretins) “științifice”, de un antisemitism oficial furibund. Paulescu a fost membru în Senatul legionar și mentorul lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul extremei drepte, care a înființat Legiunea Arhanghelului Mihail și care se revendică sincer de la teoriile “științifice» ale universitarilor români citați : „Articolele profesorilor Cuza și Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul... erau adevărate transporturi de muniții prin care noi învingeam argumentările presei jidănești.”[3]

Una din cele mai extremiste cărți semnate de Paulescu, intitulată Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul și Francmasoneria (1913), a rămas, la peste o sută de ani de la publicare, o carte încă difuzată larg și folosită în România de mediile ce practică educația naționalistă în confesiune prin mesaj antisemit, xenofob și rasial forte. Cartea se susține printr-un eșafodaj de idei false și de clișee antisemite, en vogue la începutul secolului XX, vehiculate prin intermediul pamfletului intitulat Protocoalele Înțelepților Sionului (traduse în limba română în 1923 de legionarul Ioan Moța la Cluj și reeditate în 1990 de Editura Lucman din București)[4].

Protocoalele sunt invocate adesea, deși au fost demontate, ulterior, de către comunitatea academică internațională, ca fiind produse ale propagandei Ohranei, poliția secretă a Rusiei Imperiale; aceasta le pusese în circulație pe post de diversiune ideologică rasială (menită a livra un “vinovat de serviciu” în mentalul colectiv, contra iminentei revoluții ce se pregătea) și folosind tactica acutizării antisemitismului, deja răspândit în Rusia pe vehiculul ortodoxiei. Nici epoca național-comunistă a lui Nicolae Ceaușescu, nici perioada de tranziție actuală, în ciuda unei legislații mai bune, nu au devenit incompatibile cu antisemitismul, xenofobia și uzanțele alegerii discriminării și extremismelor drept simbol al unui vibrant patriotism.

Cercetările istoriografice, politologice, de istorie orală și culturale probează faptul că o masă elocventă de intelectuali din secolul trecut, dar și din vremuri mai recente, a reprezentat un adevărat think-tank uman fertil care a imaginat și au făcut posibile Gulagul, Holocaustul, fascismele religioase islamiste și variile turbulențe teroriste sistemice globale.

 

Iulie însângerat – România și Holocaustul din vara lui 1941, (trad. Ioana Rostoș, Editura Curtea Veche, București, 2015) a apărut prima dată în 2013, în Germania. Anterior, același autor publica albumul foto-monografic Cimitire evreiești din Bucovina, 2009, la Editura Noi Media Print. Autorul celor două volume (ce fac parte din vasta mea bibliotecă personală) este Simon Geissbühler, fost diplomat la Ambasada Elveției la București (2007-2010). Acesta venea din generațiile mai noi, avea temeinice studii, dar nu avea amintiri personale privind viața strămoșilor din perioadele de început și de mijloc ale secolului trecut; fusese impresionat, în călătoriile sale, de tăcerea și indiferența ce se instalaseră peste fostele așezăminte ale unei civilizații evreiești cândva bogate și prospere, intense și sonore în spațiile românești din provinciile de Nord și de Est ale României Mari. Vara anului 1941 avea să aducă, în triumf, realipirea Basarabiei și Bucovinei la România, moment ce avea să însemne Eliberare, pentru români, dar Exterminare, pentru evrei.[5] Efectele politicii lui Ion Antonescu conduseseră la aceste realități. Probleme teritoriale ale României erau una, dar, pe de altă parte, pogromurile din România și Holocaustul din Transnistria de sub regimul Antonescu au făcut sute de mii de victime. Cum au fost ele puse în ecuația publică și făcute posibile? Unul dintre răspunsuri, conjugând și rezultatele cercetărilor unor istorici străini ca Dennis Deletant, Armin Heinen, Radu Ioanid sau Jean Ancel, constă în îndoctrinarea intensă, de dinaintea datei de 22 iunie 1941, care a însemnat încununarea “antisemitismului” și a segregaționismului promovat, în anii interbelici, de grupările extremiste și apoi de puterea de stat însăși. Acțiunile acestor grupuri umane, românești sau ucrainene, devenite produse fanatice ale îndoctrinării, au trasat – prin neomenie și crime - limita dintre respectul pentru ființa umană și negarea drepturilor ei la viață.[6]

 

Simon Geissbühler opinează că atitudinea specialiștilor români, civili și militari, a fost sistematic fie de negare fie de omisiune ori de tangențială menționare a episodului despre crimele în masă comise împotriva evreilor, în iulie 1941, în Bucovina de Nord și în Nordul Basarabiei. O excepție notabilă, continuă autorul, o reprezintă Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România, 2005, care sintetizează stadiul de atunci al cercetărilor și unde masacrele sunt documentate pe scurt, prin prezentări descriptive (pp. 128-134)[7]

Volumul, utilizând și inițiative de cercetare inovatoare (perspective comparatiste, istorie orală, micro-istorie, istoria mentalităilor ș.a.), trasează repere de colecție dintr-o lume dispărută, și față de a cărei soartă - în plus - actuala societate din România, Ucraina și Republica Moldova (cu excepția mlădițelor supraviețuitorilor) pare că dorește să se îndepărteze și nicidecum să se apropie. Karl Schögel[8], citat de autor, a definit astfel bizarul sentiment de înstrăinare: «Pretutindeni în Europa de Est este Atlantida, unde odinioară, acum nu chiar atât de mult timp, era teren solid. Acum se găsesc doar fragmente, așchii, atomi».

Rezumatul în 11 teze al cărții lui Simon Geissbühler se construiește din formulări ce sunt temeinic susținute (autorul dorește o tematizare activă și deschisă a Holocaustului din România) și care opun argumente solide puternicelor grupuri de “revizioniști”, negaționiști, mai ales din opinia publică neaoșă, media și mediile academice sau politice din România, care se complac în nivelul de “pseudo-știință și refulare conștientă”.[9]  Deși în școlile și universitățile românești, transmiterea de informații despre Holocaust continuă să fie deficitară, există și evoluții pozitive, care au condus la realitatea că România a asigurat, în anul 2016-2017, președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului.

Volumul lui Simon Geissbühler poate șoca pe cei ce află abia acum despre istoria în emergență a lumilor de dinaintea lor. Nu emoțiile sunt scopul acestei lucrări, însă. Lectura conduce, inevitabil, prin extrapolare, către aspecte ale lumii contemporane, în care ura, rasismul, fanatismul și violența redevin actuale și vor să se impună din nou ca mijloace de luptă politică. Mecanismul e identic.

Dincolo de valoarea sa științifică, Iulie însângerat este o carte a curajului și a demnității. Măsură și preț ale tragediei supraviețuitorului.

... Iulie 2020. Și eu am devenit o supraviețuitoare, împărtășind azi adevărul deloc prielnic al istoriei, cu victimele urii de altădată. Timp de 15 ani (2005-2020), am organizat în Bucovina, printr-un proiect public de autor, de două ori pe an, în ianuarie (Ziua Internațională a Memoriei Victimelor Holocaustului) și în octombrie (Ziua Victimelor Holocaustului din Transnistria de sub regimul Antonescu) evenimente culturale, expoziții de carte, prezentări de autor și lecturi publice, în memoria victimelor dar și în onoarea marii civilizații evreiești din Bucovina și Basarabia. Această punte ridicată de mine cu respect către trecut îmi apărea ca fiind adevărata mare noblețe românească și adevărata asumare, pentru ca tot ce a fost rău în ideile publice și în politicile românești să nu se mai repete. Dar eram singura care gândea așa. Căci ostilitatea acumulată în jur (în plină epidemie de ură și de rasism), drept consecință a curajul meu de a aduce în fața contemporanilor atât aspectele mai puțin plăcute din istoria Bucovinei cât și momentele de conștiință ce preced iertarea și împăcarea dintre culturi, a fost enormă. Această ostilitate a culminat cu un Iulie al meu însângerat (iulie 2010), când puterea politică locală, aliată cu mediile academice antisemite, grupurile antisemite de culturnici și serviciile secrete cu viziuni protocroniste a decis ca eu să fiu ținta unei Operațiuni de limojare și de asasinat public, profesional și social, fiind amenințată și cu arestarea. Tăcerea care s-a instituit ulterior asupra vieții mele distruse de antisemiții de azi îmi explică și mai bine cum a fost posibil ca toate crimele oribile comise asupra evreilor în Holocaustul din România să fie ținute sub tăcere mai bine  de 70 de ani.

 

Angela Furtună

 

[1] Manu, H. Bozdoghină, Polemica PAULESCU; știință, politică, memorie, Ed. Curtea Veche, București, 2010, pp. 74-75.

[2] Lilla, “What Heidegger Wrote”, Commentary, January, 1990.

[3] Codreanu, Corneliu Zelea, Pentru legionari, 1936.

[4] Manu, H. Bozdoghină, Polemica PAULESCU; știință, politică, memorie, Ed. Curtea Veche, București, 2010, p. 20.

[5]  Geissbühler, Simon -  Iulie însângerat, România și Holocaustul din vara lui 1941, trad. Ioana Rostoș, Ed. Curtea Veche, București, 2015. Prefață.

[6]  Geissbühler, Simon -  Iulie însângerat, România și Holocaustul din vara lui 1941, trad. Ioana Rostoș, Ed. Curtea Veche, București, 2015. Cuvânt-înainte.

[7]  Idem. p. 31.

[8]  Ibid. p. 165.

[9] Ibid. p. 214.