Home
Povestea unui frontierist PDF Print E-mail
Written by Szakacs Ștefan   
Tuesday, 18 July 2017 13:27

Mă numesc Szakacs Ștefan și sunt născut în Sighișoara, Romania. Între anii 1968-1977 am lucrat ca maistru militar de aviație la unitatea de aviație din Mihail Kogălniceanu, jud. Constanța. În anul 1977 am fost mutat la cerere la o unitate militară de elicoptere din Sibiu. Ca maistru militar am suferit multe nedreptăți și umilințe și am dorit să repar cauza aceasta prin a deveni ofițer.

Pentru a fi posibil acest lucru am cerut forurilor superioare să-mi aprobe dreptul de a participa la concursul de admitere în Academia Militară, care mi-a fost aprobată inițial și anulată mai târziu când s-a descoperit faptul că șotia mea, Varvara are o soră în RFG. Mi s-a recomandat, în schimb, să urmez Facultatea de Mecanică, secția TCM din Sibiu.

 

După absolvirea facultății cu 10, am cerut forurilor militare competente să-mi aprobe trecerea mea în corpul ofițerilor, dar am fost refuzat din nou și trecut în rezervă la “cerere”, din același motiv: soția are soră în RFG. La data de 11.04.1982 am fost trecut în rezervă. Dezamăgirea și durerea a fost profundă. Am lucrat aprox.4 ani ca subinginer la IPA Sibiu. În timpul cât am fost maistru militar la Sibiu în urma presiunilor am acceptat să devin membru de partid, nu din conștiință dar de formă. Încă din armata am urât sistemul comunist și am apărat în discuțiile cu colegii militari valorile civilizației occidentale.

Până la urmă m-am decis să repar imensa greșeala din armată de a deveni membru de partid chiar de formă. Am predat carnetul de membru cu cererea de demisie. Din acest moment am început să fiu luat în colimatorul securității și urmărit pas cu pas. Nemaiputând suporta acest nerușinat cult al personalității al lui Nicolae Ceaușescu, odiosul dictator comunist care a înfometat țara cu politica sa neghioaba, m-am hotărât să fug din țară cu orice preț. Am știut foarte bine că prețul pe care trebuie plătit poate fi moartea. Din vocea Europa Libera am învățat natura criminală al acestui regim comunist.

 


PRIMA TENTATIVĂ DE TRECERE FRAUDULOASĂ A FRONTIEREI

 

Prin intermediul a 2 candidați la cucerirea libertății, am găsit un om care lucra la o fabrică de geamantane pentru RFG, care sigila vagonul după încărcare cu marfă. Pentru suma de 20000 de lei el a acceptat să ne ascundă pe toți 3 în vagon și să sigileze vagonul cu noi înăuntru. Am luat cu noi alimente și scule care să ne ajute ieșirea din vagon la timpul potrivit.

Timp de 3 zile vagonul s-a plimbat încolo și încoace, dar fără să fi părăsit gara. Până la urmă trenul a părăsit definitiv gara îndreptându-se către libertate. Dar unul dintre noi, mai tânăr i-a fost dor de soție și nemaiputând suporta căldura infernală din vagon a făcut o gaură urâtă în podeaua vagonului pe unde a ieșit când trenul a avut o oprire.

După o alta zi, din cauza căldurii și celălalt a ieșit din vagon pe aceiași gaură, când trenul era oprit. Rămas singur în vagon și neputând să astup gaura din podeaua vagonului, mi-am dat seama de marele pericol în care mă aflu. La frontieră, înainte de ieșirea trenului din țară vagoanele sunt inspectate și gaura din podeaua vagonului poate fi descoperită, vagonul desigilat iar eu să fiu prins. N-am vrut sa risc și la o nouă oprire am ieșit și cu un alt tren m-am întors acasă.

 


A 2-A TENTATIVA DE TRECERE FRAUDULOASA A FRONTIEREI

 

Dorința de libertate era atotputernică. Ziua și noaptea mă gândeam cum aș putea să fug din țară fără să-mi pierd viața. Într-o zi am făcut cunoștință cu un individ care mi-a promis că el are un prieten foarte bun în Drobeta Turnu-Severin care este pescar, care ne poate trece în Iugoslavia pentru o anumită sumă de bani. Având adresa acelui om cu barca, eu, împreună cu doi etnici germani ne-am deplasat la adresa respectivă și am aflat că adresa era falsă. Nu locuia acolo omul cu barca.

Eu, imediat, mi-am dat seama ca sunt tras în cursa securității. I-am spus celor 2 să ne despărțim și individual să ne întoarcem la gară pentru întoarcerea acasă la Sibiu. Eu m-am deplasat singur la o piață și mi-am cumpărat ceva ciocolată pentru familia mea, de la sârbi, care vindeau tot feluri de produse în Drobeta Turnu_Severin. În timp ce mă întorceam de la piață, în centrul orașului mă trezesc cu ce doi sași lângă mine. În acel moment brusc am fost imobilizați de către 3 agenți ai securității și duși cu forța la un pichet de grăniceri, interogați și acuzați că am vrut să trecem fraudulos frontiera. Comandantul pichetului, un maior, după ce a realizat că am fost maistru militar de aviație, m-a tratat uman. I-a dat ordin la comandantul gărzii ca nu cumva să se atingă de mine. Ceilalți 2 au fost bătuți cu cruzime de multe ori. Apoi, ni s-au pus cătușele la mâini și duși cu trenul înapoi la Sibiu de către 2 milițieni. Am fost dus la IPA Sibiu și am fost judecat în fața tuturor angajaților și condamnat la 7 luni închisoare. În închisoarea de la Aiud am fost mereu bătut de către gardieni. Cu orice ocazie mă loveau și striga după mine “fugi de aici Americanule”. În închisoare era posibilitatea să fii eliberat la jumătatea pedepsei. Cei condamnați pentru trecere frauduloasa a frontierei, au fost eliberați după 6 luni. Mie nu mi s-a aprobat eliberarea condiționată, așa încât am fost eliberat exact după 7 luni. Aici, închisoarea, voința și determinarea mi s-au oțelit, fiind absolut sigur că voi trece frontiera fără să fiu prins.

Înainte de căderea mea în cursa securității și condamnarea mea am făcut manifeste anti-Ceașescu cu ajutorul aparatului de fotografiat. Am scris cu trusa Rotring, nu cu mâna. Împreună cu fiul meu de 14 ani ne-am deplasat la București și am distribuit aceste manifeste în cutiile poștale de la blocurile mari. In felul acesta am evitat să fiu văzut. În timpul închisorii tremuram că poate că securitatea descoperă că eu sunt autorul manifestelor, dar Dumnezeu m-a păzit și n-am fost descoperit. La 21.05.1986 am fost eliberat din închisoare și pus sub observație. În fiecare zi un milițian din Valea Aurie unde locuiam îmi verifica prezența mea la domiciliu. În ciuda acestui fapt eu mă pregăteam pentru marea evadare din lagărul comunist.

Cei doi sași care au scăpat din închisoare înaintea mea m-au căutat acasă și ne-am hotărât să trecem frontiera pe puterile noastre la Dunăre, la Cazane unde Dunărea e lată în jur de 200 de metri. Ne-am luat bilete de tren pentru Timișoara ca să derutăm securitatea, dar am coborât din tren la Băile Herculane. După coborârea din tren am intrat în stațiune si ne-am ascuns în niște tufișuri, fără ca cineva să ne vadă și am stat acolo până s-a înserat. La adăpostul întunericului, am ieșit din tufiș, am traversat calea ferată, am escaladat munții abrupt și am scăpat în pădure, fără să fim văzuți. În acest moment am fost cuprins de o bucurie imensă fiind sigur că vom ajunge în libertate.

Timp de 3 zile am escaladat munți abrupți, acoperiți cu zăpadă. Am ales plecarea la începutul lui martie 1988, pentru că vigilența grănicerilor este mai puțin activă din cauză că încă mai era iarnă. Hotărârea noastră a fost fermă, nimeni nu trebuie să ne vadă. Cei 2 sași au început să cârtească, să pună la îndoiala capacitatea mea de ghidare cu busola. Dorința mea a fost să ajungem la Cazane, dar drumul era mai lung și ei ar fi vrut să vadă Dunărea după 3 zile. Ei au început să se certe cu mine și am fost constrâns să merg pe un drum mai scurt, dar Dunărea acolo era foarte lată, de 1,5 Km. După o alta zi de mers, am ajuns să vedem Dunărea și atunci cei 2 sași s-au potolit. Am mers încă 2 zile paralel cu Dunărea, de multe ori târâș pe burtă ca să evităm ca cineva să ne vadă. Am ajuns într-un loc foarte împădurit, loc bun de stat la pândă.

Timp de o zi am urmărit mișcarea grănicerilor și relieful muntos, constatând că era imposibil să intrăm în Dunăre din cauza munților foarte abrupți. Singurul loc unde puteam intra în Dunăre era un pod-tunel, care în timpul ploios era folosit de grăniceri ca adăpost în caz de ploaie. Ne-am hotărât să intrăm în Dunăre prin acest tunel, noaptea. Am așteptat să se întunece, dar am avut o surpriză neplăcută. A început să ploua și a fost nevoie să așteptăm noaptea a 2-a. În timpul zilei, urmărind mișcarea grănicerilor am observat ca ei se retrag din post dimineața pe la ora 6 și blochează tunelul cu crengi.

În timpul observației din timpul zilei a venit la noi un câine al grănicerilor și minune mare, câinele n-a lătrat, retrăgându-se blând de la noi. Dumnezeu i-a închis gura câinelui și astfel, am fost salvați. În timpul nopții a 2-a a plouat din nou.

Am hotărât să intrăm în Dunăre, după ora 6 dimineața, după retragerea grănicerilor. Am trimis pe unul din sași să se apropie, târâș pe burtă, de tunel și să se asigure că nu este nimeni acolo. El a constatat că tunelul este liber, dar blocat cu crengi. A deblocat tunelul și s-a întors înapoi la noi. Noi am avut o cameră mare de tractor, căruia i-am făcut un fund din sfori. Hainele noastre de schimb erau puse în saci de plastic, legat la gură și puse în fundul camerei care ajuta la flotabilitate. Furcile care au servit în munți pentru apărare împotriva lupilor, acum vor servi ca vâsle după prinderea pe furcă a unui placaj cu sfori. Cu mare greutate am reușit să trecem prin tunel cu camera gata umflată, în Dunăre, și am început să vâslim cu disperare ca să ajungem în timpul cât mai scurt la malul Iugoslav. Mare a fost mirarea când am atins malul Iugoslav să constatăm că durata trecerii noastre a fost 1.5 ore. Eram uzi până la brâu. Eu am fost cu ghinion, sacul meu cu haine de schimb s-a pierdut în apă. Aici pe șoseaua Iugoslava m-am despărțit de cei doi sași și am continuat să urc muntele în dorința de a ajunge direct în Occident, fără să mă predau autorității Iugoslave. Zăpada a devenit din ce în ce mai adâncă, cu picioarele ude, mi-am dat seama că este imposibil să ajung prea departe, așa încât am coborât muntele la șosea, mergând până când am întâlnit un pescar sârb, care s-a oferit să mă găzduiască la el acasă. Acest pescar mi-a povestit cum de multe ori se agață de undița lui câte un român mort.

Mulți frontieriști și-au găsit moartea aici. Când un fugar era descoperit, venea o șalupă a grănicerilor la el, era ridicat în barcă și dus la un pichet unde era bătut și torturat, sau chiar omorât. Sau pur și simplu, fugarul nu era luat în șalupă ci ucis cu baioneta de la armă. Grănicerii aveau drept de moarte și de viață asupra bieților frontieriști. Ajungând frânt de oboseală după 8 zile la casa acestui sârb, după ce am mâncat și m-am îmbăiat m-am culcat. Când m-am trezit din somn lângă mine era un milițian sârb. La el nu era răutatea și brutalitatea milițienilor români. El nu m-a deranjat de somn și nu mi-a pus cătușele la mâini, și s-a purtat omenește cu mine. M-a dus cu mașina la un post de a lor, unde am stat până dimineața.

Dimineața am fost dus la un tribunal și condamnat la 20 de zile închisoare. La închisoare eram în fața televizorului sau eram scoși la lucru în schimbul țigărilor. După ispășirea pedepsei, am fost dus la o altă închisoare în care am fost interogați de oficiali ONU, care era sârbi. În timpul nopții eram închiși într-o celulă imensă, iar în timpul zilei eram scoși pe un coridor mare cu televizor. Cei care nu reușeau să aducă motive politice sau religioase erau returnați in România cu autobuzul. Iată cum se petrece lucrul acesta. Când sosea autobuzul, noi eram închiși în celule și așezați pe un singur rând în așteptare. Deodată ușa celulei se deschidea și intra un oficial ONU însoțit de 2 milițieni înarmați și cu cătușe la ei. Ofițerul ONU își întindea degetul în dreptul fiecăruia și în acest timp fiecare trebuia să-și spună numele. Acest proces se repeta a 2-a oară și în acest timp cel care trebuia să fie returnat în România trebuia să facă 2 pași înainte. Cei 2 milițieni îi punea cătușele, era scos afară, băgat în autobuz și returnați la un pichet de grăniceri români. Aici erau maltratați în chipul cel mai inuman. Erau bătuți, torturați sau chiar omorâți.

Unii înghițeau linguri ca să evite returnarea în România. Acest gest disperat a făcut doar să amâne returnarea în România. Eu am primit azil politic și după primirea legitimației ONU, am fost dus și cazat la niște vile din Bania Kovilaca. După 4 luni de stat aici, am fost dus la Ambasada Americană din Belgrad pentru interviu. Am fost acceptat să plec in USA. Am mai stat 2 luni in Belgrad în așteptarea sponsorului din America. Am sosit pe pământul american, în septembrie 1988. În timpul când eram în munți în drum către Dunăre, securitatea a sosit la locuința familiei mele și toți membrii familiei mele au fost interogate. Fiul meu, Lucian, a fost luat la biroul securității, interogat și bătut. Lui Lucian,agentul securității i-a arătat dosarul meu în care eram acuzat că am redactat și împărțit manifeste anti-Ceaușescu. El a scăpat, zicând că el nu știe ce am făcut eu, în București, el fiind lăsat să mă aștepte într-un restaurant. Asta a fost înțelegerea cu fiul meu în caz că ar avea necaz cu securitatea. El a fost lăsat să plece acasă, dar a fost urmărit peste tot de securitate, dar asta pentru un timp. Fiul meu a fost amenințat că vor veni agenți securiști din Iugoslavia să mă aducă înapoi. Pentru mine este un mister cum a aflat securitatea ca eu sunt autorul, acum, și nu în timpul îndelungat cât eram în România. Se pare ca numai Dumnezeul m-a salvat și acum. Eu am părăsit domiciliul cu doar câteva ore înainte ca securitatea să sosească la familia mea. Nu mi-am putut închipui că durata trecerii Dunării va fi de 1.5 ore, timp suficient să fiu prins cu șalupa or ucis cu baioneta. Guvernanții actuali ar trebuie să facă ceva pentru bieții frontieriști, pentru familia victimelor care au fost uciși de către criminalii comuniști. Dar din păcate, nu se face nimic.

Tonasket, WA - USA

15.05.2017

 

Last Updated on Tuesday, 18 July 2017 13:29
 
Copyright © 2007-2017 Romanian Times. All Rights Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
 

Revista in format electronic

Editii anterioare

Banners

Polls

Spuneti-va parerea despre acest website