Home
Romania te iubesc PDF Print E-mail
Written by Marian Petruța; Chicago   
Tuesday, 18 July 2017 13:43

Eu vreau să învăț !

“Cititul și şcoala este la buna dezvoltare a minții. Dacă citim o carte, cartea acea, povestea aceea ne deschide sufletul. Nu vreau să fiu ca ceilalți copii să nu știu să citesc, să nu știu să scriu. Mi-e că dacă o să fie o problemă în viață și cineva mă pune să scriu, mă fac de râs. Eu vreau să învăț!”.

La mii de kilometri depărtare, despărțiți de un ocean, în 2012, ascultam pe internet strigătul unei copile, dintr-un sat, uitat de lume, din județul Vaslui. Își dorea un lucru, pe cât de simplu pe atât de complicat: să învețe!

Era un reportaj, mai vechi, din 2011, al celor de la ProTV, despre analfabetismul din România, în cadrul celebrei emisiuni “Romania te iubesc”.

 

 

În topul European al analfabeţilor


În 2011 statisticile arătau că țara noastră era pe primul loc în Europa de Est. Un procent de 6% dintre români nu știau să citească, unii, nici măcar să cunoască cât este ceasul.

Printre numeroasele exemple  negative, din reportaj, de copii care abandonaseră școala, se numărau și două positive. Două fetițe, care în ciuda sărăciei, mergeau la scoală și învățau foarte bine.

Prima fetiță, Georgiana, din satul Valea Popii, era atunci în clasa a 4-a. În ciuda săraciei din familie, și-a faptului că învăța la lumânare, că nu aveau electricitate, ea mergea la școala și avea rezultate excepționale.


Cealaltă fetiță, de clasa a 7-a, era Adina, din satul Obârşeni Lingurari, comuna Voineşti, judeţul Vaslui.


Vis de copil


Cum e Adina, e rău, e murdar?” întreabă reporterul pe fetiţa, care la şcoală avea doar 10 pe line. “Noi suntem obișnuiți”, răspunde ea, în timp ce curăța în coțetul de porci. Visul ei, atunci, era să devină cântăreață de muzică populară, să nu aibă soarta celorlalte fete din sat. “Nu vreau să râmân aici să fiu de batjocura băieților, să mă mărit, să fac o sută de copii să nu am cu ce îi crește, să muncesc până la bătrânețe. Vreau să fac ceva în viață. Să mă duc să urc peste toate dealurile, să văd ce este acolo menit pentru mine. Asta îmi doresc.

Printre altele, Adina era nemulțumită de profesorii din sat pentru că le spuneau că nu au nevoie de engleză sau franceză că doar nu vor merge ei în Anglia sau Franța.

Reporterul își încheia povestea cu o predicție deloc optimistă, chiar sumbră. Peste doi ani Adina urma să termine școala în sat și planurile ei de a merge mai departe urmau a se opri brusc, din cauza sărăciei.


Altruism fără frontiere


Vorbele de atunci ale Adinei, maturitatea ei, visul și dorința de nu se da bătută, m-au impresionat până la lacrimi, încât n-am putut să rămân indiferent la dorința ei.  Pe loc mi-am propus să fac ceva, să o ajut, să încerc să dau aripi visului ei de a merge la liceu și de a nu rămâne condamnată în sat, unde singura soluție era să se mărite, la fel cum făcuse sora ei mai mare, la doar 16 ani.


Detectiv de Chicago


Chiar dacă reportajul de pe internet era de un an și ceva vechime, am dorit foarte mult să dau de ea, să aflu care-i este situația actuală, dacă s-a oferit cineva să o ajute. Părea destul de imposibil ca de la zeci de mii de kilometri depărtare, de aici din Chicago, să iau legătura cu familia unei fetițe dintr-un sat rătăcit din Moldova. Noroc însă cu internetul şi tehnologia zilelor noastre. După câteva încercări nereușite, am găsit un număr de telefon, de la primăria din localitatea Voinești. I-am sunat și le-am explicat cine sunt și ce doresc. Cu ajutorul lor, am luat legătura cu un asistent social din zonă, care după o săptămână și ceva a reușit să facă rost de datele de contact și informațiile de care aveam nevoie.

Astfel, am luat legătura cu familia Adinei și am aflat că, în mare, situația ei nu se schimbase prea mult. Mai făcuse un an de şcoală la ceva rude lângă Braşov, iar acum era înapoi la Vaslui, în ultimul an.


Sărăcie lucie


Fiind la țară, părinții nu erau angajaţi nicăieri. Singurul lor venit era alocația celor şase copii și ce mai lucrau cu ziua, la unul sau altul prin sat. Fiind destul de izolat satul, oamenii în zonă trăiau doar din agricultură. Din sat, doar ca să ajungă la stația de autobuz trebuiau să parcurgă vreo 5-6 kilometri pe jos, iar până la un oraş mai mare, precum Bârladul, sunt cam 50 de kilometri. Sărăcia e atât de mare încât, nici cum la absolvirea liceului, părinţii nu au avut banii necesari de bilet să meargă până la Bucureşti. De obicei, cu banii care îi au, abia le ajunge să facă o dată pe lună cumpărături, cu speranţa că le va ajunge mâncarea până luna următoare.


Moş Crăciun vine de peste ocean


În decembrie, 2012, am făcut un prim pas și i-am trimis Adinei un pachet cu haine, încălțăminte, dulciuri și i-am promis că voi încerca să o ajut, ca după terminarea clasei a 8-a să ajungă la liceu.  După alte căutări am reuşit să dau şi de cealaltă elevă. Între timp fusese luată de cei de la protecţia copilului şi dată în plasament la o altă familie, pentru că acasă, tatăl, fiind alcoolic, o batea şi-o abuza constant. Georgiana a fost extrem de bucuroasă când a primit pachetul, cu diverse lucruri şi mi-a spus că e fericită şi se simte mult mai bine la noua familie.


Anii de liceu


Chiar dacă iniţial, planul meu pentru Adina, era să o ajut să meargă la liceu, la Cluj, soarta a făcut să ajungă, după unele peripeţii, la Bucureşti. Nimic nu a fost uşor sau simplu, într-un oraş mare, mai ales când este vorba de un elev minor. Cu toate astea, timp de 4 ani mama ei a fost doar de două ori la Bucureşti. Prima dată când a trebuit să o cazeze, la căminul internat, când a şi semnat o împuternicire, ca mama unei colege să o poată avea în custodie, iar a doua oară când a absolvit. În ambele dăţi a trebuit să îi trimit banii, pentru cheltuielile de drum, pentru că altfel nu ar fi avut cu ce merge.

Încet, încet anii au zburat parcă pe nesimţite. În una din veri Adina a rămas în Bucureşti, s-a angajat şi a muncit toată vara la o librărie, experimentând pentru prima dată cum este să lucrezi şi să aibe proprii bani.


Sfârşit de liceu


Vara aceasta, Adina, a absolvit cu bine clasa a 12-a. În modestia ei nu a îndrăznit să viseze că va avea banii necesari să îşi plătească pentru petrecerea de absolvire şi toate celelalte cheltuieli aferente: fotografii, haine, sandale, etc... Se obişnuise chiar şi cu ideea că părinţii nu vor putea fi prezenţi la festivitatea de absolvire, pentru că nu aveau banii de transport spre Bucureşti. Cum un asemenea eveniment nu se întâmplă de mai multe ori în viaţă am asigurat-o că îi voi trimite toţi banii necesari pentru a acoperi acele cheltuieli. În plus m-am asigurat că şi mama ei va avea bani de drum, ca să fie prezentă la festivitate.

După examene, stres şi multe emoţii, săptămâna trecută au sosit şi rezultatele. Adina a reuşit să treacă cu note bune examenele de la bacalaureat, cu o medie generală de peste 8. Zilele trecute s-a înscris la facultate, urmând ca din această toamnă să studieze dreptul.


Puterea de-a schimba destine


De-a lungul anilor America mi-a oferit multe satisfacţii.

Ceva ce  învățasem încă din țară, și aici în America doar am șlefuit și perfecționat, a fost capacitatea de a da înapoi societății și celor pentru care soarta a fost mai puțin norocoasă. Unii dintre cei care au avut un impact asupra mea când eram încă copil, au fost părinţii şi bunicii, care mă trimiteau cu mâncare la unele familii nevoiaşe din sat, dar şi străinii, inclusiv americanii, care au venit în România, în anii ’90, cu diverse ajutoare sau să facă voluntariat.

De la primul video recorder pe care mi l-am luat în anul 2000, în America, la  prima cameră de filmat, primul computer, prima maşină sau mai apoi prima locuinţă, toate mi-au ofeit diferite grade de satisfacţie şi bucurie. Trebuie să recunosc însă că nicuna din ele nu mi-a oferit satisfacţia precum gândul că, de la mii de kilometri depărtare, am putut da aripi unui vis. Acela de oferi cuiva şansa la o educaţie şi de a contribui pe termen lung la ieşirea din sărăcie.

Nu aş putea să închei această povestioară, fără să mulţumesc tuturor prietenilor care de-a lungul acestor ani m-au ajutat şi sprijinit, direct sau indirect în diversele proiecte umanitare  demarate în România.  Nu în ultimul rând, vreau să vă reamintesc cât de norocoşi sunteţi,  şi să  vă încurajez şi pe dumneavoastră să faceţi o diferenţă în viaţa celor mai puţin norocoşi, pentru că ne stă în putinţă. Dacă pentru noi, cei de aici, 100 de dolari pe lună nu face o mare diferenţă, pentru cineva în România, poate însemna schimbarea totală a destinului în viaţă. La urma urmei, ce alt prilej mai potrivit de a spune “România te iubesc”, decât ajutând pe cineva să meargă la şcoală, să scape de sărăcie!?

 

Last Updated on Tuesday, 18 July 2017 15:21
 
Copyright © 2007-2017 Romanian Times. All Rights Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
 

Revista in format electronic

Editii anterioare

Banners

Polls

Spuneti-va parerea despre acest website