"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Fiecare dintre noi vom fi la un moment dat in fata celor doua usi. Unii au fost deja iar altii poate sunt chiar acum.

Ne aflam in fata celor doua usi datorita rugaciunilor la care nu am primit nici un raspuns. Ne-am rugat cu devotiune, cu lacrimi, cu suspine si frematand de dorinta de a vedea lucrurile miscandu-se in directia pentru care ne rugam. L-am implorat pe Dumnezeu sa miste lucrurile, sa lucreze. Am asteptat stiind ca totul este poate o incercare a credintei. Am citit si memorat, am soptit in rugaciune promisiununi ale Scripturii in care Dumnezeu se angaja sa auda si sa raspunda.

Ne-am rugat stiind ca ceea ce cerem este dupa voia lui Dumnezeu, gandurile noastre sunt aliniate cu voia Sa. In mintea noastra nu vedem nici un motiv ca Dumnezeu sa nu raspunda favorabil, sa intarzie…Totul e facut cu inima curata, sincera in speranta ca inima lui Dumenzeu va fi atinsa.

Dar…nimic din ceea ce am asteptat nu s-a intamplat.

Ne rugam ora dupa ora; orele au devenit zile, saptamani, luni, ani. Rugaciunea contiunua dar din cand in cand simti frustrarea de a pedala in gol. Te dezmeticesti, iti spui ca nu e bine si incepi sa te rogi din nou. Folosesti alte cuvinte, alte forme de rugaciune. Dar rezultatul este acelasi. Tacere.

Situatiile nu se schimba sau chiar devin mai rele. Credinta intr-un Dumnezeu prezent langa noi, in nevoile noastre se clatina. Imaginea pe care o avem despre un Dumnezeu iubitor, cu bratele pline de caldura si armonie se estompeaza, devine neclara.

Credinta pare fracturata precum niste placi tectonice, neincrederea si amica ei dezamagirea apar ca niste aburi printre crapaturile credintei noastre.

Si dintr-o data ne aflam in fata a doua usi. Suntem framantati, presati de timp, de evenimente, de emotii sa intram, sa mergem mai departe. Dar pe care? Pe de alta parte nu am vrea sa facem vreun pas in nici o directie, dar…

Cele doua usi reprezinta doua directii in care sufletul nostru va calatori mai departe.

O usa este luminoasa, unde dupa ce am pasit, gasim sens si incredere. Ne deschide spre un Dumnezeu care ne accepta asa cum suntem si care ne reaminteste cat de mult ne iubeste si ca vrea ce-i mai bun pentru noi. Intotdeuna. Oriunde. Ca El este credincios fagaduintelor spuse. Dincolo de aceasta usa este sentiment de pace, caldura, siguranta.

Ai vrea sa mergi pe aici este o provocare in mintea ta. Ai mai intrat inainte. Si in timp ce binecunvatarea prezentei divine este acolo, realitatea unor rugaciuni care nu au primit raspuns este de asemenea prezenta.

Tensiunea intre cele doua stari pare greu de suportat. Cum El e acolo si nu raspunde?!

Asta ne conduce spre cealalta usa.

O atractie nedefintia ne impinge de a pasi pe acolo. Pare sa gasim o rezolvare la tensiune prezenta transata intr-o forma de renuntare spirituala. Nimic din ceea ce stiam despre credinta pare sa nu mai faca sens pe usa aceasta. Dar cel putin vom fi eliberati din stransoarea  frustranta  a rugaciunilor fara raspuns. Pe usa aceasta pasesti  invins, exasperat. Dincolo de usa acasta este un drum al renuntarii. Incetam sa mai asteptam ca Dumnezeu sa raspunda, usor, usor incetam sa mai credem. Nu mai are sens sa credem ca Dumnezeu va raspunde. De ce nu va raspunde? Pentru ca de fapt nu exista… Nu exista o relatie despre care stiam intre Tatal si copiii Lui…

Daca mergi pe aceasta usa nu vei abandona total simtamantul religios sau credina pe care o aveai; doar nu te astepti la prea multe dinspre Dumnezeu. Suntem astfel absorbiti intr-o forma a deismului crestin. Credem ca undeva Dumnezeu exista, dar nu ne mai incredem in El pentru orice aspect al vietii noastre.

Ne indepartam dar credem noi ca nu prea mult, ca stim unde sa ne oprim inainte de a abonda total credinta.

Probabil ceea ce ne tine inca la usa in fata atractiei irezistibile de a incerca si altceva este statutul groaznic in care sufletul nostru va putea ajunge.

Pare o varianta buna la inceput ce reduce din tensiunea credintei dar amagirea este mai mare.

Pe o usa voi continua sa fiu admistrator al vietii mele; pe celalata usa voi devini (cred eu) stapan al vietii mele, al destinului meu.

Prin natura noastra umana, dorim raspuns la toate rugaciunile noastre.

Cand raspunsul intarzie, ne simtim inselati, pacaliti, neglijati. Atunci ne axam gandurile doar pe ceea ce simtim, pe frustrari si pe asteptari neimplnite.

Si cand SIMT ca Dumnezeu nu este pe aproape tind sa cred ca pe cealalta usa este mai bine, ca nu o sa sufar prea mult, ca timpul vindeca si ca voi putea rezolva totul.

Pe usa in care renunt la increderea totala in Dumnezeu, eu devin stapan al vietii mele.

Pentru a merge mai departe pe o usa ce conduce tot spre credinta in Dumnezeu, trebuie sa imi amintesc, sa cunsosc, sa aprofundez Cine este El si cine sunt eu. El este Creatorul si Sustinatorul vietii mele. Viata care imi este data este un dar pe care trebuie sa-l adminstrez conform principiilor Sale.

Rugaciunea nu este doar un exercitiu al credintei este o relegare cu Dumnezeu Tatal, cu Isus Christos si cu Duhul Sfant. Ce e mai important? Credinta mea in Dumnezeu sau Dumnezeul credintei mele?

Nu poti merge mai departe in viata ca un stapan al propriului destin. Falimentul este prea mare.

Alege sa iti continui viata - cu toate momentele ei de neinteles, frustrante, dezamagitoare - increzandu-te 100% in Dumnezeu, apartinand de Dumnezeu.

Nu esti singurul ce ai simtit asta. Apostolul Pavel exprima convingerea sa dupa ce a stat in fata celor doua usi: “Am fost răstignit împreună cu Christos şi trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” – Galateni 2.20

Merg  mai departe intrand pe o usa pe care am mai fost;  unde drumul este mai greu, abrupt dar Dumenzeu mi-a pregatit prin Duhul Sfant resursele de putere launtrica, spirituala prin care pot sa il urmez pe Cel care a pasit inaintea mea pe acolo, Domnul Isus Christos.

 

Emanuel C. Pavel, Vancouver B.C.

 www.blog.punctul.com