"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Nu prea mai avem loc în presă de alte subiecte, că e plină de isprăvile celor pe care îi numim „baroni locali” – primari şi preşedinţi de Consilii Judeţene, care  adesea cumulează şi funcţii de conducere, entrale sau locale, în partidele pe care le reprezintă şi care dispun discreţionar de resursele de la faţa locului, pe care le alocă mai degrabă conform bunului plac decît potrivit necesităţilor reale şi cadrului legal, speculînd, de altfel cu mult talent, imperfecţunile celui din urmă. Eu însumi semnalam, în mai multe articole din ultima lună, cîteva din cele mai spectaculoase cazuri de comportamente baroniale. Dar, ca şi ceilalţi comentatori, comentam impresionist pe margine informaţiilor furnizate de anchetele jurnalistice şi mult mai rar de anchetele propriu-zise, pentru că la noi Justiţia e tare leneşă. Vestea bună este că ştim acum că nu este vorba despre invenţiile şi fandacsiile presei, ci despre un fenomen real, surprins în toate dimensiunile sale de doi tineri cercetători de la SNSPA într-o carte – „Resursele puterii. Statul neopatrimonial în România” – tocmai apărută la editura timişoreană „Bastion”, care va face epocă în analiza puterii, administraţiei şi birocraţiei locale din ţara noastră. Ei se numesc Andrei Ţăranu, ieşean de-al meu de baştină,  şi Ştefan Stănciungelu şi este bine să le reţinem numele, pentru că va trebui să-i urmărim cu atenţie în cerectările şi cărţile lor viitoare. Ceea ce evoca o academiciană de trist renume, „dovada”, se află acum în mîinile noastre. Vestea proastă este însă că fenomenul semnalat asiduu, dar lacunar, de presă nu este reprezentat de cazuri izolate, oricît de spectaculoase ar fi acestea de la pe neaşteptate condamnatul Nicolae Michie la vivacele Constantin Simirad şi de la talentatul jucător al unui rol de mafioso în pictorialul unei reviste, primarul Mazăre de Constanţa, la un meteoric ministru de Interne sau la neverosimilul Marean Vanghelie, ci este un fenomen în curs de generalizare. Ceea ce surprinde cartea este mecanismul prin care procesul de descentralizare administrativă, în loc să conducă la o firească creştere a democraţiei locale, a condus dimpotrivă la un deficit al acesteia, la evoluţia sa pur formală, aproape fără consecinţe reale. Departe de a fi „a poporului”, puterea din cele 41 de feude aparţine preşedinţilor de Consilii Judeţene, acum cu legitimitate sporită prin alegerea uninominală, şi primarilor de municipii, laolată cu membrii consiliilor locale şi judeţene şi cu vîrfurile birocraţiei locale, reprezentată de secretarii consiliilor – excelenţi experţi în legislaţia administraţiei locale şi, mai ales, în lacunele permisive ale acesteia! –, care alocă resursele discreţionar în feudele ca şi autonome pe care le controlează. Resursele? Da, adică bugetele, contractele de achiziţii şi lucrări publice, funcţiile de conducere în structurile deconcentrate etc. Prin descentralizare, în loc să accedem la o structură democratică a puterii, cu transferul prin subsidiaritate a unor atribute ale puterii centrale către cele regionale şi locale, am ajuns, printr-o perversă întoarcere în timp, la un stat de tip neopatrimonial, statul patrimonial tipic fiind cel feudal! Cum s-ar spune, la începutul mileniului al treilea, membră a UE şi a NATO, România este în pragul unui puternic proces de revenire la pre-modernitate!

Încă o dată – nu este vorba despre impresii de jurnalist, ci despre o cercetare solidă, nu doar teoretic-conceptuală, ci şi empirică. Prin intermediul anchetei în care au uzat de interviul individual şi de grup, de observaţia directă, de focus group-uri şi alte metode de culegere a faptelor sociale, cei doi bravi autori au acumulat un uriaş material factologic pe care îl supun analizei. Iar tristele concluzii sînt rezultatul acestor analize laborioase şi chirurgicale. La sfîrşitul lecturii, rămîi cu senzaţia stranie că nu mai e nimic de făcut, că „baronizarea” îşi va continua marşul său glorios fără a întîlni vreun obstacol în faţă devreme ce legislaţia o ajută, iar Justiţia doarme în pace. Dar măcar, acum, nu mai putem spune că nu ştim exact cum stau lucrurile!