"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Am fost plăcut surprinşi ca la evenimentul nostru special de la Tauț, să ne revedem cu foarte mulți cunoscuți, de aproape sau de departe, dar printre surprizele plăcute, a fost să ne revedem cu două persoane cunoscute din … Portland: Ionel și Doina Peia, care ne-au surprins plăcut cu prezența lor la sărbătoarea noastră. Știam că sunt plecați din Portland de o vreme, dar nu știam detalii. După program, ne-au invitat la Lazuri. Adevăru e că nu prea am auzit de această localitate. Ne-au spus că este lângă Vârfurile. De Vârfuri am auzit, așa că, după câteva zile, am dat curs invitației lor.

 

Am intrat în satul Lazuri, pe drumul european în construcție E76, care duce de la Vîrfurile spre Beiuş şi Oradea.

Satul este aşezat pe o vale şi nişte coline,  în inima munților Apuseni, aproape de Parcul Natural Apuseni.

Am intrat în satul răsfirat pe dealuri. Casele, unele mai vechi, altele mai noi, parcă voiau să îți spună tăcute fiecare istoria lor. Se spune că satul Lazuri, este singura localitate din România unde toți locuitorii au fost arestați pe timpul comunismului, pentru refuzul de a intra în CAP (Cooperativa Agricolă de Producție). Oamenii s-au baricadat în sat în semn de protest, iar securitatea a venit și i-a “săltat” unul câte unul.


Am ajunst în Lazuri. La intrarea în sat, o femeie cam de vârsta a doua,  stătea pe un scaun, în spatele unei mese pe care avea ceva mere şi miere naturale, din producția locală. Din şoseaua principală, am intrat pe o uliță aparent neînsemnată. Pe ulița strâmtă, am întâlnit un bătrânel care pășea agale cu mâinile la spate urmat de un cal bălan care îl urma cu credincioșie. S-a uitat la noi cu o privire pierdută, parcă obișnuit cu zgomotul uliței.


Odată intrat pe ulița strâmtă, parcă timpul a încetat să curgă. Căpițe de fân aranjate în linie dreaptă, presărate pe otava verde  flancau drumul pe ambele părți ale uliței. Drumul șerpuia printre livezi de meri și de pruni. Merele erau coapte, atârnând greu pe crengile merilor singuratici și tăcuți.


I-am întâlnit pe soții Peia. Veseli și cu inimi mari ca niște adevărați români. S-au integrat foarte bine aici pe plaiurile mioritice. “Dumnezeu ne-a trimis aici și noi am ascultat de glasul Domului. Când asculți de glasul Lui, viața are un țel bine definit, oriunde ne-am afla, dar ştim că Dumnezeu ne-a trimis aici cu un scop şi noi vrem să împlinim planul Lui cu privire la noi şi la mulți alții care vor veni aici. Suntem pregătiți să-i ajutăm și pe alți români care doresc să se repatrieze din Statele Unite sau din orice parte a lumii” ne-au spus foarte bucuroși.


Într-adevăr, Ionel și Doina sunt niște oameni binecuvântați aici. Sunt înconjurați de familie, vecini, prieteni și frați din biserica locală. Localnicii îi salută cu bucurie. Se cunosc deja după nume. Ne-au făcut o cafea cu lapte adevărat de vacă. Avea un gust deosebit decât “laptele” de 2% pe care îl cumpărăm noi de la “Seifuei” sau “Uinco”. Apa de băut o au de la un izvor rece din munte. În jur, sunt înconjurați de o liniște brăzdată din când în când de ciripitul păsărilor, de mirosul de otavă proaspăt tăiată, care îți dă impresia că ești într-o altă lume, departe de zgomotul electronicelor, autovehicolelor sau alte semne ale “civilizației moderne”.


Ne-am despărțit de soții Peia și de localitatea Lazuri care a rămas în urmă cu tot cu amintirile ei, cu locuitorii ei care îşi aşteaptă vizitatorii cu aceeași bucurie şi tăcere adâncă pe care o găsești numai într-un... colț de rai.