"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

a. Legat prin jurământul rostit. În Israel era obiceiul ca oamenii să jure în luarea vreunei decizii; în felul acesta cel ce jura era luat în serios de ceilalţi. Este adevărat şi faptul că de multe ori cel ce a jurat s-a dovedit incapabil în a-şi împlini jurământul, adică cuvântul dat. Comentatorul R. T. France explică cerinţa Domnului pentru „Da” şi „Nu” presupunând că Dumnezeu cere încredere deplină, aşa că nu mai e nevoie de jurământ. Această învăţătură a existat şi la partida esenienilor, considerând că orice declaraţie trebuie să fie mai puternică decât jurământul. Adevărul este, însă, că esenienii aveau şi ei un jurământ special pentru primirea noilor membri, desminţind astfel propria lor învăţătură.

 


Exprimarea „Da” şi „Nu” nu reprezintă o formă nouă de jurământ; ea opreşte afirmaţii dincolo de adevăr, întrucât omul crede, dar nu ştie ce se va întâmpla. În acest sens a afirmat Domnul Isus că „ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău”. În anumite circumstanţe Dumnezeu S-a jurat (Ez.36:7 / 1.Sm.3:16 / Is.54:9), iar în alte situaţii S-a jurat pe Sine Însuşi (Gn.22:16 / Is.45:23 / Ier.22:5 / 44:26 / 49:13). De asemenea, în Is.54:9 El ne spune cum Se jurase că apele nu vor mai aduce un potop general ca pe vremea lui Noe deşi acolo (Gn.9:11) nu avem decât termenul „legământ”. Prin urmare în limbajul antichităţii iudaice jurământul şi legământul se puteau şi substitui. Este uşor de înţeles de ce El S-a jurat: din pricina slabei credinţe a omului, nu fiindcă la El există diferite nivele de adevăr. Omul a fost oprit să jure din pricin limitei sale umane care ofereau posibilitatea neîmplinirii – şi aceasta „vine de la cel rău”.


În faţa textului din Mt.5:37, comentatorul Noland J. îşi aminteşte de afirmaţia Domnului Isus (din Mt.5:20): „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”. Această „neprihănire” nu înseamnă „sfinţenie”. Cuvântul neprihănire este o traducere incorectă; în slavona veche „nie-prihana” înseamnă „fără-vină”. Termenul original din limba greacă – „dikaiosune” – se traduce corect cu „îndreptăţire”. Îndreptăţirea (neprihănirea) se capătă prin credinţă (cf. Rm.1:17), aşa cum Adam şi Eva şi-au pierdut-o prin necredinţă. Prin felul în care Domnul Isus a afirmat că „îndreptăţirea” unora poate să întreacă „îndreptăţirea” altora îngăduie a se înţelege că credinţa unora este mai mare, iar a altora mai puţină. Nolan J. voia să explice că prezenţa jurământului e dovada unei credinţe mici, iar siguranţa unui simplu „Da”, sau „Nu”, dovedeşte o credinţă mai mare, necesară intrării în Împărăţia Cerurilor. Aceasta reaminteşte de porunca a noua: „să nu minţi”: mărturisirea adevărului nu necesită un jurământ, ci simplu, exprimat prin „Da” sau „Nu”.


b. Legat prin cuvântul rostit. „Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt.12:36-37). Acest sfat al Domnului Isus se poate găsi în înţelepciunea iudaică (cf. Pr.10:19 / Ec.5:2); acesta fusese şi motivul pentru care Iacov (1:19) sfătuieşte graba în a asculta, nu în a vorbi. Dumnezeu, atenţionează asupra puterii cuvântului rostit ce nu permite schimbarea, sau nerespectarea. „Dacă eşti legat prin făgăduinţa gurii tale, dacă eşti prins de cuvintele gurii tale, fă totuşi lucrul acesta, fiule: dezleagă-te, căci ai căzut în mâinile aproapelui tău! De aceea du-te, aruncă-te cu faţa la pământ şi stăruieşte de el. Nu da somn ochilor tăi, nici aţipire pleoapelor tale! Scapă din mâna lui cum scapă căprioara din mâna vânătorului şi pasărea din mâna păsărarului” (Pr.6:2-5). În cazul redat, cel ce a rostit ceva iar apoi regretă, este sfătuit să încerce dezlegarea de la cel pentru care s-a legat. Presupunem că omul nu se va simţi păgubit şi acceptă dezlegarea, iar cel ce s-a grăbit să promită altă dată va fi mai precaut; de aceea sfatul „dezleagă-te... du-te, aruncă-te cu faţa la pământ şi stăruieşte de el”.


Comentatorul Waltke B. K. disecă acest text arătând prin contrast valoarea cuvintelor pronunţate: „Nu da” aminteşte vigilenţa (în Pr.1:4); „somn” aminteşte liniştea necesară somnului pentru odihnă (în Pr.3:24); „ochilor tăi” arată asigurarea pe care trebuie să o aibe cel vigilent (cf. Pr.1:17). Comparaţiile zoomorfice (cu căprioara şi pasărea) au scopul de a uşura înţelegerea urgenţei eliberării de sub cuvântul rostit. Sunt situaţii când omul se vede obligat să facă promisiuni; de aceea Iacov sfatuieşte ca înainte de a promite ceva, omul să zică „Dacă va vrea Domnul...” (4:15).


În cultura poporului nostru, sub influenţa creştinismului, s-a împământenit obiceiul de a califica pe cineva ca fiind „om de cuvânt” pe cel ce-şi ţine cuvântul dat, fără jurământ. Nu e greu a rosti un cuvânt, dar în ce priveşte împlinirea lui rămâne de văzut. Duhul Sfânt l-a inspirat pe Solomon să insiste asupra puterii cuvântului rostit: „Dacă eşti legat prin făgăduinţa gurii tale, dacă eşti prins de cuvintele gurii tale”. Aria verbului „a lega” – coresepondent ales pentru termenul ebraic IaCoŞ – cuprinde acţiunea de a intra singur într-o cursă. Este foarte posibil ca cel ce a „întins cursa” să nu fie conştient de ceea ce a făcut. Mai mult, omul poate fi de bună credinţă, convins că ceea ce a făcut este ceva normal şi etic, iar cel ce descopere „răul” să fie cel „căzut în acea cursă”. Căderea aceasta în cursă, IaCoŞ, poate avea un caracter empiric – cazul animalului căzut în cursă – dar poate avea şi sensul figurativ: omul a apucat să promită ceva, caz în care poate avea daune morale sau materiale, sau poate să nu le aibe. În cazul acesta el este „prins” de propriile lui cuvinte. În mod practic, cel căzut în cursă s-ar putea să nu aibe martori, dar cuvântul rostit este martor împotriva sa. „De aceea du-te, aruncă-te cu faţa la pământ şi stăruieşte de el. Nu da somn ochilor tăi, nici aţipire pleoapelor tale! Scapă din mâna lui...”


Zedechia, regele Iudeii, când a ajuns împresurat de babilonieni, a adunat pe toţi locuitorii din cetate şi a făcut o învoială cu ei: să elibereze pe toţi robii. Desigur, scena aceasta a fost foarte bine gândită de Zedechia: chiar dacă Dumnezeu nu ar lua aminte la fapta lui, şi aşa, toţi din cetate vor fi luaţi ca robi în Babilon. Dumnezeu a pre-ştiut că iudeii promit, dar imediat după aceea vor regreta şi-şi vor obliga din nou pe concetăţenii lor să le fie robi; cu tote acestea i-a arătat lui Zedechia cât de mult preţuieşte El lucrul acesta: pentru că regele a promis ceva frumos şi bun, deşi destul de târziu, şi El, la rândul Lui, a promis o robie mai uşoară pentru Zedechia (Ier.34:2-22). Ei nu s-au ţinut de cuvânt, iar pedeapsa care a venit peste ei a acumult un păcat în plus: de a nu se fi ţinut de cuvânt în ce priveşte buna promisiune. Practic, cuvintele care cuprindeau promisiunea regelui Iudeii s-au întors împotriva lui şi a cetăţii. Mai mult, prin fapta lor, după cum spunea şi Clement, locuitorii Ierusalimului au profanat Numele lui Dumnezeu în faţă Căruia au făcut un legământ.


c. Legătura jurământului şi a legământului. Informaţiile pe care le avem cu privire la cele două cuvinte de pe vremea patriarhilor lui Israel sunt foarte puţine. Oricum, e credibil că diferenţa dintre ele să fi fost foarte mică. Conversaţia dintre Isaac şi Abimelec aduce cei trei termeni: jurământ (aLaH), legământ (B’RiT) şi verbul a jura (ŞaBa, cf. Gn.26:28, 31, OE). „Şi ei au zis deschis: Noi am văzut că Iehovah este cu tine şi am zis: Să fie, acum, un jurământ între noi (adică între noi şi voi), iar noi să facem un legământ cu voi... Şi ei s-au sculat dimineaţă devreme şi fiecare a jurat fratelui său, şi [după care] Isaac i-a trimis, ei au plecat în pace.” Prin urmare, cele trei cuvinte, deşi diferite, aveau aceeaşi acţiune.


În ebraica veche cel ce s-a legat, a intrat, sau a căzut în „cursă”. În limba română între „legământ” şi acţiunea verbului „a lega” este o strână legătură: omul s-a legat cu cuvintele rostite de el. Aşa este acceptată definirea căsătoriei ca legământ între un bărbat şi o femeie (cf. Mal.2:14-16). Apostolul Pavel afirmă că cel necredincios poate rupe acest legământ (cf. 1.Co.7:15), fiind de la sine înţeles, păcatul despărţirii fiind al lui. Această rupere a promisiunii făcute, nu înseamnă „dezlegare”: dacă unul dintre cei doi este mort spiritual, fapta este o fărădelege în plus fărădelegilor în care trăieşte. Pentru că Dumnezeu este pentru pace, cel credincios nu poate trăi ca „legat” de nelegiuirea celui necredincios; este dezlegat.


În ce-l priveşte pe cel credincios, lui nu i se permite despărţirea de soţia lui, de soţul ei. Conform Mal.2:14-16, textul prezintă o soţie şi un soţ (tovarăş de jug în căsnicie) care nu mai este credincios soţiei sale. În cadrul poligamiei, soţul s-a ataşat în dragoste mai mult de o alta mai tânără, neglijând-o complet pe cea dintâi. Legarea a fost verbală, iar dezlegarea poate avea lor fizic, chiar în lipsa divorţului.


Hill A. E. prezintă familia ca unicat ce nu poate fi tratat oricum: soţia (sau soţul) nu este o proprietate ce poate fi lepădată, abandonată după voie, ci este egal partener al legământului. În text avem expresia „nevasta tinereţii tale”; practic, ea este „nevasta legământului tău”, adică „partenera legământului încheiat”. Legământul este dovada pasiunii tinereşti, iar despărţirea (sau neglijarea, abandonarea) este o înşelare a încrederii, o perfidie – păcat.


d. Posibilităţile dezlegării. Domnul Isus oferă o anume posibilitate de dezlegare în cadrul comunităţii creştine (Mt.18:18): „Orice veţi lega pe pământ va fi legat şi în Cer; şi orice veţi dezlega pe pămât va fi dezlegat în Cer.” De observat că dezlegarea sau legarea are loc prin cuvinte rostite, indiferent că sunt scrise sau nu, iar puterea lor este efectivă. Dacă cineva nu ar ţine cont de cele hotărâte, el se dovedeşte a fi împotriva lui Dumnezeu, întrucât Sus, în Cer, lucrul în discuţie este „legat”, sau „dezlegat” şi nimeni nu-l poate schimba decât tot comunitatea bisericii, prin hotărâre.


În explicarea „cheilor” de legare şi dezlegare ne putem folosi şi de una din afirmaţiile Domnului Isus: „Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe cheia cunoştinţei: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat să intre.” Prin urmare cei ce cunoşteau (adevărul Scripturilor!) făceau ce voiau, respectând sau nerespectând Adevărul. Biserica, prin conducerea ei, leagă anumite lucruri, sau dezleagă anumite lucruri, aşa cum Moise a dezlegat divorţul din pricina neputinţei israeliţilor (cf. Mt.19:8).


Şi toate aceste legări sau dezlegări sunt prin cuvântul rostit; prin el, Duhul Sfânt poate „dovedi lumea vinovată” (In.16:8) în cei ce ascultă acel cuvânt. „Acum voi sunteţi curaţi din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus” (In.15:3). În altă ordine de idei, vorbirea Domnului Isus a lucrat la transformarea conştiinţei lor, în felul acesta ei devenind „curaţi din pricina Cuvântului” pe care l-au ascultat. Ei au fost „legaţi în întuneric”, iar acum au devenit „dezlegaţi” pentru „lumină”.


Domnul a cerut ucenicilor „Binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă” (Mt.5:44); de unde Pavel învăţa: „Binecuvântaţi şi nu blestemaţi” (Rm.12:14). Atât binecuvântarea cât şi blestemul sunt legături, într-un sens, sau deslegări, în sens opus. Aşa se face că „moartea şi viaţa sunt în puterea limbii” (Pr.18:21).


Credem necesar a specifica un lucru important: cuvântului rostit, bun sau rău, i se poate împiedica efectul. Puterea cuvântului rostit nu este ceva magic. Creatorul nostru este un Dumnezeu real, la care se pot găsi îndurare pentru creatura Sa, milă, lipsa iuţimii în mânie, bunătate, credincioşie, iertare, dar şi dreptate (Ex.34:6-7). De exemplu, blestemul este o legare în sens negativ a celui ce este blestemat, dar efectul are loc numai dacă el merită deplin acel blestem înaintea lui Dumnezeu (cf. Pr.26:2). Dacă noi binecuvântăm pe un om rău, apare o inadvertenţă; cum cel pe care-l binecuvântăm nu-şi merită binecuvântarea, există o anumită presiune în cuvântul rostit în a aşeza binecuvântarea peste el, dar dacă omul refuză întoarcerea lui, în a-şi merita binecuvântarea, ea nu se va împlini; în schimb binecuvântarea se va întoarce asupra celui ce a rostit-o. Explicaţia dată de Petru este deosebit de frumoasă: „Dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea” (1.Pt.3:9).


Comentatorul Turner D. L. conduce ideea mai departe: „Autoritatea [în cuvânt] se referă la exorcism, la clarificarea doctrinară, şi la disciplina bisericii”. În acest sens zisese Domnul Isus, că „Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate; celor ce le veţi ţine vor fi ţinute” (In.20:23). Dar aici apare un pericol: dar dacă eclesiastul care „leagă” sau „dezleagă” nu este inspirat de Tatăl nostru Cel din Ceruri, după cum S-a exprimat Domnul Isus în Mt.16:17? Desigur, ceea ce el a legat nu este legat şi în Cer; ceea ce el a dezlegat, nu va fi dezlegat şi în Cer. În final, tot Sfintele Scripturi au ultimul cuvânt.


În cazul în care soţia cuiva se va lega cu ceva înaintea lui Dumnezeu, ea este obligată să ducă la îndeplinire ce i-a ieşit de pe buze. Dacă soţul ei află de hotărârile ei sfinte şi ajunge la concluzia că ea nu a făcut bine, el are puterea s-o dezlege pe loc (cf. Nm.30:2-15). Când un om ia o hotărâre, este obligat să se ţină de promisiuna făcută – s-a „legat” cu gura lui; cel ce nu împlineşte ceea ce a zis, este ca unul care are control asupra lui Dumnezeu; de aceea el este socotit ca fiind un om „fără minte” (Ec.5:4), De aici sfatul Duhului Sfânt prin gura lui Solomon: „Nu te grăbi să deschizi gura şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu” (Ec.5:2). „Pentru ce să Se mânie Dumnezeu din pricina cuvintelor tale şi să nimicească lucrarea mâinilor tale?” (v.5). Pentru omul acesta nu există nimeni pe pământ care să intervină; doar un superior ar putea să anuleze puterea cuvintelor cu care s-a legat, iar acesta e Dumnezeu.


În cazul în care o fată, sau o femeie face vreo juruinţă înaintea lui Dumnezeu, ea este legată de cuvântul gurii ei până când află tatăl fetei, respectiv soţul femeii. Dacă aceştia nu vor vedea de bine ceea ce s-au legat ele, ei pot să le deslege. Prin urmare, fata fără tată, femeia fără soţ, sau văduva, ca şi bărbatul trebuie să stea sub jurământul făcut până la terminarea lui; nu există nici un superior care să le dezlege. „Să nu-şi calce cuvântul, ci să facă potrivit cu tot ce i-a ieşit din gură” (Nm.30:2b), chiar atunci când cuvântul a fost rostit cu nebăgare de seamă, cu prea multă uşurinţă. Neîmplinirea este considerată ca păcat (cf. Lv.5:4). În cazul în care o femeie a jurat ceva, sau o fetă s-a jurat pentru ceva, în ziua în care soţul femeii respective, respectiv tatăl fetei a aflat despre jurământ şi nu hotărăşte în aceeaşi zi, ci mai târziu, vinovăţia va fi peste el (cf. Nm.30:15). În cazul în care cineva vrea să fie dezlegat/ă de juruinţa făcută în pripă, întrucât neputinţa lui îl/o conduce sub păcat, va obţine eliberarea doar jertfa (cf. Lv.5:4-13); acelaşi lucru se întâmplă şi cu credincioşii în Hristos (cf. 1.In.1:9).


e. Dezlegare prin iertare. Ce se întâmplă, în realitate, dacă cuvintele credinciosului nu originează în Dumnezeu? Reamintim cititorului, că „păcat” înseamnă „ţintă greşită”: arcaşul a tras săgeata sa cu multă atenţie să atingă ţinta, dar ea a ajuns, să zicem, puţin pe lângă – „amartia” termen tradus cu „greşeală”, sau „păcat”. Dumnezeu a insistat că păcatul acceptat pentru iertare este doar cel fără voie. Păcatul făcut cu voia, cum ar fi jurământu fals, nu are iertare; este considerat ca fiind o hulă la adresa lui Iehova, Dumnezeul lui Israel. Hula, blasfemia şi defăimarea sunt acţiuni exprimate prin cuvinte – păcate fără iertare (cf. Nm.15:30 / Mt.12:32). „Dacă cineva... păcătueşte cu voia, huleşte pe Iehova; acela va fi nimicit din mijlocul poporului său...” (Nm.15:30). Nici Adam şi Eva nu au păcătuit „cu voia”, adică nu au fost conştienţi că de fapt ei fac un lucru rău; ei au fost convinşi că fructul oprit le este benific: „bun de mâncat, plăcut de privit, de dorit să le deschidă mintea”. Asta ne arată că deja „puterea întunericului” îi cuprinsese. Mai mult sau mai puţin, toţi cei ce nu sunt călăuziţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, au călăuzirea din partea celui ce se foloseşte de poftele firii umane.


f. Cuvinte cu originea în Dumnezeu. Indiferent de caz, viitorul va dovedi că omul s-a legat cu gura lui într-un act ce merită lauda, sau că a căzut în cursă; va dovedi puterea cuvântului rostit. Credem că acest amănunt are cea mai mare importanţă în întregul subiect discutat aici. „Vai – zice Domnul – de copiii răzvrătiţi care iau hotărâri fără Mine, fac legăminte care nu vin din Duhul Meu, şi îngrămădesc astfel păcat peste păcat!” (Is.30:1). Acest text lămureşte mai bine intenţia pe care o avusese apostolul Petru: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească Cuvântul lui Dumnezeu” (1.Pt.4:11). Dacă în Isaia, Dumnezeu S-a oprit asupra hotărârilor şi a legămintelor, prin Petru Duhul Sfânt generalizează: toată vorbirea credinciosului trebuie să fie la înălţimea cerută de Dumnezeu. Şi apostolul Pavel zisese ceva asemănător: „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Col.4:6). Deci, din principiu, toată vorbirea omului – indiferent de circumstanţe – trebuie să-şi aibe izvorul în Dumnezeu; în felul acesta răspunsul dat va fi de la Dumnezeu, iar credinciosul nu „cade în cursa” neaşteptată a cuvintelor. La o astfel de ţintă se ajunge într-un singur fel, redat de Pavel: „Am fost răstignit... nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.