"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Înainte de a te gândi unde să te muţi din locul în care te afli, fă o vizită în Uruguay. Foarte posibil să nu-ţi mai doreşti să părăseşti zona. Nu pleca din Uruguay fără să vizitezi Coasta Aurie (Golden Coast), care în ultimii ani a devenit un loc cel puţin interesant pentru mulţi americani şi europeni. Primitor, prietenos, dar şi sigur, oraşul apare ca un paradis cu un cadru liniştit, departe de marile metropole aglomerate şi zgomotoase. În plus, Uruguay are un centru financiar solid, cu o economie care în ultimii ani s-a aflat în curs de dezvoltare, în ciuda problemelor economice din restul lumii. Ca urmare, ţara continuă să atragă investitori străini şi din ce în ce mai mulţi pensionari. Iată de ce Uruguay poate deveni ţara ideală unde te poţi stabili acum sau la bătrâneţe.

Constantin Sperneac-Wolfer s-a născut în “vestul civilizat” de pe malul Begeului, în Timişoara, iar destinul său actual – acela de bănăţean, cetăţean român şi german, membru al comunităţii europene – începuse să se contureze încă din copilărie. Pe atunci, prin anii 60´, Banatul mai păstra ceva din diversitatea monarhiei austro-ungare, aşa că el a avut şansa să crească într-un mediu absolut multicultural şi să vină în contact cu limbi şi culturi diferite – maghiara, sârba, ceha, germana, idiş, etc.

De când se ştie, pe Sperneac-Wolfer l-au fascinat depărtările, necunoscutul, noul, de aceea de la bun început, dar şi în plină perioadă ceauşistă – cu toate că nu trecuse niciodată graniţa înainte de anii ‘90 – s-a simţit ca un european avant-la-lettre, convins fiind că va găsi până la urmă, “lumea largă” pe care o descoperise în lecturile sale filosofice şi la care visa. Totuşi, odată ajuns în Germania, dupa revoluţia din România – la care a luat parte direct – nu a aflat acelaşi spirit larg european, cultivat în Timişoara sa natală.

“Divinitatea Cuvântului lui Dumnezeu”. Aceasta a fost tema celei de-a 47-a Convenţii a Bisericilor Penticostale Române din America și Canada, care a avut loc la Detroit, statul Michigan, în perioada 4-7 septembrie, 2015. Biserica organizatoare a fost “Aleluia Romanian Pentecostal Church” din orașul Dearbon Heights, statul Michigan, păstorită de fratele Gavril Fazecaș. www.alleluiaro.com

 

La acest eveniment au participat peste 3.000 de credincioși din toate colţurile Americii, dar în mod preponderent din statele Michigan și Illinois. Lucrările Convenţiei s-au desfășurat la Cobo Center, o facilitate extinsă și renovată recent cu o investiţie de peste 279 de milioane de dolari.

După cele zece săptămâni petrecute în România în vara lui 2009, ajunsă în Canada nici n-am avut răgazul necesar adaptării la diferenţa fus orar de şapte ore faţă că am plecat împreună cu ai casei de-a curmezişul Americii, adăugând încă altele trei, până în Arizona. După forfota românilor, ca toţi europenii aflaţi mereu în zorul treburilor, nu de puţine ori agitaţi, gesticulând şi vorbind tare contactul cu calmul oamenilor de pe acest mare continent mi s-a părut o binefacere.

Trăim vremuri în care nu ne mai miră nimic, pentru că ceea ce se întâmplă în jurul nostru este de multe ori parcă rupt din sfera fantasticului. Democrația, folosită pe post de umbrelă pentru orice decizie trăsnită care se ia în orice loc și la orice nivel, a fărâmat granițele bunei cuviințe și ale normalității, ne mai ținându-se cont nici de legile creștine și nici de opțiunile majorității viețuitorilor mult-încercatei planete Pământ. Și credeți-mă pe cuvânt că nu e nici o exagerare aici, și-mi voi susține spusele în cele ce urmează cu relatarea unui fapt real.

Zilele trecute, în timp ce-mi făceam cumpărăturile la unul din supermarketurile Albertsons din orașul Peoria (Arizona), privirea mi s-a oprit asupra unui domn care purta un tricou pe care era inscripționat următorul mesaj: "Paul and Silas went to prison. Now it's your turn" (Pavel și Sila au mers în pușcărie. Acum este rândul vostru). La început, când am văzut că e vorba de Pavel și Sila, am crezut că este un mesaj creștin.

Plouă cu stropi mici, nehotărâți, apoi din ce in ce mai convingător, până când firele subțiri si argintii de apă scaldă întregul parbriz. Trecem printr-un sat cu case înalte, albe, răsărind dintre brazi.

Coborâm.

Ruinele cetății îmi stăruie într-un colţ al memoriei, fiecare piatra se leagă în sus și-n jos de un axon și de o stea, alcătuind lanțul enigmatic de sinapse care-mi reconstruiește în faţa ochilor amfiteatrul cu valurile lui succesive și cu șanțul din mijlocul arenei. Acolo au luptat gladiatori, iar sângele lor negru s-a infiltrat în pământul umed.

 

Doru frânează brusc în spatele unei căruțe pline cu dovleci galbeni.

„Mulţi sebeşeni poartă numele Stănilă şi Bădilă! Sunt răspândiţi prin ţară, dar de te străduieşti, îi poţi afla prin toată lumea, până departe, în Mexic, şi mulţi dintre ei fac cinste satului nostru! Cel mai bun exemplu este Luciana Stănilă, profesor universitar la medicină, la Cluj, fata lui Dumitru Stănilă. Lucica este un om de nota 10, de care sebeşenii pot fi mândri!” Doctor în ştiinţe medicale, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj, deţinând într-un palmares de excepţie cele mai înalte titluri academice, Luciana Stănilă este imaginea fidelă a femeii de carieră: inteligentă, ambiţioasă, riguroasă, pentru care necunoscutul constituie întotdeauna o provocare.

În apropierea masivului Suru din Munţii Făgăraşului – desăvârşiţi străjuitori ai ţinuturilor transilvane –, unde stăpâneşte peste oameni verdele culmilor împădurite şi semeţia şteiurilor de stâncă scăldate de ape reci şi limpezi, la poalele munţilor Moaşa şi Tătaru, curge nestăvilită spre a se stinge în îmbrăţişarea dulce a Oltului, valea Sebeşului de Sus; localitatea purtând acelaşi nume, leagăn de legendă al bunilor şi străbunilor noştri, însufleţită după vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaoşă, românească, al cărui prototip este omul de omenie, a dăruit de-a lungul vremurilor multe generaţii care au rămas acasă sau au luat drumul pribegiei, răsfirându-se pe toate meridianele lumii.

Panciova era cea mai veche puşcărie de pe timpul imperiului austro-ungar (1867-1918); de abia în anul 1918, Serbia s-a unit cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, formând Regatul Iugoslav. „În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Serbia a fost un stat marionetă al Germaniei hitleriste; teritoriul său includea Serbia Centrală de azi, şi partea vestică a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federaţii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito, care a fost la putere până la moartea sa, în 1980”, îmi relatează cu uşurinţă, nea Mitică, amintindu-şi cu precizie toate aceste date istorice.

Încă o zi se apropie de sfârşit. Soarele a coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roşu şi albastru. În această seară stau de vorbă cu nea Mitică (Dumitru Sinu) în sala de recepţie a hotelului său din centrul vechi al oraşului Phoenix. Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată…