"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Trăim vremuri în care nu ne mai miră nimic, pentru că ceea ce se întâmplă în jurul nostru este de multe ori parcă rupt din sfera fantasticului. Democrația, folosită pe post de umbrelă pentru orice decizie trăsnită care se ia în orice loc și la orice nivel, a fărâmat granițele bunei cuviințe și ale normalității, ne mai ținându-se cont nici de legile creștine și nici de opțiunile majorității viețuitorilor mult-încercatei planete Pământ. Și credeți-mă pe cuvânt că nu e nici o exagerare aici, și-mi voi susține spusele în cele ce urmează cu relatarea unui fapt real.

Zilele trecute, în timp ce-mi făceam cumpărăturile la unul din supermarketurile Albertsons din orașul Peoria (Arizona), privirea mi s-a oprit asupra unui domn care purta un tricou pe care era inscripționat următorul mesaj: "Paul and Silas went to prison. Now it's your turn" (Pavel și Sila au mers în pușcărie. Acum este rândul vostru). La început, când am văzut că e vorba de Pavel și Sila, am crezut că este un mesaj creștin.

Plouă cu stropi mici, nehotărâți, apoi din ce in ce mai convingător, până când firele subțiri si argintii de apă scaldă întregul parbriz. Trecem printr-un sat cu case înalte, albe, răsărind dintre brazi.

Coborâm.

Ruinele cetății îmi stăruie într-un colţ al memoriei, fiecare piatra se leagă în sus și-n jos de un axon și de o stea, alcătuind lanțul enigmatic de sinapse care-mi reconstruiește în faţa ochilor amfiteatrul cu valurile lui succesive și cu șanțul din mijlocul arenei. Acolo au luptat gladiatori, iar sângele lor negru s-a infiltrat în pământul umed.

 

Doru frânează brusc în spatele unei căruțe pline cu dovleci galbeni.

„Mulţi sebeşeni poartă numele Stănilă şi Bădilă! Sunt răspândiţi prin ţară, dar de te străduieşti, îi poţi afla prin toată lumea, până departe, în Mexic, şi mulţi dintre ei fac cinste satului nostru! Cel mai bun exemplu este Luciana Stănilă, profesor universitar la medicină, la Cluj, fata lui Dumitru Stănilă. Lucica este un om de nota 10, de care sebeşenii pot fi mândri!” Doctor în ştiinţe medicale, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj, deţinând într-un palmares de excepţie cele mai înalte titluri academice, Luciana Stănilă este imaginea fidelă a femeii de carieră: inteligentă, ambiţioasă, riguroasă, pentru care necunoscutul constituie întotdeauna o provocare.

În apropierea masivului Suru din Munţii Făgăraşului – desăvârşiţi străjuitori ai ţinuturilor transilvane –, unde stăpâneşte peste oameni verdele culmilor împădurite şi semeţia şteiurilor de stâncă scăldate de ape reci şi limpezi, la poalele munţilor Moaşa şi Tătaru, curge nestăvilită spre a se stinge în îmbrăţişarea dulce a Oltului, valea Sebeşului de Sus; localitatea purtând acelaşi nume, leagăn de legendă al bunilor şi străbunilor noştri, însufleţită după vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaoşă, românească, al cărui prototip este omul de omenie, a dăruit de-a lungul vremurilor multe generaţii care au rămas acasă sau au luat drumul pribegiei, răsfirându-se pe toate meridianele lumii.

Panciova era cea mai veche puşcărie de pe timpul imperiului austro-ungar (1867-1918); de abia în anul 1918, Serbia s-a unit cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, formând Regatul Iugoslav. „În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Serbia a fost un stat marionetă al Germaniei hitleriste; teritoriul său includea Serbia Centrală de azi, şi partea vestică a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federaţii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito, care a fost la putere până la moartea sa, în 1980”, îmi relatează cu uşurinţă, nea Mitică, amintindu-şi cu precizie toate aceste date istorice.

Încă o zi se apropie de sfârşit. Soarele a coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roşu şi albastru. În această seară stau de vorbă cu nea Mitică (Dumitru Sinu) în sala de recepţie a hotelului său din centrul vechi al oraşului Phoenix. Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată…


„Surâsul primăverii”, al şaselea volum de poezie al Marinei Glodici vede lumina tiparului în anul 2010; poemele sale precum o salbă, pe care stau înşirate unul câte unul simţămintele poetei încă tinere, se revărsă ca un torent către inimile cititorilor, în îmbrăţişarea tandră a primăverii. Oare care dintre noi, pământenii, nu simţim efectul prospeţimii şi tinereţii în străfundul sufletului nostru, în fiecare primăvară, numită pe bună dreptate „anotimpul iubirii”?! O îmbinare de culoare şi lumină armonizate sensibil cu trăiri ce rivalizează cu sublimul, şi în plus, prezenţa de netăgăduit a divinului în versurile poetei demonstrează, fără îndoială, că Dumnezeu a dat mâna cu această poezie, iar cuvântul se pleacă cu smerenie ca într-o dulce rugăciune, în faţa sufletului…

Indiferent de regimul politic, iată că, gradul de nemulţumire e în continuă creştere, în rândul populaţiei. De ce? Din cauza discrepanţei mari care există între oameni, din punctul de vedere al şanselor de câştig şi implicit al puterii de cumpărare, al toleranţei şi al înţelegerii, dar mai ales al preţuirii dintre indivizi.

M-am întrebat într-o zi, cum ar arăta societatea noastră, dacă oamenii ar fi mai responsabili, mai atenţi, atât unii cu alţii, cât şi în luarea deciziilor? Poate ar fi mai mulţumiţi şi mai liniştiţi, chiar fericiţi, au fost de părere unii dintre interlocutorii mei. Dar care ar fi secretul păcii sufleteşti sau al mulţumirii interioare? Unde au dispărut bucuria muncii împlinite, jovialitatea şi buna credinţă? Dar respectul şi dragostea de semeni?

Iubirea între fericire şi nefericire, între dramă şi împlinire într-un roman semnat Ligia Seman

În 1970, regizorul american Arthur Hiller câştiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, „Love story”. Ecranizarea sa după cartea lui Erich Segal, avându-i în rolurile principale pe Ali McGraw şi Ryan O’Nael, prezintă povestea de dragoste a doi tineri, studenţi, ce se căsătoresc şi au parte de o fericire de scurtă durată (tot încercând să aibă copii, vor descoperi că ea suferă de o boală incurabilă). Dramă, lacrimi, suferinţă, un tagline celebru – „love means never having to say you’re sorry” – şi o coloană sonoră de neuitat, aceasta ar fi în câteva cuvinte istoria filmului.

Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură… Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul oraşului Phoenix, unde trebuia să mă întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotărât să aştept în faţa recepţiei, până la apariţia sa. În timp ce răsfoiam nerăbdător nişte pliante care se aflau la dispoziţia vizitatorilor, atenţia mi-a fost atrasă de o conversaţie în limba franceză, între un domn şi o doamnă prezentabilă, amândoi mai în vârstă.