"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

În apropierea masivului Suru din Munţii Făgăraşului – desăvârşiţi străjuitori ai ţinuturilor transilvane –, unde stăpâneşte peste oameni verdele culmilor împădurite şi semeţia şteiurilor de stâncă scăldate de ape reci şi limpezi, la poalele munţilor Moaşa şi Tătaru, curge nestăvilită spre a se stinge în îmbrăţişarea dulce a Oltului, valea Sebeşului de Sus; localitatea purtând acelaşi nume, leagăn de legendă al bunilor şi străbunilor noştri, însufleţită după vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaoşă, românească, al cărui prototip este omul de omenie, a dăruit de-a lungul vremurilor multe generaţii care au rămas acasă sau au luat drumul pribegiei, răsfirându-se pe toate meridianele lumii.

Panciova era cea mai veche puşcărie de pe timpul imperiului austro-ungar (1867-1918); de abia în anul 1918, Serbia s-a unit cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, formând Regatul Iugoslav. „În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Serbia a fost un stat marionetă al Germaniei hitleriste; teritoriul său includea Serbia Centrală de azi, şi partea vestică a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federaţii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito, care a fost la putere până la moartea sa, în 1980”, îmi relatează cu uşurinţă, nea Mitică, amintindu-şi cu precizie toate aceste date istorice.

Încă o zi se apropie de sfârşit. Soarele a coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roşu şi albastru. În această seară stau de vorbă cu nea Mitică (Dumitru Sinu) în sala de recepţie a hotelului său din centrul vechi al oraşului Phoenix. Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată…


„Surâsul primăverii”, al şaselea volum de poezie al Marinei Glodici vede lumina tiparului în anul 2010; poemele sale precum o salbă, pe care stau înşirate unul câte unul simţămintele poetei încă tinere, se revărsă ca un torent către inimile cititorilor, în îmbrăţişarea tandră a primăverii. Oare care dintre noi, pământenii, nu simţim efectul prospeţimii şi tinereţii în străfundul sufletului nostru, în fiecare primăvară, numită pe bună dreptate „anotimpul iubirii”?! O îmbinare de culoare şi lumină armonizate sensibil cu trăiri ce rivalizează cu sublimul, şi în plus, prezenţa de netăgăduit a divinului în versurile poetei demonstrează, fără îndoială, că Dumnezeu a dat mâna cu această poezie, iar cuvântul se pleacă cu smerenie ca într-o dulce rugăciune, în faţa sufletului…

Indiferent de regimul politic, iată că, gradul de nemulţumire e în continuă creştere, în rândul populaţiei. De ce? Din cauza discrepanţei mari care există între oameni, din punctul de vedere al şanselor de câştig şi implicit al puterii de cumpărare, al toleranţei şi al înţelegerii, dar mai ales al preţuirii dintre indivizi.

M-am întrebat într-o zi, cum ar arăta societatea noastră, dacă oamenii ar fi mai responsabili, mai atenţi, atât unii cu alţii, cât şi în luarea deciziilor? Poate ar fi mai mulţumiţi şi mai liniştiţi, chiar fericiţi, au fost de părere unii dintre interlocutorii mei. Dar care ar fi secretul păcii sufleteşti sau al mulţumirii interioare? Unde au dispărut bucuria muncii împlinite, jovialitatea şi buna credinţă? Dar respectul şi dragostea de semeni?

Iubirea între fericire şi nefericire, între dramă şi împlinire într-un roman semnat Ligia Seman

În 1970, regizorul american Arthur Hiller câştiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, „Love story”. Ecranizarea sa după cartea lui Erich Segal, avându-i în rolurile principale pe Ali McGraw şi Ryan O’Nael, prezintă povestea de dragoste a doi tineri, studenţi, ce se căsătoresc şi au parte de o fericire de scurtă durată (tot încercând să aibă copii, vor descoperi că ea suferă de o boală incurabilă). Dramă, lacrimi, suferinţă, un tagline celebru – „love means never having to say you’re sorry” – şi o coloană sonoră de neuitat, aceasta ar fi în câteva cuvinte istoria filmului.

Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură… Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul oraşului Phoenix, unde trebuia să mă întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotărât să aştept în faţa recepţiei, până la apariţia sa. În timp ce răsfoiam nerăbdător nişte pliante care se aflau la dispoziţia vizitatorilor, atenţia mi-a fost atrasă de o conversaţie în limba franceză, între un domn şi o doamnă prezentabilă, amândoi mai în vârstă.

God says “Do not fear” or something similar to that 365 times in the Bible. That’s enough to keep our hearts still each day of the year. Amidst all the chaos around you, it is easy to lose hope and optimism. Though Christians overall feel less afraid than the general population, we can still have some demanding, paralyzing fears. However, God expects us to trust Him even though those fears may seem like giants. When fear strikes, just pick up the Bible, read one of your favorite passages, and rest in knowing God is with you and will never leave you.

Decembrie este cea mai aglomerată lună pentru majoritatea familiilor de americani. Pregătirile pentru sărbători încep cu câteva săptămâni înainte. Încă de la începutul acestei luni pulsează o atmosferă aparte, evidențiată prin spațiile comerciale și casele împodobite cu lumini multicolore. Activitățile cotidiene cât și cele din weekend sunt acompaniate de cântece de orchestră, concerte, spectacole teatrale și evenimente bisericești. Românii stabiliți aici și-au creat un bun obicei, de-a se întâlni săptămânal în jurul lăcașelor de cult. Biserica este cea care păstrează cel mai bine identitatea românească în diaspora.

Pe 23 noiembrie 2009, în Lawrenceville, Georgia, a venit pe lume Janice Oaida. În traducere, numele Janice înseamnă “Dumnezeu este îndurător” (God is gracious) iar părinţii – Marcel şi Ondina Oaida – nu l-au ales întâmplător pentru fiica lor. Ei au dorit să Îi mulţumească astfel Tatălui Ceresc pentru darul oferit lor – o fetiţă frumoasă, drăgălaşă, vioaie, sănătoasă şi de-a dreptul fermecătoare care luna aceasta împlineşte 4 ani. Marcel Dumitru, de profesie “electrical engineer”, s-a născut pe 6 iulie 1974 la Câmpia Turzii, în judeţul Cluj. Pe 24 iulie 2004, acesta se căsătoreşte la Timişoara cu Lavinia Ondina, economist, născută pe 19 iunie 1975, la Făgăraş, în judeţul Braşov. Cei doi părăsesc România pentru Statele Unite un an mai târziu, pe 10 decembrie 2005. Odată ajunşi în America, aceştia se stabilesc în Anderson, Carolina de Sud.