"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Omul, în esenţa lui, este predestinat convieţuirii cu taina şi se manifestă, în mod ideal, cu deschiderea absolută, cu desprinderea de centrul lui de greutate şi, asemenea unui ghem în care capătul de dinlăuntru nu există, el se risipeşte, se desface în imensitatea tainei contopindu-se cu ea într-o armonie nepământească.

Hmm… Poate că văzusem de mult lucrurile acestea, întâmplări undeva, cândva, deci în spaţiu şi timp, întâmplări care par a continua lanţul urmărilor în chiar dincolo de dincolo. Să fie doar febra imaginaţiei cea care mă duce în acest labirint al mirărilor? Imposibil! Să fie doar generozitetea mea în relaţie cu taina? S-ar putea dar cred că este cu mult mai mult decât atât.

“In credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat ce bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii” (Evrei 11:13,14)

 

Gândul de a scrie despre pierderi mi-a venit sau mai degrabă m-a izbit după ce am văzut câteva cazuri concrete de oameni încercaţi până în miezul fiinţei lor de împrejurări care păreau a veni de niciunde şi a nu avea nici un alt scop în afara aceluia de a distruge, de a dărâma, de a ucide...

Duhul Sfânt vă strigă vouă, tuturor celor ce suferiţi pagubă: fiţi cu voie bună, furtunile sunt prea intense, suficient de intense ca să scuture tot ceea ce este vremelnic şi corabia mâinilor voastre nu va rezista. Fiţi cu voie bună, există un liman pe aproape, patria mai bună pe care ne-a pregătit-o Domnul... Să nu uităm dar de toţi aceea care au împărţit puntea cu noi, strigaţi-le, frângeţi pâinea pentru ei, daţi-le hrană...

“Transformarea” nu inseamna progres ci adoptarea unei alte esente daca pot spune asta. In contextul de mai sus aceasta transformare denota natura, originea umana a lucrarii, o diminuare a reverentei fata de Cel care a facut toate lucrurile desavarsite.

Clipa trairii noastre pe rotocolul acesta de praf, in colivia timpului, in catusele propriului nostru trup, este golita de nonsens numai in El. Micile noastre infrangeri sunt infrangeri numai atunci cand nu invatam nimic din ele.


Cand privesc pretul nemasurabil al zilei, clipele care se scurg prin clepsidra fiintelor noastre obosite de asteptari, dincolo de ritualul de automultumire al limbii cu care ne vorbim noua insine, vad un ocean de intrebari la care nu am avut nici puterea, nici vointa de a raspunde, si poate ca, dincolo de frica de a accepta raspunsurile, este frica de a ma pune fata in fata cu o realitate pe care totusi doream s-o accept…

“Libertatea de expresie” este un termen nou, mult prea des vehiculat în adunarile noastre si este mai ales folosit în a explica sau scuza anumite forme de ‘închinare” precum dansul, fâlfăirea steagurilor imbinată cu dansul, “râsul sfânt”, şi altele... Şi dacă analizezi finalitatea, scopul sau necesitatea acestor forme, ajungi la concluzia că acestea nu sunt altceva decât forme, fără o utilitate practică sau aplicatie spirituală. “Creativitatea” s-a extins apoi la jocurile de lumini, artificii acustice şi altele asemenea acestora. Şi, bineînţeles, odată cu acceptarea lor în numele “libertăţii de expresie” ele au devenit “misiuni” sau “slujbe”... Ei bine, nu vreau să fiu vitriolic în această meditaţie întrucât nu cred că aici este vorba de atitudini malefice ci mai degrabă de consumare de efort în lucruri care nu zidesc deşi poţi zice că nici nu dărâmă. Ele tind să creeze un climat festiv în serviciile divine si sunt menite să “adauge” sau să “înbogăţească” climatul închinării. Serviciile divine devin un scop în ele şi pentru ele însele...

Sunt mulţi între cei trecuţi, în mare parte neştiuţi de majoritatea dintre noi, care au lăsat locuri goale în urma lor, al căror glas nu s-a auzit şi a căror urmă a fost doar aşa, o urmă pe nisip dispărută sub primul val…

Simţeai cum cerul se cobora, vedeai feţe radiind de bucuria divină şi minunate rugi şi laude rostite în limbi neştiute.  Frica de Dumnezeu încărca aerul tumultuous al laudelor şi cântărilor.  Era vara, sâmbătă seara în subsolul acela din Detroit.  Am fost “furat” într-o clipă în extazul părtăşiei binecuvântate cu Creatorul meu…  În mintea şi în inima mea nu erau întrebări în clipele acelea.  Era doar acea minunată îmbrăţişare a ceea ce este pământesc cu ceea ce nici nu credeam că poate fi atins…  Cu cerul…  Era plăcerea negrăită a unei intimităţi adânci şi sfinte.

“Timotee, păzeşte ce ţi s-a încredinţat; fereşte-te de flecărelile lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei, pe nedrept numite astfel, pe care au mărturisit-o unii şi au rătăcit cu privire la credinţă.” (1 Timotei 2:20,21)

“Desigur, frate, noi ne putem ruga, dar şi ei, săracii sunt robiţi în păcatul lor…  Vezi, în timpul bisericii primare starea de păcat era la fel…”  Îl ascultam pe fratele meu vorbind cu patosul lui cunoscut şi cu milă nu neafectat de cele ce se întâmplau în realitate.  El ştia implicaţiile starii de care vorbeam eu în viaţa poporului lui Dumnezeu şi nu în ultimul rând în “modelarea” societăţii umane din prezent.

Există o nelinişte în noi, în fiecare din noi, o nelinişte izvorâtă dintr-un adânc care ne aparţine şi pe care nu-l putem cuprinde în disperata aventură a autocunoaşterii. Sentimentul unei aşteptări continue ne urmăreşte clipă de clipă dând vieţilor noastre un iz de iminenţă în dorinţa noastră de a ne agăţa de viaţă. Zi de zi, mai nerăbdători şi mai animaţi, paşii noştri ne duc la cutia poştală de unde nădăjduim să primim ceva, o veste, un semnal care să schimbe cursul a ceea ce cunoaştem deja şi nu ne satisface. Ridicăm cu emoţie receptorul şi cercetam INBOX pentru acelaşi motive…