Duhul Sfânt vă strigă vouă, tuturor celor ce suferiți pagubă: fiți cu voie bună, furtunile sunt prea intense, suficient de intense ca să scuture tot ceea ce este vremelnic și corabia mâinilor voastre nu va rezista. Fiți cu voie bună, există un liman pe aproape, patria mai bună pe care ne-a pregătit-o Domnul... Să nu uităm dar de toți aceia care au împărțit puntea cu noi, strigați-le, frângeți pâinea pentru ei, dați-le hrană...
Da... Praful războaielor mondiale s-a așezat de mult, macii din câmpia Normandiei înfățișează un roșu, un cu totul altfel de strigăt decât cel al cărui vise și aspirații s-au spulberat în țărâna de sub ei... Cumva rugina de pe crucea de fier a unui mormânt pare a pecetlui ceva, un text șters de mult, o poveste rostită cândva într-o limbă veche, atât de veche încât emoțiile noastre de azi nici nu mai încap în tezaurul ei. Undeva, în mijlocul satului meu, un mormânt sau un monument al unor morți fără nume, al unor întâmplări uitate de mult și-a urlat albul lui, generație după generație, nimeni nu-i mai știe istoria, nimeni nu-i mai știe rostul. Vecinii din preajma ei, an de an, mai așează un strat de var doar așa ca un lucru care trebuie făcut fără ca nici în treacăt să-i obosească întrebarea unui “de ce?”.
Treci pe lângă un cimitir de mașini ca o înfățișare bizară a oțelului nelalocul lui printre buruienile înalte și uscate și nu poți să nu vezi aceste buruieni înalte și uscate ca înfățișare a unei creșteri și a unei morți nelalocul lor... Numitorul comun la toate acestea poate fi rostit într-un singur cuvânt: pierderi. Ramificațiile acestuia în contextul celor de mai sus sunt cel puțin vrednice de meditații dacă nu de mirare... “Pierderi” în sensul laic al cuvântului exprimă vacuumul or vidul lăsat în urmă de lucruri sau atitudini sau relații... Și când vorbim de vid, acesta tinde să se umple fără efort cu tot ce ne este aproape în clipa pierderii. Este doar atitudinea noastră care face ca acest vacuum să persiste cauzând în ultima instanță alte pierderi și apoi altele și apoi altele... Și această atitudine este, nu în ultima instanță, generată de cunoaștere sau, mă rog, de un anume fel de cunoaștere... Vorbeam de vacuumul sau vidul care datorită atitudinii noastre poate persista cauzând pirderi în lanț devenind astfel nerecuperabile.
“Acum dar vă sfătuiesc să fiți cu voie bună pentru că nici unul din voi nu va pieri; și nu va fi o altă pierdere decât ce a corabiei.” (Fapte 27:22)
Atitudinea prescrisă de Scriptură vis-a-vis cu o pierdere: “fiți cu voie bună”!
Vă rog să observati că în cazul de mai sus nu este vorba de o pierdere minoră. Corabia este rostul corăbierului! Ea este singurul lor mijloc pentru ei de a ajunge la destinația dorită și poate chiar singurul mijloc de supraviețuire. “Și cum, Pavele,” par să strige ei, “tu vrei ca noi să fim cu voie bună? Să săltăm de bucurie că noi corăbierii nu mai avem corabie?” De fapt, o analiză mai atentă ne arată că nu numai că nu există un prilej de intristare având în vedere circumstanțele ci există un prilej de bucurie, de “voie bună” în situația lor și pierderea pe care romanii credeau că au suferit-o este de fapt un câștig, și nu orice fel de câștig ci unul cu valoare eternă! Nici unul din cei de pe corabie n-a pierit (vorbim despre osânda păcatului) ci prin prezeța lui Pavel s-au făcut părtași la viața veșnică. Vedeți? Aici avem un îndemn determinat de o cunoaștere divină rezultat în roade eterne. Pe de altă parte nici chiar Pavel nu a pătruns adâncimea acestui fapt pentru că vorbește romanilor astfel:
“Oamenilor, trebuia să ma ascultați, și să nu fi pornit cu corabia din Creta, ca să fi scăpat de această primejdie și de această pagubă.” (Fapte 27:21)
Hmm... Iata o atidudine determinată de natura umană chiar și la apostolul neamurilor! Dacă sfatul de mai sus al lui Pavel ar fi fost ascultat, harul lui Dumnezeu nu s-ar fi manifestat într-un fel atât de glorios.
Observăm două posibile rezultate la aceeași situație. Numai unul este pozitiv și anume cel cauzat de acceptarea circumstanțelor aduse de Dumnezeu. Ce s-ar fi întâmplat dacă primul sfat al lui Pavel ar fi fost ascultat? Nu știm dar laudat să fie Domnul pentru înțelepciunea Lui dovedită cu putere atunci când numai corabia a pierit și asta înspre un destin vrednic de slavă al tuturor celor de pe corabie!
Traim niște vremuri și niște împrejurări aparent tulburi, vremuri de incertitudine și de frică, vremuri când ceea ce noi omenește numim pierderi sunt atât de rampante atât de acute și atât de adânci... Cunosc familii care și-au văzut peste noapte agoniseala vieții lor dusă, dusă pentru întotdeauna. Ceea ce ne-a fost cândva, tot omenește vorbind, sprijin și nădejde s-a dus... Ceea ce milioane de oameni au câștigat prin sudoare de-a lungul unei vieți a fost înghițit peste noapte de vârtjurile de pe Wall Street... Casele impunătoare pentru care am visat și am trudit s-au dus. Suntem cu toții pe o mare învolburată pe o corabie pe a cărei cârmă nu mai suntem stăpâni și aruncăm cu disperare peste bord lucruri pentru care am trudit și ne-au devenit povară, într-o vagă nădejde că poate vom salva corabia... Nopți de-a rândul, pleoapele nu ni se mai închid, ne sleim în post în nădejdea că vom salva ceva...
Vine cuvântul Domnului și ne strigă: “Fiți cu voie bună! Nu va fi o altă pierdere decât a tot ce aveți! Si, da, este pe aproape un liman pregătit de mult pentru salvarea voastră!”
Conformându-ne cu spiritul acestui veac am uitat de mult că noi suntem de fapt eșuați pe acest pământ, că suntem străini și călători... Cine știe? Poate că am uitat de mult că fără credință este cu neputință să-i fim plăcuți lui Dumnezeu...
“În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut și le-au urat ce bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii” (Evrei 11:13,14)
Duhul sfânt vă strigă vouă, tuturor celor ce suferiți pagubă: fiți cu voie bună, furtunile sunt prea intense, suficient de intense ca să scuture tot ceea ce este vremelnic și corabia mâinilor voastre nu va rezista. Fiți cu voie bună, există un liman pe aproape, patria mai bună pe care ne-a pregătit-o Domnul... Să nu uităm dar de toți aceea care au împărțit puntea cu noi, strigați-le, frângeți pâinea pentru ei, dați-le hrană...