Duhul Sfânt vă strigă vouă, tuturor celor ce suferiţi pagubă: fiţi cu voie bună, furtunile sunt prea intense, suficient de intense ca să scuture tot ceea ce este vremelnic şi corabia mâinilor voastre nu va rezista. Fiţi cu voie bună, există un liman pe aproape, patria mai bună pe care ne-a pregătit-o Domnul... Să nu uităm dar de toţi aceea care au împărţit puntea cu noi, strigaţi-le, frângeţi pâinea pentru ei, daţi-le hrană...

“Transformarea” nu inseamna progres ci adoptarea unei alte esente daca pot spune asta. In contextul de mai sus aceasta transformare denota natura, originea umana a lucrarii, o diminuare a reverentei fata de Cel care a facut toate lucrurile desavarsite.

Clipa trairii noastre pe rotocolul acesta de praf, in colivia timpului, in catusele propriului nostru trup, este golita de nonsens numai in El. Micile noastre infrangeri sunt infrangeri numai atunci cand nu invatam nimic din ele.

Cand privesc pretul nemasurabil al zilei, clipele care se scurg prin clepsidra fiintelor noastre obosite de asteptari, dincolo de ritualul de automultumire al limbii cu care ne vorbim noua insine, vad un ocean de intrebari la care nu am avut nici puterea, nici vointa de a raspunde, si poate ca, dincolo de frica de a accepta raspunsurile, este frica de a ma pune fata in fata cu o realitate pe care totusi doream s-o accept…

“Libertatea de expresie” este un termen nou, mult prea des vehiculat în adunarile noastre si este mai ales folosit în a explica sau scuza anumite forme de ‘închinare” precum dansul, fâlfăirea steagurilor imbinată cu dansul, “râsul sfânt”, şi altele... Şi dacă analizezi finalitatea, scopul sau necesitatea acestor forme, ajungi la concluzia că acestea nu sunt altceva decât forme, fără o utilitate practică sau aplicatie spirituală. “Creativitatea” s-a extins apoi la jocurile de lumini, artificii acustice şi altele asemenea acestora. Şi, bineînţeles, odată cu acceptarea lor în numele “libertăţii de expresie” ele au devenit “misiuni” sau “slujbe”... Ei bine, nu vreau să fiu vitriolic în această meditaţie întrucât nu cred că aici este vorba de atitudini malefice ci mai degrabă de consumare de efort în lucruri care nu zidesc deşi poţi zice că nici nu dărâmă. Ele tind să creeze un climat festiv în serviciile divine si sunt menite să “adauge” sau să “înbogăţească” climatul închinării. Serviciile divine devin un scop în ele şi pentru ele însele...