12 / 24
ROMANIANTIMES
Rubrică îngrijită de Lucia McNeff
Marea Unire a românilor – 1 Decembrie 1918
„…Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea
mai sublimă a istoriei românești. Măreţia sa stă în faptul
că desăvârșirea unităţii naţionale nu este opera nici a
unui om politic, nici a unui guvern, nici a unui partid; este
fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un
elan râvnit cu putere, din străfundurile conștiinţei unităţii
neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-i
călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit
[…]. Nu o victoriemilitară a stat la temeliaRomânieiMari,
ci actul de voinţă al naţiunii române de a-i da armătura
teritorial-instituţională, careestestatulnaţional. […]”Astfel
marchează regretatul academician Florin Constantiniu
semnificaţia istorică a zilei de 1 decembrie 1918.
Unirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918
reprezintă fără doar și poate evenimentul principal al
istoriei României și totodată realizarea unui deziderat al
locuitorilor graniţelor vechii Dacii. Aniversăm cu respect
în fiecare an Ziua Naţională a României la 1 Decembrie,
prilej de rememorare a jertfei înaintașilor și a luptei pentru
constituirea statului naţional român. Cu acest prilej, discu-
tăm, polemizăm, dezbatem cu privire la rolul maselor și al
personalităţilor în anul plinde istorie 1918. Unirea din1918,
realizatădeniștepatrioţi vizionari, rivalizeazăpalidastăzi cu
faptele unor personaje contemporane. Tinerii nu prea știu ce
sărbătoresc, cei mai în vârstă visează la vremurile apuse, iar
mulţi folosesc ziua liberă pentru a-și rezolva din problemele
restante din cauza serviciului.
Dar să vedem despre ce evenimente și personalităţi este
vorba… Victoria Antantei, care începea să se contureze
în 1918 în Europa Occidentală, s-a repercutat și pe frontul
din Peninsula Balcanică. Armata generalului Sarrail, care
practic era blocată de ani la Salonic, înainta și depășea
liniile armatei bulgare. În România, la 24 octombrie/6
noiembrie 1918, Guvernul Alexandru Marghiloman își
dădea demisia. I-a urmat un Executiv condus de generalul
Constantin Coandă, care proclama remobilizarea armatei
române și la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România
reintra în război. După numai o zi, războiul lua sfârșit în
Europa Occidentală. În partea de răsărit a continentului
nostru, după armistiţiul de la Belgrad, la 31 octombrie/13
noiembrie 1918, operaţiunile militare au mai continuat cu
intermitenţe pe teritoriul Ungariei.
Înfrângerea militară aducea cu sine destrămarea imperiilor
multinaţionale din cadrul Puterilor Centrale. Aceasta erau
urmată de intensificarea mișcării naţionale a popoarelor
aflate pe drumul deplinei autonomii și independenţe.
La 26-28 martie 1918 a avut loc la Roma un Congres al
naţionalităţilor dinAustro-Ungaria, care a votat o moţiune,
cerând recunoașterea dreptului fiecărei naţiuni de a se
constitui într-un stat naţional independent sau de a se uni cu
statul său naţional, dacă acesta exista deja.
La 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea
Basarabiei cu România. În vara anului 1918 s-a constituit
în capitala Franţei Consiliul Naţional al Unităţii Române,
condus de Take Ionescu, iar printre membri avându-i pe
Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu
și Ioan Th. Florescu. Consiliul a fost recunoscut de către
guvernele Antantei drept exponentul intereselor poporului
român. La începutul toamnei, Congresul de la NewYork al
românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor
și rutenilor a solicitat dezmembrarea Austro-Ungariei și
eliberarea tuturor popoarelor din cadrul său.
Evenimentele se precipitau și în Transilvania. La 29
septembrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional
Român a adoptat în unanimitate, „în virtutea dreptului
naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăși”,
Declaraţia de la Oradea, elaborată de Vasile Goldiș, prin
care se dorea recunoașterea acestui for ca organ provizoriu
deconducerealTransilvaniei. Pesteosăptămână,Declaraţia
ere citită în Parlamentul de la Budapesta de cătreAlexandru
Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu dorea să
(continuare in pagina 20)