Romanian Times | Ianuarie 2020

ROMANIANTIMES Anca MIZUMSCHI - fragmente din romanul Țara mea suspendată Închisori mobile (1) Nu există gând înainte de cuvânt. Gândul își găsește forma numai în secunda în care îi este atașat uncuvânt.De aceea, cuvintele aleargă încoace și-ncolo, se șlefuiesc unele pe altele, fugărindu-se până mor, renasc și se botează altfel în fiecare zi. Poți să strigi un cuvânt pe numele lui sau poți să îl strigi pe toate numele. Cuvintele au textură, miros, culoare și un fel de gust. Ele pot fi lungi, elastice, palide, obosite sau vioaie. Uneori pot fi atinse cu buricile degetelor. Alteori pot fi doar mirosite. Atunci când se nasc, ajung în lume print- un robinet de cuvinte. Robinetul acesta uneori se transformă în fluviu, alteori într-un simplu pârâu; singurul lucru cert este că se întorc, o dată și încă o dată, acolo de unde au plecat. Cuvintele sunt cea mai mare populație nomandă de pe glob. Demult, foarte demult, cuvintele au rotunjit pământul și noi, niște picături de mercur rostogolite pe catifeaua lumii, le- am urmat. Cuvintele sunt semnul și poarta prin care lumea intră în capul oricui. În absența limbajului, nu existăm. Sau existăm prea puțin, ca acei copii lupi, crescuți de animale, care, reinterși printre oameni, sunt în continuare devotați mamei-lup. Și comunică doar cu ea. Dacă există o amprentă generală a lumii, din aceea care poate fi scufundată în cerneală și arhivată, amprenta generală a lumii sunt cuvintele din creierul unui om. Semnificația lor. Cuvinte rostite, cuvinte scrise, cuvinte citite. Cele de zi cu zi, pe care le-au rostit bunicii tăi, străbunicii tăi și cu siguranță, părinții. Ființele pe care le-ai întâlnit în prima copilărie și la vârsta aceea le-ai iubit necondiționat. Tot de la ei ai aflat cum se pronunța în limba romană, “apă”, “ceas”, “mănăstire”, “lună”, “sare”. Tot ei, sau măcar unul dintre ei, te-a luat în brațe ca să te protejeze. Și, ca să te protejeze, te-au învățat să “stai în banca ta”, pentru că te-ai născut în țara în care “dreptatea umblă cu capul spart”. Că nu are rost să fii indignat pentru că ^hoțul neprins este negustor cinstit” și că “nu știe stânga ce face dreapta”. De asemenea, ți-au mai spus și că duplicitatea e acceptabilă pentru că “nu trebuie să faci ce face popa, ci trebuie să faci ce zice popa” și oricum nu va avea (continuare in pagina 15) prea mari urmări căci “o mână spală pe alta și amândouă obrazul”. Deci, vina, fiind colectivă, este acceptabilț ca normă socială. “Corb la corb nu-și scoate ochii”. NBi se imprimă de mici același mesaj al duplicității collective care ne ține pe toți între gratii, în spatele aceluiași zid. Ne uniformează în acceptare. Și ideea că “nimeni nu e profet în satul lui” devine un mecanism prin care ne decredibilizăm liderii oricărui tip de schimbare, cu mult înainte ca ei să se nască. Cum poți evita întoarcerea permanentă în trecut, într-o țară care crede de vreo câteva secole încoace că “schimbarea boierilor e bucuria nebunilor”? Sunt multe example de acest fel și seria lor poate continua dar, în opinia mea, cea mai distructivă dintre toate este, “Fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Îndemn din care oricine poate înțelege că este indicat să te aliezi cu valori în care nu crezi, în speranța că va fi un moment temporar și că în urma acestei alianțe vei obține un rezultat pozitiv. Mi se pare o manipulare desăvârșită, pentru că alianțele de acest tip au forma unor spirale: o etapă o generează pe umătoarea și nimic nu e temporar. In România răul nu e temporar. Avem o lungă istorie de acceptare a răului în diversele lui forme, ceea ce face să ne condemnăm copiii la un fel de resemnare națională. Copilul nu învață rațional, învață prin mimetism; el face automat ceea ce vede în jur și îl imită pe adultul lângă care trăiește. Până la șapte ani, creierul uman este aproape într-o transă hipnotică. Absoarbe cuvintele și gesturile celor din jurul său ca un burete. Chiar dacă nu le înțelege rațional,letrăiește.Primiișapteanideacasă sunt vârsta la care se formează aproape toate comportamentele inconștiente de mai târziu și este de obicei vârsta la care putem face mult rău propriilor noștri copii, fiind de fapt convinși că le facem un bine. Adevărul este că fără să vrem îi creștem într-un mediu confuz, celebru “râsu’-plânsu” românesc și sunt expuși la violență în fiecare zi, chiar și atunci când nu îi batem. Ei trăiesc în imersia unei violențe sociale care este peste tot: în trafic, în instituții, în școli. Țin minte că am citit odată, la Fundația Sensiblu din București, un afiș așezat la intrare. Sensiblu este o fundație care face programe de educașie în domeniul violenței domestic și are un adăpost pentru femeile abuzate și copiii lor. Afișul conținea o singură frază: “Dacă bătaia vine din rai, atunci iubirea de unde vine?” Chiar, de unde vine? Din locul în care vine și “bateți nevasta, că știe ea de ce” și “eu te-am făcut, eu te omor”? VAURMA Miercuri, 15 ianuarie a.c., Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a susținut la Ateneul Român o alocuțiune în cadrul evenimentului organizat cu prilejul Zilei Culturii Naționale: „FELICIT PE TOȚI CEI CAREAU ÎMBOGĂȚIT ZESTREASPIRITUALITĂȚII ROMÂNEȘTI” „Doamnelor și domnilor,Ziua Culturii Naționale și aniversarea a 170 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu îmi oferă, la începutul unui nou mandat de Președinte al României, fericitul prilej de a mă adresa creatorilor, personalităților și responsabililor din domeniul culturii și patrimoniului cultural din România. Mă bucur să-i pot felicita pe toți cei care au îmbogățit în anul care a trecut zestrea spiritualității românești. 2019a fost, printrealtele, anul Sezonului culturalRomânia– Franța, al proiectului Europalia, al Festivalului Internațional „George Enescu”. Îi aplaud pe cei care au dat strălucire, în fața publicului din țară și de peste hotare, expresiilor diversității culturii românești. În acest cadru deosebit, doresc să exprim respectul întregii noastre națiuni față de contribuția culturii la modernizarea și europenizarea României. Cultura a jucat un rol fundamental în cel mai important proces istoric al societății românești din ultimele două secole. Este suficient să ridicăm privirea spre cupola acestei săli pentru a constata cât de importantă era misiunea culturii în tânăra Românie independentă: sprijinită pe opera cărturarilor iluminiști, îmbogățită de elitele pașoptiste, creația artistică se întâlnește cu educația și cunoașterea științifică, pentru a da impuls meseriilor și marilor sectoare ale economiei. Nu întâmplător aici, laAteneul Român, s-a legiferat Marea Unire a tuturor românilor, moment de la care am aniversat de curând un secol. Acum o sută de ani, în acest templu al artelor, se consfințea, din punct de vedere juridic, o stare de fapt care, înainte de a fi una politică, socială și de drept internațional, se conturase ca o pregnantă realitate culturală. Anticipată de elitele culturale românești și făcută posibilă prin asimilarea socială a valorilor occidentului european, Unirea, marele proiect de țară înfăptuit acum un secol, a generat o amplă descătușare a energiilor creatoare ale națiunii.Eaaîncurajatșiînacelașitimpafostfavorizatăde înscrierea creatorilor români în marile curente europene și mondiale ale artelor, unde cultura românească s-a distins prin excepționalele contribuții. Educația şi școala românească au acompaniat şi au potențat acest proces. Demnă de această moștenire, România de astăzi este datoare să o gestioneze cu responsabilitate și să o îmbogățească! Pe parcursul primului meu mandat de Președinte al României, am acționat pentru prezervarea memoriei naționale, pentru respectarea și valorificarea tuturor identităților culturale, inclusiv cele ale cetățenilor aparținând minorităților etnice. Drepturile creatorilor și accesul neîngrădit la cultură s-au aflat în mod constant în centrul preocupărilor mele. Aceștia rămân piloni importanți ai acțiunii mele și în noul mandat și se vor afla în continuare în spectrul intereselor noastre de securitate națională. Prezervarea și valorificarea patrimoniului cultural va reprezenta, din perspectivă internă, unul dintre obiectivele naționale de securitate. Aceastăplasare adrepturilor culturale fundamentale între