Romanian Times | Ianuarie 2020

ROMANIANTIMES Cultură 9 Sus inima! de Andrei PLEȘU La început de an, nu găsesc altceva mai bun de făcut decît să reiau, terapeutic, un text mai vechi, din 2009, în care regăsesc un îndemn și omelancolie încă neostoite în sufletul meu. Sper ca, peste încă zece ani, îndemnul să fie subînțeles, iar melancolia – vetustă... E un îndemn pe care, în limbajul cotidian, îl rostim sau îl auzim ca pe o îmbărbătare. „Sus inima!“ înseamnă: „Nu te lăsa!“, „Fii tare!“, „Nu fi trist“, „Fii bărbat!“, „Ridică- te deasupra necazurilor!“. Se spune şi „Capul sus!“, tot o formulă încurajatoare, dar cu o nuanţă în plus: „Fii demn!“, „Nu te lăsa călcat în picioare!“, „Rezistă dinaintea tuturor relelor fără compromisuri şi fără lamentaţii!“. Ambele imperative valorifică verticala, mişcarea ascensională, dar rămîn la nivel psihologic sau moral. „Sus inima!“ şi „Capul sus!“ îndeamnă la a nu te lăsa copleşit de emoţii negative şi, respectiv, a-ţi păstra coloana vertebrală dinaintea adversităţilor. În liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, curînd după citirea Crezului, participanţilor la slujbă li se spune ceva asemănător: „Sus să avem inimile!“. Dar e limpede că, de data aceasta, nu mai e vorba de o simplă exigenţă sentimentală sau de un precept moral. În perimetrul mai tuturor religiilor, inima e un instrument de cunoaştere, dacă nu chiar cel mai eficient dintre toate, cînd e vorba de cunoaşterea supremă. „Sus să avem inimile!“ e, în acest caz, o axiomă a efortului cognitiv, o indicaţie „metodologică“. Nu poţi pricepe nimic dacă te situezi mereu la firul ierbii sau dacă scormoneşti, suspicios, „dedesubturi“. Trebuie, dimpotrivă, să priveşti lucrurile de la înălţime, să ai imaginea cîmpului, perspectiva integratoare a zborului. Nu e aducătoare de lumină decît ceea ce o parabolă hristică numeşte „făclia pusă în sfeşnic“, înălţată pe un suport generos. Marile contururi ale realului se văd mai desluşit de sus, aşa cum siturile arheologice se percep mai bine din avion. Dar amplasamentul „la vîrf“ al cunoaşterii are o iradiere existenţială mai largă: nu e doar o tehnică de cercetare, ci şi o atitudine de viaţă, modul optim de a te situa într-o lume „căzută“. „A fi la înălţime“ nu e, pur şi simplu, a trăi mereu cu obsesia superlativului şi nici a privi către ceilalţi de sus. Ceea ce se cere e să fii cuplat mereu la „polul plus“, să trăieşti contingenţa avînd mereu în minte orizontul care o depăşeşte şi o cuprinde. De la o asemenea problematică a sublimităţilor la peisajul nostru politic şi mediatic picajul e, poate, prea mare. Dar meschinăria unghiului de vedere, bălăcăreala la preţuri mici, agitaţia noroioasă a multor politicieni şi gazetari sar în ochi. Îţi vine să le spui, mai prietenos sau mai răstit: Ridicaţi-vă, măcar pentru o clipă, din mlaştina intereselor voastre imediate! Luaţi un pic de înălţime! Luaţi un pic de distanţă faţă de harţa zilnică, faţă de combativitatea partizană şi faţă de voi înşivă! Desprindeţi-vă, într-un minim elan igienic, de măruntaie, idiosincrazii, vorbe grele, obsesii şi nevroze. Respiraţi mai amplu, priviţi, scurt, spre mijlocul cerului, reînvăţaţi să surîdeţi. Încercaţi să fiţi, măcar o oră pe zi, „singuri şi inactuali“, cum spunea cîndva G. Călinescu. Există şi alte bucurii decît bucuria de a-ţi strangula duşmanul. Există şi alte plăceri decît plăcerea de a răni, de a calomnia, de a cîştiga la şepticul electoral. Există, de asemenea, drame, spaime şi dezastre mai mari decît cele care vi se vîntură pe sub nas în diversele show-uri televizate. Nu vă mai conduceţi viaţa din subteranele sufletelor voastre agitate. Aşezaţi-vă, la răstimpuri, pe un loc mai înalt decît voi înşivă. Sus inima! Şi capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte… 7. Epilog Au trecut câțiva ani, zidul Berlinului a căzut, iar prin deschizătura creată, a început să sufle dinspre vest, vântul libertății, atât de dorit și așteptat în țările din est! Dictaturile comuniste din estul Europei se clătinau, apoi cădeau una după alta: România se lepădase și ea de dictatura comunistășiîncepeaconstrucțiauneifragile libertăți, încă prea greu de înțeles: Românii doreau să ajungă repede din urmă, valorile democrației occidentale, construită în timp și cu migală. Din această cauză, se grăbeau și se călcau pe picioare unii pe alții: Era un început greu, dar era totuși, un început! Mă stabilisem în California și mergeam duminica la mica biserică otodoxă românească din Milpitas, de fapt, amenajată într-o sală închiriată de la catolici, doar pentru slujba duminicală. Intr-o duminică, după încheerea slujbei, preotul a anunțat că aveam un oaspete din România: Spre marea mea surprindere era un preot și era chiar din satul Beregsău. Venise în vizită la niște rude în Fremont și a ținut să participe și la sjujba noastră, duminicală. Am fost foarte interesat să-l cunosc personal și să aflu, ce s-a mai întâmplat în satul Beregsău, în anii care trecuseră, mai ales la familia Floarei Brumaru. Am stat amândoi mult de vorbă în ziua aceea, pe o bancă în parcul de lângă biserică: - Nu mai locuiește nimeni în casa lor: Casa e pustie și aproape stă să se PROTEZA DENTARĂ (11) prăbușească, mi-a spus preotul. Am aflat că, după întâlnirea mea cu Nana Floare atunci în cimitir, s-au întâmplat acolo lucruri foarte stranii, care au cutremurat pe toți sătenii: Bătrâna venea ca de obicei, în fiecare duminică la cimitir făcând acolo același lucru: Stătea pe scaun lângă mormânt și citea din cărticica ei veche de rugăciuni, mai curăța de buruieni prin jur, apoi spre seară pleca acasă. Intr-o duminică după masă, ea a văzut că pe mormânt lângă cruce, era săpată o groapă, iar cutiuța de lemn cu proteza dentară a lui Adam dispăruse! Ea a întrebat imediat pe toți oameni în jur, apoi l-a întrebat și pe preot, dar nimeni nu văzuse nimic! Proteza dentară a lui Adam, dispăruse fără urmă! - Ce blestem! Se gândea bătrâna. Cui îi trebuie proteza fiului meu? Cine și ce putea face cu ea? Se întreba dacă nu cumva, miliția sau Securitatea o luase de acolo, cu cine știe ce intenții dubioase! Duminica următoare, înainte de a pleca la cimitir l-a strigat pe Roy, să-l ia cu ea, dar câinele nu a mai venit: Atunci, s-a dus ea la cușca lui și l-a găsit mort: Era o zi friguroasă de toamnă: Blana stufoasă l-a apărat pe câine de frig dar, nu l-a mai putut apăra și de bătrânețe! Când bătrâna l-a tras afară din cușcă, a rămas uimită văzând cutiuța cu proteza dentară a lui Adam, între labele câinelui: Bietul câine murise ghemuit în jurul protezei, ca pentru a-și încălzi stăpânul, pentru ultima dată! Un vecin, a ajutat-o apoi pe bătrână să-l îngroape pe Roy, lângă Ioan Cârja - scriitor novelist româno-american A publicat în România, la Lugoj, Timiș, ziarul VORBA, apoi mai multe cărți de nuvele, printre care: “CONTUR”, “AMERICA DOLARULUI GĂURIT”, “FLĂCĂRI”, “PROTEZA DENTARĂ” și volumul de corespondență cu Președintele American Barack Obama, “VENI,VIDI,VICI”. (continuare din numărul trecut) tufele de iasomie, în grădina din spatele casei lor. Rămasă singură în nopțile reci, fără foc și căldură în casă, o lună mai târziu, bătrâna s-a îmbolnăvit grav de plămâni. Vecinii o ajutau și veneau ca să-i mai facă foc în sobă, dar într-o dimineață, au găsit-o fără suflare: Nana Floare, murise în timpul nopții! Toți vecinii au pus mână de la mână ca să strângă banii necesari pentru înmormântare: La cimitir, preotul a pus proteza fiului ei Adam, alături de ea în sicriu, apoi, a fost înhumată creștinește acolo lângă bărbatul ei și s-au pus trei cruci: Pe crucea din mijloc au scris abia vizibil, “Aici odihnește, Adam Brumaru.” La înmormântare, veniseră aproape toți sătenii dar și mulți alții din împrejurimi: Miliția nu vedea cu ochi buni această adunare, tocmai în preajma sărbătorilor de Crăciun! Trei săptămâni mai târziu, odată cu revolta Timișoarei, românii înlăturau cu forța dar și cu multe jertfe, regimul comunist: Incepeau să se descopere gropile comune unde fuseseră aruncați cei uciși în timpul dictaturii comuniste! Românii încercau acum să scoată adevărul la lumină, dar încă se loveau de greutăți: Lucrurile, peste tot în țară se schimbau încet, iar oamenii, se adaptau cu greu la noua democrație românească, deși cu toții, o doriseră atât de mult! Pe Adam Brumaru, nu mai era acum cine să-l caute, intrând și el ca și alți martiri, în rândul eroilor neamului românesc! - Să scrii despre tot ce s-a întâmplat dragul meu, pentru ca lumea de azi, dar și cea de mâine, să cunoască adevărul! Imi spunea cu durere și convingere, preotul. - Așa voi face Părinte! I-am răspuns, îmbrățișându-l cu căldură pe acest inimos preot, al satului românesc. Mi-am respectat cuvântul dat și am scris povestea protezei dentare, pentru că numai așa, Adam Brumaru, a rămas ca un adevărat numede referință înconștiințamea și a tuturor celor care iubesc libertatea. 03 -08.01.2020 /dilemaveche.ro ***