Romanian Times | Mai 2020

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES ANTRENEAZĂ-TE GREU, LUPTĂ UȘOR Slavomir Almăjan De ce? Deocamdată nu știu. Prin pâcla lacrimei lucrurile nu se văd prea clar… Ma întreb ce se întâmplă cu o promisiune din inimă rostită în nădejdea anilor mulți de trăit pe acest pământ, ce se întâmplă cu visele rostite cu îndrazneală, cu casa a cărei zidire a fost începută în văzul tuturor și rămasă la nivelul fundației? Ce se întămplă, cu o întâlnire curmată doar la nivelul așteptării acesteia? Dacă este cu adevărat o dreptate divină, și nu mă îndoiesc de existența acesteia, atunci trebuie să existe o ordine, chiar dacă neînțeleasă încă, o ordine care sa facă posibilă izbânda asupra disperării… Cum altfel ar putea semănătorul ultimei lui primăveri mișca țărâna într-un proces asupra căruia nu el va deține controlul? Si această ordine, chiar neînțeleasă, ne dă puteri să mai plătim odată tribut plânsului în nădejdea de pace, o pace mereu amânată, și încă un tribut și încă unul…Tributul pe care eu îl plătesc astăzi, este o adâncă întristare, una mai adâncă decât plânsul insuși, este întristarea locului gol lăsat în urmă de plecarea prietenului meu. Și iarași mă întreb, în numele cărei ordini se întâmplă lucruri ca acestea? Și nici nu cred că există o durere mai unică, mai personală, mai intimă decât acest neașteptat deces al lui Cristi. De ce? Deocamdată nu știu. Prin pâcla lacrimei lucrurile nu se văd prea clar… Dacă aș aduce amintirile ca argument n-aș reuși nimic, în primul rând datorită puținătății lor apoi prin imaginile distorsionate pe care amintirile le crează în majoritatea cazurilor. Cu Cristi nu amintirile mă dor, nu ele trosnesc pe jarul întristării mele. Este, înclin să cred, un Perpetua Rostire (2) proces al curgerii dintr-o dată invizibil ochiului uman, dar care continuă într-un ceva care nu este spatiu într-o durată care nu se poate măsura cu timp…Moartea este deseori vazută drept pierdere, un moment de criză, un prilej de lugubre meditații, un prilej pentru scrierea sau rostirea eulogiilor, un moment de rascruce pentru cei rămași… Ca unul dintre cei rămași, profund afectat de viața lui Cristian dar și de trecerea lui, găsesc clipele acestea drept cel mai potrivit prilej de introspecție, de evaluare a propriei noastre umblari care, fie ca vrem sau ca nu vrem, fie ca știm sau ca nu știm, va culmina cu încheiera bilanțurilor noastre terestre. Așa cum scriam în articolul precedent, există o diferență fundamentală între pezență și existență. Prezența este întotdeauna legată de circumstanțe, existența este cu neputință de alterat… Nu există o trecere de la prezență la existență ci, temporar, cele două stari sunt paralele… Prezența lui Dumnezeu în rugul de foc nu s-a interferat cu existența Lui dincolo de tot ceea ce stim noi că este realm… Într-un fel sau altul suntem cu toții prezenți în circumstanțe dar existăm cu adevărat înmiezul rostirii lui Dumnezeu. Suflul etern pus în noi de Creator ne face cu adevărat străini pentru lumea aceasta. Noi suntem în asteptarea revelarii depline a lui Cristos pentru ca “Atunci când se va arăta El vom fi ca El”… Cristi a fost prezent printre noi pentru o vreme dar existența lui nu a fost curmată ci continuă în modul pe care noi nu-l putem pricepe… Este precum fluviul ascuns în munte care a curs pentru o vreme de grija pomilor de lângă apă, de grija culegerii pe parcurs amicilor izvoare, de părâuri cu apă dulce, de grijamea și a ta. Aroma lui Cristos trebuia răspândita și Cristi a fost prezent. Imi aduc aminte versurile pe care le-am scris cândva, parcă special pentru momentul acesta: “Acolo e oceanul, adânc și linistit, O lacrimă uriașă ce-a plâns-o Dumnezeu… Acolo te vei duce, o, fluviu obosit, Și în curând, acolo, un val voi fi și eu…” El s-a dus, un susur de apă dulce, la cerurile lui Dumnezeu, ca un trofeu de slavă al războiului purtat pe cruce. El își va continua curgerea, în inima mea, fluviu ascuns în munte, de grija lucrurilor pe care le-a visat și trebuiesc terminate. Viata se descrie uneori foarte bine in axiome. Fin elaborate si destept enuntate axiomele devin motto-uri pentru anotimpurile existentei noastre. Cum parcurgem o perioada interesanta cu multe intersectii ale unor faze si experimente socio-culturale, vivacitatea mentala si anduranta emotionala reprezinta puncte forte ale unei pozitii de invingator prin crizele de fiecare zi. Un aforism ce provine din experienta militara si se regaseste in domeniul sportiv este: „antrenează-te greu, luptă ușor”, o mantră de patru cuvinte care reușește să surprindă atât de mult cum ar trebui să arate o abordare sănătoasă intr-ovremedecriza lanivelmental, emotional, spiritual si fizic. O explicatie ceva mai cuprinzatoare ar accentua pregatirea, antrenarea in cele mai grele conditii pentru a trece mai usor in momentul incercarii, al testului. Am incercat sa transfer acest aforism la viata mea prezenta de om crestin, cu ramificatii in viata bisericii, la nivelul relationarii sociale. Conceptul de pregătire, de antrenament ce vizeaza un posibil eveniment viitor se regaseste greu in viata curenta. De obicei persoanele dedicate activitatii sportive, exercitiului fizic, pregatirii militare sau cei ce sustin discursuri motivationale folosesc ceva in zona aceasta; insa pentru un om obisnuit pregatirea pentru evenimente viitoare reflecta preocupari marginale. Mulți dintre noi considerăm prezentul, cotidianul, ca o mini-criză și ne zbatem sa navigam prin ea, neavand resurse pentru a anticipa o criza si mai mare in viitor. Ne indarjim sa traversam prezentul gandind ca viitorul va fi mai bun. Perioadele de presiune intensă sau suferință reprezinta deseori o surpriză, un șoc, intrucant la nivel cultural si social ni se livreaza in doze mici samburii unei gandiri hedoniste in care placerea este primordiala iar criza este ceva de neconceput. Culegem de fapt fructele strepezi ale unei negari fortate. Am devenit atât de preocupati de prezent încât nu numai că ne gândim rar la eternitate, ci ne gândim cu greu si la ziua de mâine. O astfel de perspectivă va face ca orice ostilitate sau persecuție viitoare să aiba efecte depresive în rândurile Bisericii. În calitate de ființe umane, ne putem regăsi cu ușurință gata pentru gesturi mărețe, sau actiuni grandioase insa tindem sa negam si sa nu luam in considerare activitati marunte, zilnice. Ne excita intelectual sa ne luptam cu ceva grandios insa nu avem rezistenta de a performa si de a trece prin lucruri mici, de uzura. De exemplu cei mai multi dintre noi ar alerga 20 de km intr-o zi – ca o dovada a capacitatii noastre de a indura greutati pe temen scurt – dar nu am alega 2 km in fiecare zi timp de 20 de ani. Ni s-ar parea prea mult, inutil, fara sens. Aparentneputemimaginacavomfigatapentruoricesacrificiuinconditiiextremepentrucei dragi, pentru Evanghelie... insa asta este doar un exercitiu al imaginatiei noastre. Adevărul este destul de diferit. Deciziile mari ce sunt luate adesea într-un moment de criza își au rădăcinile în mii de alegeri mai mici, care ne-au format să acționăm într-un anumit mod. Modul in care ne formamgandirea si actionam in lucruri marunte ne este de real ajutor la nivel personal si spiritual. Pentru a fi pregatiti sa facem fata unor provocari mari trebuie sa gasim resursa in multitudinea ocaziilor neinsemnate ce ne-au format obiceiuri. „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari”. (Luca 16:10) Cumva nu are rost să ne imaginăm ca la un moment dat in viata vom fi gata sa-Lvestim pe Christos in fata unui juriu ostil daca nu suntem dispusi inca de pe acum sa vorbim despre Dumenzeu cu vecinii si colegii nostri de munca. Este o forma de vanitate să ne gândim ca vom putea sa-i tragem afara pe supravietuitorii de pe o epava arzand dacă nu ne vomopri să-l ajutămpe vecinul de langa noi să schimbe o anvelopă – intrucat nu este nimic spiritual în a schimba o roata. Mișcările mici, incrementale, pe care le facem cheltuindu-ne puterile pentru lucruri aparent minuscule, vor fi combustibilul pentru eficiența noastră atunci când lucrurile vor deveni cu adevărat sumbre sau periculoase. De aceea trebuie sa ma pregatesc, sa ma antrenez din greu, trebuie să văd că în fiecare zi este o alta oportunitate de a pregăti terenul pentru a trece mai ușor atunci când incercarea va veni. Este greu să ne imaginăm o societate sau o alta cultură în orice moment al istoriei care s-a bucurat de un confort atât de răspândit ca al nostru. Adevărat, putem vizita castele și case impunătoare și ne minunăm de opulența unei generații anterioare, dar în afara acelor ziduri și grădini locuiau majoritatea oamenilor care supraviețuiau prin mijloace scăzute. Nivelul minim actual in societate este superior sărăciei și conditiilor grele pe care le-a îndurat umanitatea. Actuala criza in jurul coronavirus(-ului) expune ceva endemic în gândirea noastră - nu credem că putem avea intr-un mod semnificativ neplăceri cauzate de forțe din afara noastră. Generatiei mele i se pare de neconceput ideea chiar si temporara a pierderii de confort sau legaturi cu cei de aproape. Potentiala pierdere a confortului pe temen lung pare de netolerat. Mi-aduc aminte cum s-a pregatit un misionar irlandez sa traiasca o vreme indulungata in zonele de munte din Peru. A trait auster, cu resurse putine, mult sub limita minima a vremurilor noastre. Insa cand a ajuns in Peru a fost foarte usor pentru el sa se adapteze la situatia de acolo. Pentru el să părăsească o casă normala la nivelul occidentului pentru începutul secolului al XX-lea si sa mearga intr-o zona saraca plina de neajunsuri, ar fi fost un soc emoțional. Poate veni in viata mea, a noastra un moment, în care promovarea Evangheliei va aduce bariere în calea confortului în care am fost înfășurați și fata de care am devenit asa dependenți. S-ar putea să vină un moment de criza in care alegerea noastră ar putea fi între Mântuitor și stilul de viata cu care ne-am obișnuit. Acesta va fi un moment inedit în viața bisericii, prin faptul că majoritatea bisericii persecutate din întreaga lume nu s-a bucurat de avantajele si huzurul bisericilor occidentale si din NordAmerica. (continuare in pagina 7) VA URMA