Romanian Times | Octombrie 2020

ROMANIANTIMES *** Anca MIZUMSCHI - fragmente din romanul Țara mea suspendată ,,Ne scriam poeziile aşa cum alţii îşi trec pe cruce// anul naşterii şi apoi o liniuţă// fiecare volum ne amâna moartea// cu un singur rând// bătut la maşina de scris.” Au început să îmi fie simpatici cei care îi scriau ode lui Ceaușescu. Măcar ei, dacă ar fi refuzat, riscau ceva. La început libertatea, iar mai târziu, marginalizarea și lipsa totală de afirmare publică. Erau neantizaţi. Prin contrast, asist acum la toată defilarea de impostori jalnici care se autointitulează oameni de cultură. Artiștii care trăiesc în dictaturi au măcar dilema morală a colaboraționismului. Imposturii de azi sunt lipsiți de dileme morale; îi caracterizează doar lăcomia, subțirimea intelectuală și tupeul. Dacă vrei să vorbești public despre o teorie socială, trebuie să citești măcar o parte din ceea ce au scris alții despre ea înainte. Atunci când ai pretenția de a fi un “guru” mediatic”, trebuie să fii citit ceva mai mult de trei cărți motivaționale, din care dai citate la comandă. Filozofia lui “las-o bă, că merge așa” e valabilă și în cultura românească actuală. Tot felul de actori, ziariști și lideri de opinie- indiferent ce o fi însemnând sintagma asta -spun lucruri. Le spun cu aerul acela șmecher de băiat deștept, care s-a descurcat. Când sunt exasperată de absența discursului unor specialiști adevărați, mi se pare că avem cel mai mare număr de impostori pe metru pătrat din Europa. Impostura românească, o “avuție națională”. Ca apele minerale, ca Delta Dunării, ca cernoziomul. Ca scriitor, fac parte din ultima generaţie care a debutat cumva sub comunism şi care știe cum arăta speranța, doar speranța, că vei publica o carte într-o zi. Nu știai dacă va apărea vreodată și oricum erau șanse mult mai mari să nu apară, decât să apară. Stau să mă gândesc dacă, nu cumva, cenzura şi duşmanul comun, partidul comunist român nu au avut un rol paradoxal benefic pentru spiritul generaţiilor de atunci. Pentru că noi nu amfost subțirei intelectual și superficiali. Nu ne permiteam. Facultățile românești și liceele de prestigiu încă mai erau prezente. Poate că liceul de elită din timpul societății socialiste multilateral dezvoltate nu mai egala liceul interbelic, dar era solid și se făcea școală. Profesorii acelor licee erau formatori de valoare umană și își asumau asta și atunci când predau matematică. Sau mai ales atunci când predau matematică. Pentru că acolo erau mai greu de cenzurat. Fiecare oraș mare din România avea cel puțin două, trei licee importante, pe care le știam toți. Eu locuiam la Constanța dar știam cum se numeau cele mai bune licee din București, Brașov, Iași sau Timișoara. Regimul lor, care alterna între Bastilia și bibliotecă era dur, dar merita, pentru că așa s-a construit rezistența românească prin cultură. Nu toată lumea a luptat înmunți în anii ‘50, nutoată lumeaaputut să treacăDunărea înot în Iugoslavia, sau a făcut greva foamei ca să plece din țară. Dar toți intelectualii români de atunci, fără excepție, au citit mult și în vasta lor majoritate au rămas și au rezistat prin cultură. Realitatea socialistă din stradă sau Dostoievski? Dostoievski, fără putință de tăgadă, și o dată cu el și Shakespeare și Soljenitin și Silvia Plath și HermannHesse. Pentru generația mea cărțile acestea au existat, nu ni le-a luat nimeni, așa cum nu Nepublicaţii Dorothy Ghitea Real Estate Broker Licensed in Oregon dghitea@gmail.com 503-481-0767 Buying and Selling with Peace of Mind au luat nici posibilitatea de a scrie. Iți luau doar posibilitatea de a fi publicat. Cam toți ne cunoașteam între noi, știam cum scria fiecare și trăiam în samizdat. Ultimul deceniu înainte de căderea comunismului, anii ‘80, a fost pentrumineo perioadă încărcată de prietenii, de o boemă plină de inefabil şi de dorinţa autentică de a scrie. Lumeanepublicaților eraoalternativă reală și vie la mistificarea propagandistică culturală. Ca ideea de valoare literară să poată supraviețui trebuia să opunem ceva minciuni oficiale. Și cum opusul minciunii este adevărul, într-un anume fel, aproape paradoxal, partidul comunist român ne-a condamnat la o onestitate. Unii față de ceilalți și față de ideea de literatură în general.