Romanian Times | Octombrie 2020

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES MASTI SI SENSURI Slavomir Almăjan “Răni ducem - izvoare deschise subt haină. Sporim nesfârsirea c-un cântec, c-o taină.” (Lucian Blaga – Cântăreți bolnavi) “Libertatea de expresie” este un termen nou, mult prea des vehiculat în adunarile noastre si este mai ales folosit în a explica sau scuza anumite forme de ‘închinare” precum dansul, fâlfăirea steagurilor imbinată cu dansul, “râsul sfânt”, și altele... Și dacă analizezi finalitatea, scopul sau necesitatea acestor forme, ajungi la concluzia că acestea nu sunt altceva decât forme, fără o utilitate practică sau aplicatie spirituală. “Creativitatea” s-a extins apoi la jocurile de lumini, artificii acustice și altele asemenea acestora. Și, bineînțeles, odată cu acceptarea lor în numele “libertății de expresie” ele au devenit “misiuni” sau “slujbe”... Ei bine, nu vreau să fiu vitriolic în această meditație întrucât nu cred că aici este vorba de atitudini malefice ci mai degrabă de consumare de efort în lucruri care nu zidesc deși poți zice că nici nu dărâmă. Ele tind să creeze un climat festiv în serviciile divine si sunt menite să “adauge” sau să “înbogățească” climatul închinării. Serviciile divine devin un scop în ele și pentru ele însele... Și astfel mă întorc la vechea mea durere sau rană, omul care trece dintre noi în dincolo și corzile inimii lui nu au fost auzite de nimeni... Desigur, obiectul închinării noastre nu suntem noi. Audiența noastră este Dumnezeu și prin El noi devenim obiectul de reper prin care lumea judecă ceea ce credem noi. Mireasma care trece de ușa bisericii, melodia Cântecul Întrerupt (3) cereasca, starea de grație a inimii ar trebui să fie ținta creativității noastre, ea ar trebui sa îndulcească apele amare ale circumstanțelor în care ne zbatem, și, nu rareori, ea orchestrează circumstanțele. Este mireasma lui Cristos ! Au fost cazuri când dușmăniile cele mai acerbe au fost uitate pentru o vreme când sunetul unui cântec comun, al unei colinde, au unit inimile în ambele părți, în prima linie a frontului. Nu rareori, pentru o vreme, inimile s-au înălțat deasupre celor mai crude circumstanțe poleind haosul peste care domnea ura cu lumina și sarea unui căntec care rezona cu cerul. Un proverb sârbesc spune ca “cine cântă n-are gânduri rele”. De câte ori harfa lui David n-a potolit focul urii în care ardea Saul, de câte ori pacea cea mult tânjită de Saul cobora în compania cântecului? Ea, pacea adusă de harfa lui David, era ca stropul de apă în arșița iadului, stropul după care tânjea bogatul atunci cănd cerea ca degetul lui Lazăr să-i atingă buzele. Desigur, omul cu starea firească a inimii lui nu poate si nici nu vrea să să genereze sublimul ascenderii in mai presus de fire. Acolo și numai acolo, în dincolo de fire, starea de haos se reașează într-o ordine de neînțeles în care pacea sfidează ura si odihna există chiar în miezul celui mai chinuitor travaliu. Creativitatea umană, îndraznesc să afirm, în deplinul înțeles al cuvântului, coboară cerul, pentru o clipă măcar aici în realmul nostru al tânjirii după absolut. Deaceea cred că termenul de creativitate este puțin prea forțat atunci când vorbim despre adevărata artă. Artistul adevărat există doar în procesul traducerii divinului în limba inimii omenești sub puterea inspirației. Tot ce credem că am produs sau creat a existat dinainte. Solomon spunea, probabil sub imperiul unei supreme revelații că “nu este nimic nou sub soare”. Să ne imaginăm neliniștea sculptorului înfățișându-se cu un bloc inform de piatră... Acolo, în blocul inform de piatră există sau coexistă toate formele pe care inspirația unui artist le poate scoate la iveală. El, artistul, devine mediul prin care cerul atinge pământul cu boarea sublimului, cu adierea perfecțiunii. El, artistul, varsă lacrimi și sudori de sânge în agonia muririi față de sine devenind purtătorul stropului de răcoare pentru buzele arse în chinul desprinderii de nădejde, în chinul iadului... Ceea ce se naște acolo, în adâncul nepătruns al inimii are o sursă și o menire eternă. Ceea ce nu zidește dărâmă, iar arta pentru artă este un nonsens. Cristos este întruchiparea desăvârșirii și El însuși s-a așezat ca o pulbere de lumină peste cugetele celor ce-L caută. Mireasma Lui suntem noi și nu prin noi înșine ci prin ceea ce aducem în lume înspre potolirea furtunilor, vindecarea inimilor zdrobite, propovăduirea nădejdii, sublimul cântărilor, uitarea de sine și bucuria slujirii. Am auzit spunându-se de nenumărate ori: „A purta o masca pe fata este un mic sacrificiu pentru a-ți iubi aproapele”. Bineinteles contextul imediat era cel al recomandarilor expertilor medicali care au decis că este un mod eficient de a proteja oamenii de virusul SARS- CoV-2 (COVID-19). Departe de mine acum să dezbat eficiența relativă a măștilor sau pericolele pe care le prezintă virusul. Mai degrabă vreau să ma gandesc la ideea ce mentioneaza pretul relativ scăzut implicat în adoptarea pe scară largă a purtarii unei masti. Ceea ce nu ar trebui să facem este să acționăm ca și cum ar fi un „mic sacrificiu” și sa ignoram costul purtării măștilor pentru o perioadă lungă de timp. Indubitabil, există un cost pentru sănătate. Pentru toți există un cost asociat respiratiei. Presupunând că a purta o mască buna, de exemplu N95 – reprezinta cel mai eficient mod de a preveni transferul particulelor in aer, există insa un cost pentru respirația bună. Putem respira cu 20%mai puțin aer cu o mască N95 existand și problema respirației în dioxid de carbon, mentionata deja in studii medicale ce sunt ignorate acum. Imaginați- vă că purtați masca ceamai mare parte a zilei. Cumar putea afecta acest lucru unii oameni? Am auzit deja despre cazuri de persoane care lesina din cauza lipsei de aer suficient. Alții au experimentat iritații ale pielii și au acumulat bacterii pe suprafata pielii acoperita de masca. Nu este o surpriză, dat fiind faptul că măștile servesc, într-o oarecare măsură, să conțină tot ce iese din gură. Vorbind de costuri ascunse mai putem gasi si unul de ordin social. Luați în considerare toate acele momente în care ați mers la magazin și ați putut vedea fețe zâmbitoare fericite. Acest lucru ajută cu siguranță la menținerea unui tonus bun. Ei bine, in situatia actuala nu mai putem face asta. Apoi luați în considerare costul comunicării. De mai multe ori discutând cu alte persoane, nu mai pot să le citesc expresiile faciale. Nu este acesta un cost semnificativ? Ce zici de faptul că vorbirea prin măști ne cere să ridicăm vocea și, totuși, vocile noastre sunt adesea înăbușite în acest proces. Sunt trasaturi faciale ce exprima unicitatea fiecarei persoanei. Nici o altă parte a corpului nu dezvăluie trasaturi de personalitate precum fața. Este un cost nesemnificativ? Nu cred, și știu că si alții vor fi de acord cu mine. Incercand o abordare din punct de vedere teologic a fețelor este dificil, deoarece subiectul implica pe fond o mulțime de sensuri. Au existat unele lucrări asupra fețelor în cadrul teologiei corpului, în special în reflecțiile lui Ioan Paul al II-lea. Acesta face câteva comentarii teologice despre natura fețelor și scopul lor într-un sistem de natură ordonat proiectat de Dumnezeu. Pentru cei care sunt dedicați teoriei dreptului natural, este ușor să înțeleagă de ce. Realitatea fizică prezinta si intrepătrunde intr-un sens spiritual. Părțile fizice, de asemenea, indică o semnificatie teleologica către o realitate spirituală. În conformitate cu o înțelegere creștină străveche a lumii, scopul final sau scopul umanității este viziunea beatificatoare a Dumnezeirii. In 1 Corinteni 13:12 apostolul scrie, „Vedem acum printr-un pahar într-o manieră întunecată; dar apoi față în față. Acum, știu parțial; dar atunci voi ști așa cum sunt cunoscut.” Viziunea beatificatoare este descrisă ca cea mai înaltă și mai personală formă de comuniune cu altul, în acest caz cu Dumnezeu, iar „fața” este sugerată ca acea parte a corpului care dezvăluie persoana. „Când îl vom vedea, vom fi ca El…” spune ucenicul Ioan (1 Ioan) și îl vom vedea pe Dumnezeu față în față. Toate acestea se bazează pe faptul că Isus Christos trăiește comuniunea perfectă cu Dumnezeu Tatăl. Interesant ca ascunderea feței este considerată în Scriptură a fi o formă de deghizare după cădere. Subminează scopul cărora sunt destinate fețele. Fețele sunt cea mai unică și personală formă de comunicare vizuală. Nu există nicio altă parte a corpului care să transmită cel mai autentic sens al personalitatii respective si mai mult, creează spațiu pentru partasie. Scripturile arată clar că întâlnirea față în față este contextul pentru comuniunea cu celălalt. Prin parcurgerea unor texte biblice intelegemca acesta – fața - nu este doar sensul analogic a ceea ce se intenționează în viziunea beatificaticata pentru Isus Christos cu Tatăl Său dar și pentru copiii cu Dumnezeu în Isus Christos. In Geneza 2: 7, se sugerează acest fapt. Când Dumnezeu, Creatorul, privește fața omului, el inspiră viață omului și îl face să fie întreg. In Geneza 3: 8 ne oferă contrariul viziunii christice atunci când afirmă căAdam și Eva „s-au ascuns de fața lui Dumnezeu”. Această temă a ascunderii fețelor este prezentă mai târziu în Geneza 4: 6 cu „ascunderea” lui Cain și în Exodul 33:23 când Dumnezeu își ascunde fața. Noul Testament îi îndreaptă pe creștini într-o altă direcție aceea a dezvăluirii fețelor noastre către Dumnezeu, în timp ce El își dezvăluie fața în persoana și lucrarea Domnului Isus Christos. Când îl vedem față în față, fără îndoială, acesta ia un sens spiritual, dar într-o înțelegere antică, dimensiunea spirituala era adesea o reflectare a unei realități detectabile empiric. Deci, nu este o coincidență faptul că Ioan și Pavel folosesc limbajul „feței” pentru o realitate care are o natură spirituală. A acoperi fața închide posibilitatea unei comuniuni adevărate. In unele biserici poziția liturgică comună în rugăciune nu este să ne ascundem fețele, ci, în schimb, să ne descoperim fețele ca o expresie a transparenței în fața lui Dumnezeu (adică față în față). Practica de a nu deghiza fața și de a rămâne deschis la comuniunea cu fața lui Dumnezeu devine o poziție liturgică importantă în rugăciunea de zi cu zi. În teologia aplicata, ascunderea feței luiDumnezeuesteun semnal defavorizării sale. În Iov 13:24, Iov strigă către Dumnezeu zicând: „De ce îți ascunzi fața și mă consideri dușmanul tău?” În Psalmul 13: 1, un exemplu paradigmatic al psalmistului în contextul devoțiunilor sale cu Dumnezeu, spune: „Cât timp, DOAMNE? Mă vei uita pentru totdeauna?Cât timp îți vei ascunde fațademine?” Isaia45:15neoferăunexemplu cu același sens: „Cu adevărat ești un Dumnezeu care se ascunde pe Sine, Dumnezeul lui Israel, Mântuitorul”. Dumnezeu se dezvăluie, se arata prin limbajul încarnațional al feței Sale, iar ascunderea feței Sale este un semn de nemulțumire. În antropologia biblica, mai multe pasaje continuă această temă a „ascunderii” ca urmare a Căderii în păcat dupăGeneza 3: 8.Ascunderea faței cuiva deDumnezeu este un semn al neascultării legământului. Isaia 40: 27-28, „De ce zici tu, Iacov, și vorbești, o, Israel: Calea mea este ascunsă de Domnul și judecata mea este trecută de la Dumnezeul meu?” Teologia corpului evidențiază importanța întâlnirii față în față. Atenția la alte părți ale corpului, încă o dată, nu reușește să dezvăluie unicitatea „imaginii” fiecărei (continuare in pagina 20) (continuare in pagina 20)