Romanian Times | Noiembrie 2020

ROMANIANTIMES Anca MIZUMSCHI - fragmente din romanul Țara mea suspendată Imi place orașul în care trăiesc. Îmi place să mă pierd în burta lui de animal prehistoric și să mi se pară că sunt în chila Arcei lui Noe. Îmi place – așa cum am scris de mai multe ori în poeziile mele – să stau îngropată sub Calea Victoriei, cu asfaltul tras peste față ca o vitrină de sticlă antiglonț așa cum sunt cele care protejează exponatele la British Museum - și să mă uit la oameni. Fără să zic nimic, fără să fac nimic - rolul meu preferat: observatorul.Al comportamentelor umane, al arhitecturii, al zilelor, a orice. Și pentru mine Bucureștiul înseamnă asta. Pădurile și munții nu m-au inspirat niciodată, pentru că au așa, un fel de atmosferă aseptică, datorată lipsei omenirii și mai mult de trei zile nu rezist la munte, iar dacă mai și plouă, nici măcar atât. Singuramea legătură cunatura, lamodul real, e marea și asta pentru că m-am născut acolo și cumva se suprapune peste ideea de lichid amniotic. In plus, neliniștea ei permanentă este neliniștea mea de a exista. Mă simt bine fizicmergândcupicioarelegoale înnisipul ud și amsă îmbătrânesc cândva pe oplajă, având o casă cu ferestrele lamare. In rest, îmi plac cearcănele livide de prin cârciumile de la periferia Bucurștiului, cu mesele lor de tablă șimuncitorii ursuzi care își beauvodcalașasedimineața,înpicioare,când își termină schimbul de noapte. Vodca aia se cheamă la varice, pentru că nu ai niciodată un scaun pe care să te așezi și nici nu te aștepți să ai. Îmi plac fețele lor brăzdate, pe care poți să vezi fiecare urmă, fiecare păcat, fiecare durere din povestea lor de viață. Scriitorul din mine are o adicție puternică pentru poveștile de viață autentice și orașul e locul lor. Orașul, în a cărui burtă dominatoare ne scurgem toți printr-o rețea de canalizare metafizică, care leagă mormintele cu maternitățile și cu cât e mai mare orașul cu atât mai bine, pentru că devine o copie și mai fidelă a întregii lumi. Locul unde se întâmplă lucruri. Imi plac casele vechi cu mirosul lor oțețit și jilav, cu pereți scorojiți care au sprijinit mobilele mai multor generații. Pot să merg la nesfârșit încartierelevechi dinnordul orașului șisăîmiimaginezcumarătauceicareaulocuit acolo acum șaizeci de ani, acum optzeci de ani sau acum o sută douăzeci și patru de ani. Cum erau îmbrăcați, cum vorbeau, ce urau și ce iubeau. Câteodată, aproape de șoseaua Kiseleff, poți găsi o casă pe care scrie: Vila Ileana–1909 și să îți dai seama că aia era casa devară, devacanță, de la șosea și că acoloerai departe, în afara orașului. Nu ca acum. Paradoxal, pădurile lipsite de povești umane sunt doar un decor natural. Aș da orice vilă ecologică, a oricărui om extrem bogat din lumea asta, pe o casă printre cârciumile din centrul vechi unde, printre pahare murdare de bere și scrumiere nespălate, să aud recitate cânticele țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu – așa cum mi s-a întâmplat, odată demult, în vara lui ‘86, după Cernobâl, când un prieten beat, a recitat într-o noapte de vară, șase ore de poezie non-stop. Să simt viața scrâșnind în jurul meu, viața învingătoare contra oricăreimizerii. Spledidă, subtanțială, opulentă, viață-fără-de-sfârșit. O omenire care nu poate fi înfrântă, nici măcar de ea însăși. Singurul lucru pentru caremeritș să trăiești. Oricât de frumoasă ar fi o pădure în lumea asta, pentrumine e un refugiu fals, o seră și unmuzeu de plante. Ceea ce mă securizează nu este izolarea, ci adaptarea, trăitul într-un oraș brutal și murdar. Fiecare metropolă din lumea asta e o junglă, dar e jungla mea. Cea pe care o cunosc, cea plină de prieteni, care nu neagă viața refugiindu-se, ci o acceptă, ca pe o curvă frumoasă, de care nu poți să te bucuri, decât Locul unde se întâmplă lucruri Dorothy Ghitea Real Estate Broker Licensed in Oregon dghitea@gmail.com 503-481-0767 Buying and Selling with Peace of Mind dacă neciezi. Atâta vreme cât prețul e bun și curva din fața ta se ține de cuvânt, ce îți poți dori mai mult? E important să se țină de cuvânt, mai ales când ești pe un pat de spital românesc. România îți ia totul și îți dă totul. Am știut de la începutul trăitului meu în ea, că în viața asta amsă întâlnesc prietenii ratate, oameni care te reneagă, depresie, boală și abandon. Ceea ce e ok. E mult mai rău când ești mințit și ți se împachetează totul într-un fototapet cu păduri și cascade. E aproape grotesc. Dar și grotescul ăsta tot viață e. O viață de care nu poți întotdeauna să te ferești și chiar dacă te-ai ferit foartemulți ani, poți să ajungi la concluzia că nu ameritat. Bucureștiul în care am trăit atâția ani nu minte și cred că asta e principala lui calitate: este brutal de credibil în demersul lui de a reprezentalumea.Eoformădecuraj,probabil singura pe care am practicat-o zi de zi. “You alwaysmake it there, youmake it anywhere”. Și la fel ca orice mare oraș din lumea asta, e viață umană în esența ei și nu refuzul ei.